Slovacia şi lecţia pe ne-o dă la 100 de ani de la Marea Unire

Maniera intransigentă, corectă şi europeană în care Slovacia a
rezolvat problema neorevizionismului maghiar intern – care ameninţă
siguranţa sa naţională – mi-a generat un sentiment de admiraţie totală
şi de respect sincer faţă de această ţară.

Slovacia dovedeşte Europei şi lumii întregi că, deşi este un stat mic
ca teritoriu şi populaţie, posedă o splendidă calitate, specifică
numai statelor puternic consolidate ca democraţii, anume aceea a unei
impresionante demnităţi naţionale şi prin aceasta că este un stat
mare.
Principiul care a generat o asemenea atitudine politică şi naţională
a Slovaciei nu este o invenţie a acestei ţări, nici nu a fost
descoperit acum după îndelungi căutări, necunoscut zilelor noastre, ci
este unul vechi decând lumea şi la îndemâna oricărei ţări care doreşte
cu adevărat să-şi apere interesele naţionale fundamentale. A fost şi
este un principiu axat pe patriotism, demnitate naţională şi apărarea
cu fermitate a intereselor supreme de stat.

Rememorarea câtorva acţiuni întreprinse de statul slovac împotriva
neorevizionismului revanşard, şovin şi exclusivist etnic, practicat
tenace de Ungaria, se impune pentru noi românii.
România este, la fel, o ţintă permanentă a politicii
extremist–revanşarde a Budapestei, iar atitudinea Slovaciei ne oferă
modul în care această ţară a ştiut să contracareze acţiunile
respective şi să se protejeze.

Un exemplu elocvent în acest sens l-a reprezentat refuzul
autorităţilor slovace de a nu permite, în august 2009, intrarea în
ţară a preşedintelui Ungariei, Laszlo Solyom, cu intenţia de a
inaugura o statuie a „Sf. Stefan”, în localitatea Komarno, cu
concentraţie de etnici maghiari.
Refuzul Slovaciei a avut o motivare inatacabilă anume că vizita
preconizată coincidea cu împlinirea a 41 de ani de la invazia trupelor
Tratatului de la Varşovia, între care şi cele ale Ungariei, în
Cehoslovacia.
Întrucât nu s-a ţinut seama de anunţul făcut pe canale diplomatice că
„vizita nu este binevenită”, Laszlo Solyom a fost oprit la graniţa
statului slovac fiind nevoit să facă cale întoarsă; a fost declarat
„persona non grata”!
Prin această decizie, autorităţile slovace au preîntâmpinat
organizarea pe teritoriul slovac a unor manifestări cu caracter
revizionist, revanşard şi şovin maghiare care erau preconizate a se
desfăşura cu prilejul vizitei lui Solyom.

De asemenea, Slovacia a făcut faţă cu succes intenţiei Ungariei de a
acorda cetăţenia ungară etnicilor minoritari maghiari de pe teritoriul
naţional slovac prin adoptarea de către parlamentul ungar a unei legi
în acest sens (mai 2010). Reacţia a fost una la fel de fermă,
neezitantă şi perfect legală prin adoptarea legii care prevede că se
interzice dubla cetăţenie, iar etnicii maghiari care deţin cetăţenia
ungară nu pot ocupa funcţii publice în Slovacia.
Atitudinea statului slovac, în acest caz, a fost una logică fiind
arhicunoscut faptul, probat nu de puţine ori de-a lungul istoriei, că
loialitatea nu poate fi împărţită, ea poate fi doar una şi faţă de o
singură ţară. Cu atât mai mult cu cât politica Ungariei faţă de
Slovacia este una revanşardă, de revizuire a tratatelor de pace de
după Primul Război Mondial, care au consfinţit crearea statului
Cehoslovac şi de realizare a iluzoriei Ungarii Mari!

Semnificativă în această situaţie a fost solidarizarea cu Slovacia a
lui Vaclav Klaus, preşedintele Cehiei.

La fel, în baza aceluiaşi principiu al primordialităţii interesului
naţional, autorităţile slovace au implementat regionalizarea
respingând organizarea administrativ-teritorială pe criterii etnice,
evitând astfel apariţia acelei „mici Ungarii” pe teritoriul său, atât
de mult dorite de Ungaria şi subordonate total intereselor acesteia,
nu numai în cazul de faţă dar şi în cel al României, Ucrainei,
Serbiei, etc., peste tot unde există o minoritate maghiară.

Deosebit de consecvent în planul contracarării acţiunilor
neorevizioniste, extremiste, revanşarde şi de amestec în problemele
sale interne, iniţiate în prezent de Ungaria, statul slovac a interzis
desfăşurarea pe teritoriul său, la Komarno, în ziua de 27 iunie 2012,
a şedinţei unei comisii a Parlamentului Ungariei. Şi în acest caz, ca
şi în altele, Ungaria fidelă „principiului” care guvernează politica
sa externă în raport cu ţările pe teritoriul cărora există etnici
minoritari maghiari, respectiv amestecul în treburile interne ale
acestor state, a intenţionat organizarea şedinţei menţionate fără a
consulta, în prealabil, autorităţile slovace. În acest context, mai
amintim de faptul că trupa rock Karpatia, din Ungaria, este interzisă
pe teritoriul Slovaciei, datorită mesajelor extremiste, şovine,
xenofobe, rasiste şi de susţinere a refacerii aşa zisei Ungarii Mari,
cuprinse în repertoriul ei.

O menţiune se impune, anume că măsurile aplicate de Slovacia, la care
am făcut referire, nu au fost criticate de ţările membre ale Uniunii
Europene, ele nefiind considerate nici nelegale, nici antidemocrate,
nici antieuropene, nici antimaghiare!

Fie şi la o simplă privire este evidentă asemănarea izbitoare a
modului de acţiune practicat de Ungaria, în virtutea doctrinei
hungariste a neorevizionismului, extremismului, exclusivismului etnic,
separatismului teritorial şi şovinismului, în cazul Slovaciei şi
României!

Toate situaţiile din Slovacia, enumerate mai sus, s-au petrecut copie
la indigo în România.
Trebuie spus, însă, că în timp ce Slovacia a rezolvat, ferm, logic,
fără ezitare, în favoarea sa această situaţie, România, datorită
atitudinii de espectativă şi ezitante a autorităţilor statului, a fost
umilită şi sfidată de Ungaria! Din această perspectivă, comparativ,
vorbim de un stat slovac puternic apărat printr-o demnitate naţională
impresionantă şi de un stat român vulnerabil în care această calitate
esenţială pare să nu mai existe.
Autorităţile ţării mele, România, nu au considerat până în prezent
necesar să găsească şi să aplice soluţii la aceaşi problemă. Cu
siguranţă că nici nu au fost interesate, în acest sens, dacă este să
ţinem seama numai şi de faptul că modelul slovac era aproape şi la
îndemână!