Simion Baranovschi – s-a jertfit pentru Basarabia românească

Simion Baranovschi – eroul despre care nu se ştia…

La începutul anilor şaizeci al secolului trecut, fiind copil, deseori ne rătăceam cu băieţii în mahalaua satului (Gordineşti, Rezina)gordineşteană, într-o ogradă cu o casă pustie. Poarta era deosebită, făcută într-un stil maramureşan, cioplită cu grijă în lemn şi acopertită cu şindrilă. Tăticul Simion ne înterzicea să intrăm în acea ogradă – se zicea că acolo a locuit un răufăcător. Apoi, peste mulţi ani, am aflat că după această poartă a locuit cu familia Gheorghe Melinic. În această casă în clipe grele îşi găsea adăpostul fiica acestuia Eufrosenia cu trei copii. Doamna era soţia lui Simion Baranovschi, erou şi martir. Acesta, cu încă zece bărbaţi din localităţile apropiate, conform hotărârii unui tribunal militar, au fost împuşcaţi la Odessa. Recent, datorită bunăvoinței unui prieten am intrat în posesia unor imagini din dosarul Baranovschi, păstrat în Depozitul Special al Serviciului de Informații și Securitate.
Cine a fost Simion Baranovschii şi cu ce s-a făcut vinovat?  De pe fotografia din dosar ne priveşte un om obosit, îmbătrânit înainte de timp, chinuit… S-a născut la Echimăuţi şi a fost căsătorit cu Efrosinia, născută Melnic, în Gordineşti. Fusese, ca şi alţi basarabeni, înrolat ca medic militar în Armata Regală. După Convenţia de armistiţiu din septembrie 1944, împreună cu soţia şi doi copii, Vitalie şi Galina, sunt siliţi să se întoarcă acasă. Cu greu se angajează după specialitate şi până la arest lucrează la Pereni. Vorbesc de sate aflate compact în zona fostului judeţ Orhei.
Din sentinţa tribunalului militar reiese că împreună cu treizeci şi trei de consângeni, este condamnat pentru „implicarea într-o organizaţie naționalistă antisovietică, axată pe blocul agresiv anglo-american”. Aceasta „reprezintă interesele chiaburilor, este ostilă colectivizării și are ca scop restabilirea regimului burghez”. O astfel de formulare era suficientă pentru ca cekiştii să-i pună la perete pe toţi cei nominalizaţi.
Cu toate că avea patru copii mici şi o soţie bolnavă se înscrie în Partidul Democrat Agrar ca o reacție firească la suferinţele oamenilor: foametea, deportările, dezmăţul cinovnicilor aduşi de peste Nistru, colaboraţionismul unor localnici şi colectivizarea forţată.  În memorie era foametea din 1946-47 când de distrofie sufereau mii şi mii, de la 10 până la 15 % din populația sătească. Se vorbea că în noua RSSMoldovenaescă erau şi cazuri de canibalism – dovada foametei îndelungate.
Organizaţia clandestină apare în a doua jumătate a anului 1950 de la o discuţie desfășurată la Trifeşti între Simion Zlatan, Anastasie Golub şi Manole Ţurcanu, în casa lui Vasile Odobescu. La sfîrşitul anului se ţineau deja şedinţe şi existau documentele constitutive. Structura cuprindea o bună parte din localităţile  raioanelor Rezina, Chiperceni, Răspopeni şi mai puţine localităţi din raionaele Orhei şi Şoldăneşti. Se făcea agitaţie scrisă, prin intermediul unor foi scrise de mână sau prin mesaje orale, uneori cu elemente de intimidare, contra colhozurilor, alegerilor, activiştilor implicaţi în deportările sătenilor şi  „postavcă”. Organizaţia a trecut prin două valuri de arestări, în vara anului 1951 şi ianuarie 1953.
În iulie 1951 Baranovschi a fost arestat. Galina, fiica sa, a fost ultima dintre membrii familiei care l-a văzut pe tăticul său în viață. Simion, în aşteptarea transferului spre centru raional, era aşezat într-o căruţă. Nu a mai apucat să îşi ia rămas bun. Trei luni este ţinut în închisoarea din Chişinău. Din amintirele celor  reîntorşi acasă aflăm că erau bătuţi şi torturaţi, iar cu ţeava pistolului anchetatorului în gură făceau  mărturii. La 29 noiembrie 1951 are loc şedinţa „troicei”, printre cei doisprezece condamnaţi la pedeapsa capitală prin împuşcare se află şi consătenii Simion Baranovschii şi Emanuil Ţurcanu. În noaptea spre 25 martie 1952 ultimele imagini pe care l-ea văzut în viaţa sa au fost ţevile puştilor plutonului de pedeapsă.
Baranovschi, reiese din cele expuse din dosar,  nu a participat la acte de jaf, viol sau omucidere, a fost un om cu „Eu”-l integru şi consolidat, neaceptând fărădelegile. Conştient şi cu demnitate s-a urcat pe Golgota sa…
Calvarul familiei. Soţia Efrosenia este arestată în august 1952, apoi pe rând   şi copii. Fiica Galina îşi amintea că a observat un automobil coborînd în sat și a înţeles că vin să-i aresteze. Laolaltă au fost adunaţi la închisoarea din Chişinău. Apoi după ce se îmbolnăvise Costică, cu toţii au fost mutaţi în spitalul puşcăriei. Ulterior, pe etape, din închisoare în închisoare au fost tranferați la destinația ce le era fixată: temnițele din Tighina, Odesa, Moscova şi în final, lagărul pentru deținuți politici din Kyzîl-Orda, Kazahstan. Ajuși acolo au fost plasaţi într-o baracă cu alți arestatți de etnie greacă și cecenă. Pentru a supraviețui, copiii cerşeau în gările de tren, schimbau cărbunele căzut din trenuri pe o fărâmă de pâine, adunau iarbă şi o vindeau localnicilor sau o schimbau pe diverse produse.
După moartea lui Stalin întreaga familie este amnistiată și se întoarce la  casa lui Gheorghe Melinic. În sat sunt trataţi cu multe rezerve şi chiar duşmănos. Motivele erau diferite: unii din cauza îndoctrinării, iar alţii aveau frică să nu fie învinuiţi că simpatizează „duşmanii poporului”.  Pentru Efrosinia, complet doborîtă de boală, ”postavca” (30 kg de carne şi 75 ouă)  devine un adevărat infern deoarece nu mai era în stare să muncească  iar copii erau mici. S-au păstrat câteva scrisori către autorităţile de la Rezina – destinatari fiind Kupţov şi Şklearuk – în care solicita să fie scutită de ”postavcă”. Nu ştia nimic despre situația soţului, dar spera să-l vadă viu. L-a aşteptat până în anul 1956 când mii de deportaţi, inclusiv cei arestaţi odată cu el, se întorceau  în satele lor. Simion nu s-a mai întors. Nu a mai aflat nimic până în 1958 când pleacă în altă lume.
În dosar figurează numele a mai multor anchetatori şi judecători, de fapt nişte călăi. Nu doresc să le dau numele. Aceştia, alături de venetici (activişti de partid, funcţionari în adminstraţie)  adunaţi din URSS, „doreau” să ne „civilizeze”. De la vârsta asta înţeleg că era o politică de colonizare. După părerea mea acest subiect este mai puţin studiat. Petru Cărare încă în anul 1972 (!!!) scria în volumul „Săgeţi” (cartea după apariţie imediat a fost ridicată din librării)  un poem semnificativ cu titlul „Hoţul”: Noi avem un hoţ în casă,/ Noi cu hoţul stăm la masă/ Ne-a ieşit odată-n cale/ Cu idei şi cu pistoale/ şi acum să-ţi ia, se-ndură,/ şi bucata de la gură,/ şi-ncă altă noutate:/ Eşti dator să-i spui şi frate./ Dar să-i dai în loc de pită/ Un calup de dinamită!/

Pe parcursul anilor 1945-1953 au existat mai multe organizaţii clandestine: „Armata Neagră”, „Arcaşii lui Ştefan” la Soroca, „Partidul Libertăţii” în raioanele Chişinău, Hânceşti şi Cărpineni, „Uniunea Democratică a Libertăţii” la Bălţi.   „Partidul Democrat Agrar” era una dintre cele mai mari şi mai bine organizate formaţiuni de rezistenţă antisovietică în zonele rurale. A  activat în anii 1950-1953 sub conducerea lui Simion Zlatan, originar din satul Popenchi – Râbniţa şi Vasile Odobescu, originar din satul Cuizăuca, Chiperceni.
În perioada sovietică această organizație era trecută cu tăcerea sau  tratată  calomnios, membrii ei erau  reprezentaţi ca infractori şi slugoi români. Nu este adevărat, deorece o geografie largă, participarea diverselor categorii, numărul impunător denotă nu doar o răzvrătire ci o mişcare populară apărută ca reacţie de răspuns autorităţilor care le-au adus suferinţe şi i-au lipsit de modul strămoşesc de viaţă.
Despre soarta tragică al lui Simion Baranovschi, executat la închisoarea din Odesa în anul 1952 şi despre calvarul familiei acestuia, am scris la finele anului trecut. Surpizele au apărut, fiind contactat din Germania şi Italia de către rudele acestuia. Mai apoi, împreună cu istoricul Mariana Ţăranu, am discutat ore în şir cu copii eroului nostru – Galina şi Constantin. Cei doi fraţi au venit  cu un set de fotografii şi documente zguditoare care, sper să se regăsească într-o expoziţie dedicată rezistenţei antisovietice la Chişinău.
În una dintre imagini apar soţii Eufrosinia şi Simion Baranovschi în prejama celui de-al II-lea razboi mondial. Ambii sunt tineri, chipeşi, frumoşi,  fericiţi şi îndrăgostiţi. Clipe plăcute… la un început de cale printr-o viaţă  anevoioasă şi necăjită.
În altă imagine îl găsim pe Simion Baranovschi în compania camarazilor de luptă, în ţinută militară (rândul din urmă, al patrulea din dreapta) pe fundalul unui debarcader cu inscripţia  „Ada Kaleh”. Ştiam că a fost înrolat în armata regală ca medic şi a slujit în Comandamentului Forţelor Fluviale de pe Dunăre. Am încercat să aflu câte ceva despre locurile unde drumurile l-au adus pe consîngeanul nostru. Este vorba de insula Ada Kaleh (adică Insula Fortăreață în limba turcă), o porţiune de pământ în mijlocul Dunării, de o importanţă strategică deosebită pe parcursul a sute de ani. Din 1970 ostrovul îşi doarme somnul veşnic la o adâncime de 30 metri în apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porţile de Fier. Insula a fost mereu disputată de către otomani si de habsburgi, fortificată în 1689 de austrieci, revenid pe rând ba Turciei, ba Vienei. După 1920, în urma unui referendum,  devine teritoriu românesc. Locuitorii, în majoritate turci,  s-au bucurat de protectia lui Carol I. Prin bunavoința regelui, locuitorii de pe Ada-Kaleh au fost scutiți de taxe pentru comerţul pe care îl făceau. Așezarea cu cei 600 de turci era faimoasă nu doar pentru istoric, dar și pentru „exotismele” sale: celebrul Lokum (rahat turcesc cu nucă), halvița, braga sau țigările produse acolo. Nu puţini erau aceia care luau barca pentru a ajunge pe insulă și pentru a se înfrupta din bunătăţile locului.
Rolul marinarilor români pe fluviu era enorm, iar Ada Kaleh fiind în toate timpurile considerată o „cheie a Gibraltarului pe Dunăre”. După 23 august 1944, navele militare au continuat să fie supuse unor atacuri puternice din partea trupelor sovietice. Pe 24 august în Delta Dunării au fost scufundate  două monitoare navale, iar la 26 august contramiralul rus Gorşkov declara cu stupiditate că nu are nici un ordin din care să rezulte starea de armistiţiu. Cu toate că pe timpul războiului nu a suferit nicio înfrângere, flota română a fost desfiinţată iar navele de război au fost confiscate. Cred că acele zile au fost grele şi pentru pământeanul nostru.
Simion Baranovschi după expulzarea sa în stânga Prutului nu a avut şanse la o viaţă firească. Însă cine le-au avut? Prin calvarurile „postăvcii”, colectivizărilor forţate, deportărilor, oprimarea credinţei strămoşeşti, înstrăinarea cu sila de la tradiţiile neamului și sovietizare – de fapt rusificare, au trecut o bună parte din ai noștri. Aceste nelegiuiri le simţea Simion şi ca medic în mai multe localităţi. Securitatea  a avut „grijă” ca Baranovschi să fie cât mai des strămutat din sat în sat. În lipsa unui  serviciul medical de urgenţă în sat, felşerul era tot timpul în lucru cu statut special şi de chirurg, terapeut, pediatru şi moaşă. În viaţă sunt încă cei care au văzut lumina zilei datorită  acestuia. Greu o duceau bărbaţii care au făcut cătănie la rege. Băştinaşii, o istorie cunoscută în satele basarabene, care şi-au satisfăcut serviciul în armata romană până nu demult au fost desconsideraţi şi blamaţi. În ani 40-50 ai secolului trecut, situaţia pentru aceştia era şi mai cumplită.
Din această cauză înscrierea a zeci de consângeni în Partidul Democrat Agrar este explicabilă. Pe urmă au urmat denunţuri, arestări, puşcării, lagăre de concentrare, ca în cazul soţiei şi copiilor. Măcelăria s-a finalizat în Odesa cu împuşcarea a zece oameni nevinovaţi: Ion Ţurcan din Gordineşti, Marc Laur din Minceni, Baranovschi Simion, născut în Echimăuţi, Andrei Garam, Emelian Boţolin şi Ion Galbur din Trifeşti, Grigorie Celan şi Gheorghe Clima din Cuizăuca, precum şi  Simion Zlatan din Popenchi, raionul Râbniţa. Tribunalul militar, pronunţând sentinţele capitale în lipsa avocaţilor şi a martorilor, pentru a-i intimida pe localnici să nu se mai răzvrătească, a avut „grijă” de o arie mai vastă de localităţi. Din această zonă sute de băştinaşi au inundat GULAG-urile, iar copii şi soţiile acestora ca „membrii ai familiilor duşmanilor poporului” au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan.
După revenirea la Gordineşti, Frosica, aşa era numită în sat soţia lui Simion, s-a împăcat cu bunica Nataliţa. Există o explicaţie: Eufrosinia aştepta să aibă măcar o veste de soţ, iar bunicul Feodor făcuseră ani grei în GULAG, la Vorcuta. Desigur, în sat erau şi cei care tratau duşmănos și rece familia Baranovschi şi a altor arestaţi.
În persoanele Galinei şi a lui Constantin Baranovschi am descoperit doi oameni cu caracter, care nu s-au clătinat în faţa furtunilor vieţii. Ambii s-au realizat  şi din răsputeri s-au luptat pentru bunul nume al tăticului lor. Doamna Galina are două facultăţi, a fost pedagog pentru ca apoi să devină şi un medic prestigios. Constantin Baranovschi, instumentist şi compozitor, este cunoscut după hoarele Republicii Moldova. La Paris, când o piesă muzicală a lui a fost nominalizată cu un premiu, organizatorii au întrebat: – Dar unde este compozitorul? Răspunsul oficialilor a stârnit nedumerirea, deoarece li s-a spus că autorul a rămas la Chişinău. Deh… copiii din familiile „duşmanilor poporului” era tratataţi cu suspiciune şi aveau restricţii de circulaţie peste hotare. Curios, dar piesele  acestea au fost auzite hăt departe, inclusiv la Odessa. Nici nu-şi închipuia că în acest oraş de pe malul Mării Negre şi-a trăit ultimele clipe părintele său. Mult timp copiii martirului considerau că tăticul a fost împuşcat la Lacul Comsomolist.
Exemplu de soţie şi mamă este Eufrosinia Baranovschi, o femie deşteaptă, blândă  şi frumoasă. Nu şi-a dorit un destin atât de greu. În ajun de război se vedea mereu fericită alături de soţ şi copii, iar la bătrîneţe cu nepoţei în preajmă. Nu a fost să fie. Până la ultima suflare şi-a dus crucea şi a decedat după o boală necruţătoare în 1958, la vârsta de doar 36 ani. S-a păstart o  adersare scrisă de aceasta către un demnitar din centrul raional Rezina, prin care ruga să fie scutită de „postavcă” pentru că era bolnavă şi avea copii mici. Care a fost reacţia? Nu e greu de intuit. Există o fotografie după reîntoarcerea din Kazahstan unde Eufrosinia este cu copiii Galina, Constantin şi Vitalie în ograda casei părinteşti.
 Fiica Galina a luptat tot timpul pentru numele nepătat al părinţilor, reușind să obţină reabilitarea acestora după moarte. M-am prins cu gândul că doamna Galina are foarte multe în comun cu mama sa şi de rând cu alte calităţi nu are răutate faţă de cei care i-a provocat suferinţe. La sfârşitul discuţiilor mi-a cadonat o carte cu patru documentare despre suferinţele victimelor regimului de odinioară, ce se numeşte semnificativ – „Să nu ne răzbunaţi!”. Nu ştiu cum, însă eu nu aş fi tolerat călăii celor apropiaţi mie.
Graţie eforurilor Galinei şi lui Constantin, în anul 1989 Simion Baranovschi şi soţia au fost reabilitaţi. Au fost şi alte eforturi, inclusiv un demers către procuratură, semnat de Vasile Nedelciuc, Gheorghe Ghimpu, Ion Vatamanu şi Grigore Vieru. Aceştia precizau, cunoscând familia lui Simion Baranovschi,  condamnat – „considerăm posibilă reabilitarea D-lui pentru a reda demnitatea copiilor săi”. În certificat e scris că au fost reabilitaţi, adică sunt nevinovaţi inclusiv copiii acestora. Dar este culpa lor? Este cunoscută această stupidă şi ticăloasă frază a lui Stalin – „copii nu răspund pentru părinţi”, o îmbinare de cuvinte care pentru autorităţi şi securişti nu costau nici două parale.  Mii de copii ca „membrii familiilor duşmanilor poporului” au avut de suferit.     
Sacrificiul lui Simion Baranovschi şi al familiei sale este un exemplu  povăţuitor de demnitate, adevăr şi perseverenţă, calităţi care lipsesc în aceste timpuri la multă lume.
P.S. Nu întâmplător am scris despre această insulă pe care pe timpuri a păşit eroul nostru. Cunoaştem în ce loc în apele Dunării se află Ada Kaleh. Există un documentar despre memoria despre acestui pământ şi foştii săi locatari. https://www.youtube.com/watch?v=jn9MViNLmzM .

Zilele acestea s-au împlinit 75 de ani din noaptea spre 25 martie călăii i-au muşcat pe zece oameni nevinovaţi. Noi avem datoria creştină să păstrăm memoria eroilor şi martirilor, precum Simion Baranovschi şi să sperăm că în curând vom afla unde sunt înhumate osemintele acestuia…

Andrei Covrig, colonel (r)
Chişinău,