Românism şi antiromânism
AVERTISMENTUL LUI MARIAN POPA

Dezbaterea publică organizată la sfârşitul lunii noiembrie despre românism şi antiromânism poate fi considerată un succes, atât prin ţinuta expunerilor prezentate, cât şi prin numărul mare al celor care s-au înscris la cuvânt. După două zile de dezbateri, totalizând peste 10 ore de tensiune intelectuală (nimeni nu a dorit pauză), la care au rezistat şi oameni în vârstă (în frunte cu nonagenarul Alexandru Serafim, autorul unei intervenţii unanim apreciate), dar şi tineri studenţi, vorbitorii au prilejuit recunoaşterea, cu inima strânsă, a unui adevăr extrem de neplăcut: antiromânismul nu mai este o manifestare întâmplătoare, a unor resentimente individuale, ci a devenit politică instituţionalizată, cu strategii pe termen lung, urmărite cu tenacitate şi fără scrupule, antrenând în această activitate malefică forţe pe toate planurile vieţii sociale.

Pentru a contracara posibila acuză de „scenarită” şi „alarmism populist”, pentru a respinge, aşadar, tentaţia unora de a vedea în antiromânism obsesia unor indivizi săraci cu duhul, cărora le este mai comod să opereze cu astfel de concepte simplificatoare, deformând realitatea, falsificând-o, organizatorii au ţinut să deschidă această dezbatere printr-o prezentare a monumentalei lucrări a lui Marian Popa, Istoria literaturii române – de azi pe mâine (23 august 1944 – 22 decembrie 1989), în care avem toate motivele să vedem expresia strălucită, convingătoare, a forţei creatoare a Neamului Românesc dovedită printr-unul dintre exponenţii cei mai înzestraţi ai intelectualităţii româneşti de azi. S-a remarcat faptul că în tot Răsăritul încăput sub cizma bolşevică nu mai există o scriere de amploarea şi de profunzimea acestei Istorii. Pe cât de informat asupra fenomenului românesc şi a contextului politic planetar, pe tot atât de profund în analizele sale, Marian Popa este, probabil, vocea cea mai autorizată (şi, sperăm, în curând, cea mai autoritară) care se poate pronunţa asupra fenomenului, cu maxima corectitudine.

Or, în fruntea impresionantei sale scrieri, Marian Popa a pus un Avertisment adresat cititorilor, de nici 5 pagini, care se încheie cu această frază teribilă: „În sfârşit, autorul este convins că scriind Istoria aceasta şi-a făcut datoria faţă de poporul şi limba sa, a căror soartă ar putea să fi fost programată prin similitudini faţă de aceea a amerindienilor.”

Marian Popa trăieşte de vreo 20 de ani în Occident, în Germania, în lumea academică, universitară, a celei mai puternice Ţări din Europa. Un loc din care a avut posibilitatea să vadă o mulţime de lucruri, de adevăruri, care nouă, din pricina unghiului de perspectivă, ne sunt ascunse. A avut acces la o sumedenie de informaţii, pe care nouă ni le-au cenzurat, fie propaganda PCR, fie propaganda de la „Europa Liberă”. Puţini oameni din România se pot lăuda că ştiu la fel de multe ca Marian Popa! Şi, dintre aceştia, câţi oare sunt de profunzimea analitică, adică a inteligenţei, lui Marian Popa?! Adăugând bine cunoscuta sa onestitate, başca obiectivitatea urmărită obsesiv în tot ceea ce a scris, toate încunate de o puternică, temeinică sensibilitate patriotică, să nu-i spun chiar naţionalistă! (Vezi Petre Ţuţea: „Patriotul este gata să-şi dea viaţa pentru Neamul şi Ţara sa: naţionalistul îşi dedică viaţa neamului său”).

Când un om ca Marian Popa descifrează în desfăşurarea Istoriei contemporane un program (al cui?), care urmăreşte să le pregătească românilor o soartă asemănătoare indienilor din America de Nord, nu au dreptul să rămână impasibili ori să reacţioneze sarcastic şi ironic nici măcar cei care care se consideră profund nedreptăţiţi de judecata, de „sentinţa” de care au avut parte în Istoria lui Marian Popa. Se va fi înşelat Marian Popa asupra unor scriitori, a unor biografii – nimic mai firesc, actul criticului literar, ca şi al istoricului literar, fiind în ultimă instanţă, decisivă, o manifestare de subiectivitate. Este literatură.

Dar, lăsând deoparte literatura, Marian Popa îşi scrie avertismentul liber de neputinţele firii omeneşti şi constată un fenomen a cărui semnalare este pentru el o datorie deasupra oricărui partizanat estetic sau ideologic ori ad personam. Iar fenomenul nu poate fi numit decât antiromânism instituţionalizat. Adică există persoane care ies la pensie după ce o viaţă întreagă au lucrat în cadrul unor programe antiromâneşti. Bunăoară, acel program declanşat după 1920, în derulare şi azi, care urmăreşte sustragerea din arhivele româneşti a unor acte şi documente sau distrugerea acestora.

Simpozionul despre românism şi antiromânism a debutat sub auspiciile avertismentului cu care, din ceţurile Nordului, Marian Popa încearcă să ne trezească din letargia şi lehamitea inoculată întregii societăţi româneşti de către cei ce controlează de 13 ani tranziţia noastră spre neantul dezastrului, al genocidului perfid şi criminal căruia deja i s-a dat un nume: deromânizarea României. Simpozionul nostru şi-a propus ca în cadrul acţiunii de combatere a antiromânismului să facă publică lista celor care se arată a fi angajaţi în aceste strategii de destructurare a societăţii româneşti, a Statului şi a Naţiunii noastre. La Simpozion s-au rostit numele câtorva notorii şi eficienţi activişti ai antiromânismului. Numele lor s-au regăsit pe lista celor decoraţi la 1 Decembrie de însuşi preşedintele României. Semn că acţiunea la care-i chemăm pe cei însetaţi de adevăr şi dreptate, împotriva minciunii şi a trădării de Ţară, nu va fi uşoară şi lipsită de primejdii.
Ion Coja

Post scriptum 2013 iulie
Acest text a fost scris și publicat în decembrie 2002, în revista „România Mare”. Simpozionul Românism și Antiromânism s-a ținut în luna noiembrie, la sala Dalles.