Simbolurile de pe ia românească reprezintă codul genetic al neamului nostru

Poporul român își poartă istoria milenară în veșminte, în simboluri meșteșugit alese, fiecare având un anume înțeles, un anume mesaj și o anume poveste.

Unele dintre simboluri vin din vremuri imemoriale, vremuri ale primilor sedentari ai Europei, ale primilor meșteșugari și făuritori de așezări stabile, ale primilor artiști ai ceramicii (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia etc.).

În mod cert, dacă ia românească ar prinde viață și glas să povestească, am afla din spusele ei povestea fascinantă a unui neam și a unui pământ aflate într-o legătură așa strânsă unul cu celălalt, încât conexiunea dintre acestea poate defini cel mai bine noțiunea de statornicie.

Regăsim, este drept, motive arhaice și simboluri și pe veșmintele populare ale unor nații din jurul nostru, însă diferența este că despre toate (bulgari, ruși, maghiari, sârbi etc.) știm de unde și când au venit în zonă, dar despre români și înaintașii lor nici măcar inamicii lor nu au putut inventa vreo poveste sau teorie care să stea în picioare privind apartenența noastră la un cu totul alt spațiu decât cel carpatic. Așadar, călărețul migrator hun, slav, maghiar a fost cel care a preluat în cultura sa populară simbolurile autohtone românești și străromânești și nu viceversa.

Noi, cei de azi, mai purtăm încă pe veșminte ce ne-au transmis cucutenii de acum 7.000 de ani, într-un limbaj doar de noi știut, ce pare a fi legământul făcut de cei din neolitic cu sutele de generații ce le-au fost urmași. Este precum informația din codul ADN înscrisă în noi din ADN-ul părinților, doar că, de data aceasta, este un cod al unui neam întreg.

Simbolurile perpetuate de-a lungul mileniilor ne vorbesc despre soare și stele, despre pământ și flori, despre etape din existența umană a fiecărui individ sau etape din existența unui popor întreg, ale societății locale și a stilului său de viață aflat în conexiune cu mediul înconjurător și divinitate. Din simbolurile purtate de ia românească descifrăm hora, ca joc al celor ce sunt frați, descifrăm momente ale vieții, dar și trecerea spre lumea de dincolo, descifrăm anotimpurile și cum să ne raportăm la pământ și la cer.

„Costumul tradițional este un adevărat templu la purtător, o imago mundi care conţine o sumă de simboluri, hierofanii, revelări ale sacrului care îi dau o poveste şi ne dau în acelaşi timp nouă o identitate culturală unică, inimitabilă. Ăsta este adevăratul brand românesc, templul la purtător – costumul popular tradiţional, în care românul a ştiut să-şi etaleze de-a lungul vremii valorile, în momentele-cheie ale existenţei sale. Atunci avea şi textele explicative, textele de folclor literar, care rezonau cu desenele, cu hieroglifele de pe costume. Căci pe costum este scrisă aceeaşi idee – iată o viziune teologică deja! – anume că omul poate accepta lumea nevăzută pornind de la simbolurile din lumea văzută şi astfel să-şi taie un drum înspre Dumnezeu.

Un costum nefalsificat conține o narațiune cosmologică, e o minirecapitulare a cosmosului. Și este mai ușor să înțelegi, dacă te ajuți de textul unei colinde, care capătă astfel, alăturată simbolurilor de pe costum, un înțeles aparte:

«Iată vin colindători,
Printr-înșii și Dumnezeu,
Îmbrăcați într-un veșmânt,
Lung din cer până-n pământ.
Scris e-n spate, scris e-n piept,
Scris e-n șale, scris în poale,
De-amândouă părțile scris câmpul cu florile,
Iar prejurul poalelor scrisă-i marea tulbure.
Pe-ai săi umerei scriși sunt doi luceferi,
Pe umărul de-a dreapta scrise-s Soarele și Luna,
Pe umărul de-a stânga închipuită-i lumea.»” – Prof. Ioan Sorin Apan

„Acum când cunoaştem vechimea, sacralitatea, funcţia apotropaică (alungarea duhurilor rele) a acestor simboluri, înţelegem cu adevărat afirmaţia lui Ioan Sorin Apan de mai sus. Informaţia nu ne mai permite să fim indiferenţi. Nu dispariţia folclorului este pericolul cel mai mare, ci denaturarea, vulgarizarea, manelizarea lui, din păcate uneori chiar de către cei care îl promovează: cântăreţi, instructori de dans popular, realizatori de emisiuni tv etc. Nu cu disperate strigăte de alarmă de genul «ne pierdem tradiţia!», «dispare folclorul!» sau «ne pierdem identitatea!», e necesar să ne apropiem de aceste simboluri, ci cu conştiinţa mileniilor pe care le avem în spate şi mai ales cu multă duioşie.” – Harris Wallmen