Singura cale de a putea inlocui lipitorile avide de la guvern

Rău a ajuns ţara asta, să fie furată ca-n codru şi condusă cu dispreţ şi ostilitate de nişte străini care-i nesocotesc pe români până la a se face că nici nu-i mai observă în ograda lor. Klaus Iohannis, Clotilde Armand, Dominic Fritz sunt doar trei exemple din desantul paraşutat în ultimii ani de progresiştii europeni pentru a ne rătăci ca naţie. Pentru a ne îmbătrâni ca popor înainte de vreme. Ca să uităm de rădăcini, de tradiţii, de cultură, de limbă.
Dominic Fritz, cetăţean german, i-a aiurit pe timişoreni cu minciuni gogonate şi promisiuni de reformator. Nimic nu a făcut spre binele acestora de când e primar. Doar delegare de semnatura ca să nu fie agăţat pentru potlogării, conflicte cu toată lumea, frig şi contracte grase pentru ONG-urile cu care e înrudit. Iată aici cum îl caracterizează fostul primar al Timişoarei Nicolae Robu.
Clotilde Armand, cetăţean francez, a pus mâna pe cel mai bogat sector din Bucureşti furând alegerile în cel mai gangsteresc şi la vedere mod. Ce le-a oferit ea bucureştenilor pe care îi are în grijă? Mizerie, şobolănime, discordie, procese, batjocorirea limbii române şi minciuni cu ghiotura, cusute cu aţă albă.
Klaus Iohannis, etnic german, stâlcitor zelos al limbii române, al lexicului şi muzicalităţii acesteia, a fost scos din joben la comandă multilingvă şi instalat prin uriaşă fraudă electorală pe cel mai important jilţ al ţării. S-a grăbit, cu hedonismul său molatic, să transforme acest jilţ în hamac, iar când se extrage din legănare o face pentru un meci de tenis, o plimbare cu bicicleta, o partidă de golf sau o vizită la piramide. Nicidecum pentru tara. Pe români i-a abandonat cu bineştiutul său rânjet scrâşnit, aşa cum întorci spatele unui suferind care te stânjeneşte, pentru a evada în universuri alternative reconfortante. În lumea lui de halucinat guvernul e bun, poporul e fericit iar el e salvator unei naţii care nu-l merită.
Vizionarul Eminescu a exprimat cu mai mult de un secol înainte aceeaşi exasperare, dar infinit mai penetrant decât mine:
“Nimeni nu întreabă pe ce cale a fost cu putinţă ca asemenea oameni să iasă la suprafaţă, nimeni nu-şi dă seama cum această populaţie flotantă a României, fără legături cu pămîntul şi cu neamul ţării, fără identitate de interese cu clasele productive şi pozitive ale ei, a putut să devină elementul domnitor în România”. («Studii asupra situaţiei», TIMPUL februarie 1880).
Privesc încremenirea în obidă şi resemnare a românilor noştri sleiţi de ciuma prezentului. Văd nişte îmbătrâniţi inainte de vreme, nişte abandonaţi într-un ospiciu fără medici. Unde te uiţi în jur doar paznici încruntaţi, cu mâna pe pulan, gata ca la cea mai mică mişcare necuvenită să-ţi îndese pe gât şi umeri cămaşa de forţă.
Spune Eminescu, cel înnebunit de dragul şi de aleanul ţării lui dar şi de ura unor conaţionali – monedă calpă:
“Tinerețea unui neam nu atârnă de secolii pe care i-a trăit pe pământ. Bătrânețea și pieirea lui vin atunci când domnia viciului, a ușurătății îl face decadent. Orice popor care nu e măcinat de corupție și mizerie e un popor tânăr. […] Peste noapte și prin surprindere, am admis legiuiri străine, care substituie pretutindenea și pururea în locul noțiunilor «țară», «român», «nație», noțiunea «om», «cetățean al universului». Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice din cauza cărora planta autohtonă moare. Nu mai există acum în societatea noastră o altă deosebire între oameni decât cea pe care o stabilește banul, oricum ar fi câștigat.”
Nu vă sună cunoscut? Nu transmite, prorocul naţional, parcă în direct din ţara noastră de azi? Din realitatea imediată? Corupţie, mizerie, progresism antisuveranist, mercantilism fără limite morale
Încearcă, sărmanul, o ultimă mobilizare populară, peste decenii, întru apărarea a ceea ce este doar al nostru, a ceea ce ne caracterizează dându-ne o nepreţuită unicitate: patria care ne-a născut. Oare cu vreun folos? Mai are cine să-l urmeze?
„Noi, românii, nu voim să trăim într-un stat unde patria să fie deasupra națio­nalității. Amândouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeași noțiune. Iubirea de patrie e una cu iubirea națio­nalității. Singura rațiune de a fi a acestui stat pentru noi este națio­nalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui” (Opere, vol. XI, p. 275)
Suntem invadaţi de cei care acumuleaza naţionalităţi. Dar iubirea lor de naţionalitate e iubirea de care ţară? De care dintre ţări? Cum se împacă ei cu dezideratul poetului?
E un bun tratament împotriva dezamăgirilor noastre de tot felul să-l consultăm, din când în când, pe Domnul Eminescu. Patriot, martir, vizionar, geniu, el ne-a lăsat din suferinţa sa inspiratoare un tezaur de gânduri şi principii de la care nu ar trebui să ne abatem.
Unii dintre noi îl înţelegem pe Eminescu şi vibrăm la spusele lui tocmai pentru că undeva, adânc în trecutul poporului nostru avem, cu Dânsul, o picătură de sânge în comun. Alţii, care au avut-o, s-au lepădat de ea, ca la vraci, la primul obstacol mai serios cu care viaţa i-a încercat. Aceştia propovăduiesc azi globalismul, internaţionalismul fără limite, beneficiile dezrădăcinării, extirparea fiorului naţional.
Cât despre cei din a treia categorie, născuţi pe alte meleaguri, ale altor naţii, culturi şi religii, ce pretenţii putem avea de la ei să ne înţeleagă? Ba, şi mai mult, să ne iubească?
Îi putem cere lui Dominic Fritz să se lase impregnat de spiritul eminescian când el s-a născut la Lorrach (RFG) şi la şcoală a crescut sub umbra lui Goethe? Când opera sa modelatoare a fost, probabil, Faust (despre vânzarea sufletului), nicidecum Scrisoarea III (despre tradiţii glorioase şi patriotism)?
Putem aştepta de la Clotilde Armand grijă şi afecţiune faţă de bucureştenii pe care îi păstoreşte ca primar al Sectorului 1, când a cunoscut România abia la 25 de ani iar pe români, după aceea, doar ca subalterni în afacerile internaţionale oneroase pe care le derula?
Cât despre Klaus Iohannis ce să mai spunem? Arianul rece, cu afectul extirpat şi faţa de gips din filmele despre holocaust. De când e preşedinte a arătat cuiva o fărâmă de compasiune, de empatie, de bunătate sinceră? A graţiat vreo mamă nefericită după care plâng copiii acasă ori vreun bolnav terminal care să-şi dea ultima suflare în braţele care-l alină, nu în mizeria penitenciară?
Ţara trece prin mari încercări: dezbinare, pandemie, criză economică, un PNRR compromis, facturi ucigaşe la energie, ameninţări militare, un prim ministru timorat de spectrul plagiatului, un popor încovoiat de griji şi de frici.
Şi el, Preşedintele, cum ne-ajută? Se sustrage, tace, şi, la răstimpuri, ne citeşte pilde adormitoare din jurnalul său de împovărat cu românii şi România. Dimpreună cu o clică de iesmeni politici cu batistuţă şi ţanţoşi purtători de uniforme (la vedere sau pe ascuns), Klaus Iohannis ne batjocoreşte atunci disperarea vorbindu-ne monoton, ca la o şedinţă de hipnoză în masă, de “România Educată” şi de “Green Deal”. Este tot ce poate face el, teutonul ales, pentru acest popor de altă etnie şi altă religie.
Dar să las ultimul cuvânt Poetului. El exprimă cel mai bine concluzia:
“Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!”