Din nou despre „lahii” din Sinai
By Ion Coja|9 noiembrie 2018|Doctrină naţionalistă, Textele altora
„Beduini de origine valahă” – de U. Vălureanu

În urmă cu mai mult de un an, la Tel Aviv, un cunoscut mi-a istorisit o întâmplare căreia, atunci, mi-a venit greu să-i dau crezare. Interlocutorul meu lucrase un timp în Peninsula Sinai, la Ras Abu Rhodeis. Într-o zi, se afla acolo împreună cu un coleg. Vorbeau româneşte. Deodată, zări alături de ei un beduin – lucrător pe un şantier din apropiere – care îi asculta cu interes şi care, surprins, le-a explicat, prin translator, că a înţeles, parcă, unele din cuvintele rostite de ei. Prins de alte preocupări, interlocutorul meu nu a mai avut prilejul să stea de vorbă cu neobişnuitul beduin, să afle în ce măsură cunoaşte – şi de unde – rostirea românească. Un singur lucru mai ştia: că satul beduinului se afla la câţiva kilometri de Abu Rhodeis.

După câtva timp am avut prilejul să răsfoiesc un număr maivechi al săptămânalului englez Observer. În pagina rezervată turismului, mi-a atras atenţia un reportaj despre Mănăstirea Sf. Ecaterina, din sudul Peninsulei Sinai. Redând istoricul aşezării, ridicată în secolul VI din porunca împăratului Justinian (527–565), ziaristul britanic Eric Newby – care vizitase mânăstirea – furnizează câteva informaţii uimitoare. El povesteşte că împăratul bizantin a dăruit mânăstirii un grup de robi, din care o parte au fost Wallachian Christians („valahi creştini”).

O ipoteză tulburătoare: era oare, beduinul din Abu Rhodeisun urmaş al robilor valahi? Nu cumva, de-a lungul generaţiilor, în deşertul Sinai s-au transmis şi s-au răspândit cuvinte ale vorbirii de acum 14 secole?

Având, în sfârşit, primele elemente concrete, am încercat săgăsesc alte informaţii. Răspunsul unui lingvist a fost negativ: nu se ştie absolut nimic despre faptul că în Peninsula Sinai ar putea exista beduini care să cunoască limba română. Am fost primit cu solicitudine la biblioteca Patriarhiei din Bucureşti şi la biblioteca Mânăstirii Antim. Dar consultarea materialelor ce mi-au fost puse la dispoziţie nu mi-au adus nimic nou. Am apelat la profesorul Niculae Şerbănescu, din serviciul Patriarhiei din Bucureşti, căruia întrebările mele i-au evocat unele amintiri din tinereţe. Da, el mai auzise de valahii trimişi la Mânăstirea din Sinai. A vrut chiar să cerceteze această chestiune. Odinioară s-a mai scris ceva despre ea. O lucrare a lui Marcu Beza, care s-a ocupat intens de studierea urmelor româneşti în Orientul Apropiat şi Mijlociu, descoperind elemente valoroase, apreciate între alţii de Nicolae Iorga, în revista Boabe de grâu. În numărul din octombrie 1932 figurează articolul „Urme româneşti la Muntele Sinai şi la Mânăstirea Sf. Sava”.

Semnalări din cărţi străine

În articolul citat, el povesteşte cum, prin anul 1922 – după ce i-a apărut studiul Călători englezi despre români – cineva i-a semnalat că Thomas Herbert amintise, în 1626, de aşezări valahe în Asia. Unde puteau fi aceste aşezări? Abia după zece ani a găsit răspunsul. Cu prilejul unei vizite la Ierusalim, a citit cartea scrisă de C. S. Jarvis, guvernatorul englez al Peninsulei Sinai, publicată la Londra în1931. Jarvis scria: „Printre cei ce ajută pe călugări în treburile mânăstirii se află o ciudată rasă de oameni, zişi Gebalié. Nu fac parte din stocul arăbesc, ci sunt urmaşii robilor valahi, trimişi de Justinian în veacul al şaselea, pentru a servi mânăstirilor”. Marcu Beza a scris imediat guvernatorului pentru a-i solicita amănunte şi, mai ales, pentru a-l întreba dacă îninformaţiile sale se bizuie pe vreun act documentar. Răspunsul lui Jarvis a venit prompt: informaţiile fuseseră luate de la alţi călători. El oferă, totuşi, câteva amănunte în plus despre oamenii Gebalié (Djebalieh): „Maiexistă aproximativ 400; ei trăiesc în afara zidurilor mânăstirii. Au fost obligaţi să treacă la religia mahomedană puţin timp după Hegira” (622).

Beza a căutat şi alte surse documentare. Folosindu-se şi de indicaţiile lui Jarvis, a făcut descoperiri semnificative. A găsit că „chestia coloniştilor se întreţese în chiar faptul întemeierii mânăstirii în Sinai la 536. Astfel, Eutichius, patriarhul Alexandriei între anii 933–940, „dă întregul istoric al fundaţiei Mânăstirii Sinai, arătând că Justinian a trimis o sută de «sclavi ai Romei cu soţiile şi copiii lor»”. Formula „sclavi ai Romei”, în arabă abid al-rum – precizează Marcu Beza – „atât tradiţia cît şi diferiţi călători socotesc a se referi la Valahi”.

Un autor englez, John Levis Burckardt, într-o carte apărută în 1822, ne oferă amănunte interesante despre viaţa şi obiceiurile celor numiţi Gebalié: „Când Justinian a clădit mânăstirea, a trimis un grup de sclavi originari de pe ţărmurile Mării Negre […] Ei mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din robii creştini, de unde [de aceea – n.r.] şi-i numesc ceilalţi beduini «Fiii creştinilor». Se căsătoresc numai între dânşii, alcătuind o comunitate aparte din vreo sută şi douăzeci de oameni înarmaţi. Sunt o rasă muncitoare şi robustă”. Într-o lucrare din 1841 a lui Edward Robinson, se citează explicaţia egumenului mânăstirii privitoare la trecerea „fiilor creştinilor” la mahomedanism: „Justinian, zidind mănăstirea, trimisese o sută de prizonieri valahi. În cursul vremii, cum năvăliseră arabii şi răpiseră mânăstirii multe din posesii, urmaşii acestor valahi au devenit musulmani şi au adoptat obiceiurile arabe”.

Ţara „Llah” = Valahia?

Un alt cercetător orientalist, profesorul american E. H. Palmer intrigat şi el de ciudaţii locuitori din Sinai, scria: „Acest trib se zice a fi de obârşie europeană, trăgându-se dintr-o colonie de robi valahi, aşezaţi de Justinian să păzească mânăstirea. Ei înşişi cred să fi venit dintr-o ţară numită «Llah» şi trăsăturile lor deosebite de ale obişnuitului tip de beduini par a favoriza presupunerea”. Marcu Beza a cunoscut personal un asemenea beduin, care i-a servit drept călăuză. Era un om tânăr şi voinic, înfăşurat la cap cu o broboadă albă, cu cămaşă tot albă, cu cingătoare de piele şi încălţat în opinci. L-a condus pe cărările muntelui şi, la întoarcere, i-a arătat în grădina mânăstirii colţul unde fusese îngropată, în 1750, cea din urmă femeie creştină a tribului. La Mănăstirea Sf. Ecaterina, arhiepiscopul Porfirios i-a dăruit lui Marcu Beza o carte grecească a lui Pericle Grigoriade, Sfânta Mânăstire Sinai, tipărită la Ierusalim, în 1875, în care se dau lămuriri şi amănunte despre coloniştii Gebalié. În discuţia cu oaspetele orientalist, arhiepiscopul a stăruit asupra unui detaliu important, după părerea sa: djebalieh înseamnă „oameni de la munte”.

Aici se opresc informaţiile oferite de Marcu Beza, el nedând alte detalii în plus asupra modului cum s-a înţeles cu călăuza sa. Nici în familie nu a povestit ulterior lucruri care să întregească cele arătate în articolul din Boabe de grâu, după cum ne-a spus fratele său Vasile George Beza. Socotind posibilă cunoaşterea unor cuvinte româneşti de către beduinul din Abu Rhodeis şi ţinând seama de însemnările ziaristului englez de la Observer, ne aflăm, se pare, în faţa unor noi informaţii cu privire la existenţa descendenţilor din valahii dăruiţi de Justinian. De fapt, nu numai că se confirmă iarăşi, după patru decenii, existenţa lor, dar sunt indicii că tribul Djebalieh s-a răspândit pe un spaţiu mai larg, Abu Rhodeis aflându-se la peste 100 km de mânăstire. Pe de altă parte, pentru prima dată s-ar pune acum şi problema supravieţuirii, în spaţiul deşertului Sinai, a unor elemente ale limbii vorbite pe teritoriul României cu 14 veacuri în urmă! Se naşte următoarea întrebare: n-ar putea oferi, oare, „oamenii de la munte” din deşert mărturii lingvistice şi toponimice în sprijinul legăturii de continuitate dintre populaţia daco-romană şi poporul român? Posedă cumva Mânăstirea Sf. Ecaterina în vasta şi valoroasa ei bibliotecă – una din cele mai vechi din lume – documente lămuritoare privind împrejurările în care au sosit sclavii valahi? Ce taine, ce moşteniri nedesluşite poartă oare cu ei, pe potecile întortocheate ale istoriei, beduinii de origine valahă din Sinai?

*
*
*

Beduinii, un neam cu sînge valah

Autor: Camelia ONCIU, data: 26.02.2011,

• În jurul Mănăstirii Sfînta Ecaterina din Sinai trăieşte untrib de beduini proveniţi din românii stabiliţi aici acum 1.400 de ani.

Pare greu de crezut, dar dovezile istorice confirmă: beduinii de la Muntele Sinai sunt urmaşii valahilor care s-au stabilit aici însecolul VI, ca slujitori pe lângă mânăstirea Sfânta Ecaterina. Şi astăzi beduinii îşi duc viaţa în jurul edificiului religios din Egipt, loc sacru în care se întâlnesc rădăcinile a trei religii: iudaism, creştinism şi islamism. Atunci când sunt întrebaţi ce origine aveau strămoşii lor, beduinii susţin că se trag din românii de la Marea Neagră.

De la Marea Neagră, în Sinai

Printre egiptenii de la Muntele Sinai, unde se spune că Moise a vorbit cu Dumnezeu, trăiesc şi beduinii Gebalieh. De fapt, nu sunt nişte beduini veritabili, fiindcă originile lor nu sunt pur arabe. Ei sunt urmaşii familiilor românilor trimişi acum 1.400 de ani să păzească mânăstirea Sfânta Ecaterina. Unele surse vorbesc de originile macedonene, greceşti şi româneşti ale acestor venetici, dar, conform site-ului mânăstirii, http://st-katherine.net, „Beduinii Gebaleih se referă la ei înşişi ca descendenţi ai românilor. Conform tradiţiei orale, ei au venit dintr-un loc numit Muntele Negru”. Desigur, denumirea poate duce la Muntenegru, dar în Munţii Giurgeu avem un vârf care se numeşte chiar Muntele Negru. Istoricul Abu El Makarem aduce o dovadă în plus: o parte din creştinii aduşi la Sinai au fost numiţi Bni Saleh (Fiii lui Saleh), iar ceilalţi, El Lakhmeen (oamenii de la Marea Neagră). Cum statul Muntenegru n-are nicio legătură cu Marea Neagră, e limpede că beduinii din Sinai provin de pe plaiurile noastre.

Singurii beduini care fac agricultură

Viaţa beduinilor Gebalieh e legată de Muntele Sinai, pe care migrează, de la o altitudine la alta, în funcţie de anotimp. Trăiesc în corturi sau în locuinţe săpate în stânci, cu multe intrări. O încăpere e destinată oaspeţilor, iar lângă casă au un spaţiu amenajat cu frunze de palmier, arişa, pentru relaxare. Arişa poate fi chiar cortul, al cărui acoperiş e făcut din fâşii din păr de capră. În zona destinată bărbaţilor, găsim o vatră săpată în nisip pentru prepararea cafelei şi o colecţie impresionantă de ibrice şi mojare.

Femeia nu intră în această parte a cortului decât dacă soţul nu e acasă şi vin musafiri neaşteptaţi. Pe lângă case, beduinii Gebalieh şi-au amenajat grădini. De altfel, sunt singurii beduini din lume implicaţi în agricultură, curiozitate care îi diferenţiază de ceilalţi beduini. Grădina se numeşte karm sau bustan. Printre pomii fructiferi cultivaţi, la loc de cinste e mărul, alt lucru neobişnuit în zonă. Renumele lor e de specialişti în altoire. Dar şi de păstori. Cresc oi şi capre, păsări de curte şi cămile.

Conform unui recensământ, o familie deţine între 5 şi 10 animale în aşezările de jos, şi 15-20, în zonele montane. O cămilă costă cam 800 de dolari, iar beduinii Gebalieh sunt şi organizatorii unei curse anuale cu cămile.

Legile Fiilor lui Awlad

Sunt organizaţi în triburi, clanuri şi grupuri, fiecare cu denumire proprie. Un grup se numeşte „Fiii lui Awlad”, după numele unui strămoş îndepărtat, despre care nu se mai ştiu amănunte. Un obicei ciudat al acestor beduini este cultul morţilor, Zuara, când merg la mormântul unui strămoş şi se roagă pentru sănătate. Nu au legi scrise, însă se ghidează după Legea lui Orf, îngăduită de către autorităţile egiptene. La procese participă absolut toţi membrii tribului, iar decizia se ia pe bază de consens. Oricine poate vorbi, dar cea mai importantă este părerea şeicului, care are şi cea mai mare avere. O lege importantă este Bisa, sau Trecerea prin Foc, aplicată atunci când nu există dovezi edificatoare. Acuzatul trebuie să pună limba pe o lingură încinsă în focul de cărbuni. Dacă pe limbă nu rămâne nici o urmă de cenuşă, omul e nevinovat. O altă tradiţie a acestui trib cere ca toţi beduinii de la Sinai să cunoască plantele medicinale pe care le oferă zona, pentru sănătatea lor şi a animalelor.

Beduini care pricep româneşte

În 1973, într-un articol din Magazin Istoric se povestea cum un beduin s-a apropiat de un grup de români şi le-a spus că le înţelege cuvintele. Căutând o explicaţie, autorul articolului a descoperit următorul text din cartea scrisă în 1931 de către C. S. Jarvis, guvernatorul englez al Peninsulei Sinai: „Printre cei ce ajută pe călugări în treburile mânăstirii se află o ciudată rasă de oameni, zişi Gebalié. Nu fac parte din stocul arăbesc, ci sunt urmaşii robilor valahi, trimişi de Justinian în veacul al şaselea, pentru a servi mânăstirilor”.

Profesorul american E.H. Palmer nota: „Acest trib se zice a fi de obârşie europeană, trăgându-se dintr-o colonie de robi valahi, aşezaţi de Justinian să păzească mânăstirea. Ei înşişi cred să fi venit dintr-o ţară numită «Llah»”. Autorul articolului de acum 38 de ani, istoricul şi diplomatul Marcu Beza, a cunoscut personal un asemenea beduin, care arăta ca un beduin, dar era încălţat în opinci.

Cercetările din anii ’70 pe eşantioane de sânge prelevate de la beduinii de pe muntele Sinai au demonstrat că aceştia au un ADN diferit faţă de al altor triburi de beduini. Comparaţii cu populaţiile din nordul Dunării nu s-au făcut.

Un trib de ghizi

Despre vechii români din Sinai a vorbit şi exploratorul elveţian John Lewis Burckhardt: „Se căsătoresc numai între dânşii. Sunt o rasă muncitoare şi robustă, iar fetele lor au faima de superioară frumuseţe asupra tuturor beduinilor, ceea ce dă naştere la nefericite legături şi iubiri romantice, când îndrăgostiţii se întâmplă a ţine de alte triburi”. Gebalieh au fost printre primele populaţii din Sinai. În timp, s-au amestecat cu beduinii arabi şi s-au convertit la Islam. Procesul a cuprins întreaga populaţie acum 200 de ani. În 1993, triburile de beduini Gebalieh numărau 4.603 suflete, cei mai mulţi fiind grupaţi în jurul mânăstirii Sfânta Ecaterina. Condiţiile de trai sunt modeste, la fel şi hotelurile din zonă, fără curent electric, dar pe energie solară. Când nu se ocupă de pomi sau animale, beduinii din Protectoratul Sfânta Ecaterina o fac pe ghizii, dar sunt şi organizatori de safari prin împrejurimi. Tariful e de cinci dolari pe zi, timp în care explică turiştilor, în limba engleză, istoria locurilor şi, uneori, şi pe cea a tribului lor. O istorie care a început în România.

Mânăstire ţinută de domnitorii români

• Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai a fost ridicată pe locul unde se spune că Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să scoată poporul lui Israel din robia faraonului. Locul în care a ars rugul a fost descoperit însecolul IV de către Împărăteasa Elena care a construit un zid în jurul lui. Ridicat de către Împăratul Iustinian, lăcaşul s-a numit la început Mânăstirea Rugului Aprins, apoi Schimbarea la Faţă, apoi Sfânta Ecaterina (secolul X). Începând cu secolul XVI, bisericile, boierii şi domnitorii din Ţările Române au trimis acestei mânăstiri bani şi obiecte preţioase de cult, timp de trei veacuri. Documentele de danie şi tezaurul nu sunt accesibile publicului. Printre acestea se află şi hrisoave importante privind originea beduinilor Gebalieh. Biblioteca acestei mânăstiri este a doua din lume ca număr de manuscrise (peste 3.500), după cea a Vaticanului. În 1978, s-au descoperit 25 de lăzi cu patru tone de manuscrise vechi între zidurile mănăstirii. Unele sunt scrise în vechea limbă vorbită pe teritoriul României.

Stăpânii deşertului

• Beduin vine din cuvântul arab badawi, „locuitor al deşertului”. Există beduini sedentari şi beduini nomazi care se trag, potrivit legendei, din Yarab, Tatăl arabilor. Fiecare neam are un teritoriu tribal, pe care se mişcă în căutarea hranei. Zonele în care trăiesc se întind de la coasta Atlanticului până la Peninsula Sinai şi deşertul Arabiei. Se presupune că sunt peste 11 milioane. Beduinii sunt buni călăreţi, experţi în orientarea în deşert, au un rigid cod al onoarei şi o mare loialitate faţă de familie, de clan şi de trib, trăsătură care a declanşat multe conflicte. Sunt extrem de ospitalieri, o masă tradiţională cuprinde pâine coaptă pe foc, orez picant şi carne, cafea tare şi spectacole de muzică şi poezie. Şeicii conduc triburile în virtutea dreptului ereditar.

Gebalieh de la Gebeleizis

• Gebeleizis este un alt nume sub care e cunoscut zeul suprem al dacilor, Zamolxe. El a călătorit în Egipt, de unde a adus poporului său credinţa în nemurire, conform scrierilor lui Herodot. Beduinii Gebalieh din Sinai, al căror nume este izbitor de asemănător cu Gebeleizis, păstrează termenul şi în toponimia locală, unde mai toate formele de relief încep cu Gebel, un munte purtând chiar numele de Gebel Banat. În limba arabă, Gebalieh înseamnă munteni, dar şi paznici.

Coincidenţă sau legătură între numele tribului provenit din valahi şi zeul venerat de geto-daci? Medicina pe bază de plante (domeniu în care dacii erau renumiţi), Legea lui Orf (Orfeu, eroul trac care a trăit în ţinuturile de deasupra Dunării), purificarea prin foc (tradiţie dacă perpetuată până azi în satele româneşti) sunt elemente din viaţa de zi cu zi a beduinilor din Sinai, dar şi din tradiţia românilor.

*

Nota redacției Primul text, cel semnat de U. Vălureanu, a apărut în „Magazin istoric” pe la sfârșitul anilor 60. Pentru mine a însemnat foarte mult. Am fost foarte impresionat, subiectul acesta – soarta românilor care s-au rupt de „baștină” – cum ar zice un basarabean, fiindu-mi la suflet. Am încercat să sensibilizez autoritățile, am făcut un memoriu la Ministerul Învățămîntului, susținând necesitatea orga nizării unei expediții științifice în Sinai. Memoriul a ajuns la Mihai Bujeniță, amic din facultate. Acesta m-a convins că nu puteam nutri nici o speranță de la autorități, dar exista o șansă dacă îl contactez pe Iosuf Constantin Drăgan. Și mi-s și sugerat cum: prin Traian Filip, omul de încredere al lui Drăgan în România, iar la Traian Filip puteam ajunge prin Tudor Olteanu, asistent la catedra de literatură universală și amic. Așa am ajuns la Drăgan, care mi-a cerut să-i schițez un proiect de expediție care să estimeze și costurile. M-am executat, cât m-am priceput, dar Drăgan mi-a spus că deocamdată nu poate face nimic, câtă vreme Sinaiul este ocupat de armata Israelului. Organizarea unei asfel de expediții ar fi fost interpretată de arabii cu care făcea afaceri ca un gest de recunoaștere a ocupației israeliene. Am rămas în legătură cu Drăgan până după 1990, când relația noastră a fost stricată de intrigile stupide ale lui …Radu Ciontea! Cine ar fi crezut!… Deh, Drăgan ajunsese președinte de onoare la Vatra Românească, iar prietenia mea cu Drăgan era supărătoare pentru Radu Ciontea, obsedat de ideea că-i ameninț șefia. Eu propusesem ca prin statut sau bună înțeșegere să stabilim că președintele Vatrei nu poate fi decât cineva care locuiește în Transilvania…

După ani de zile, Radu Ciontea mi-a mărturisit regretul său că s-a lăsat influențat de intrigile și bârfele auzite de la alții.

De o vreme încerc să iau legătura cu văduva marelui romând care a fost I.C.Drăgan să-i propun editarea unui volum omagial dedicat omului. Mai sunt în viață câțiva din foștii colaboratori.

Nu reușesc să procur o adresă de Email sau un telefon al doamnei Drăgan. Mă ajută cineva?

i.c.