” „Luptele cu românii

Mult hulitul Notar anonim al regelui Béla ne oferă o descriere, bogată în detalii, cu privire la luptele pe care cele 3 triburi ungare ale lui Tuhutum, Tosu şi Eleud le-au purtat cu ducii provinciilor româneşti pe care le-au supus: Menumorut (în Dacia Porolissensis), Gelu (în Dacia Apulensis) şi Glad (în Dacia Malvensis)2
Părerile ungurilor cu privire la valoarea istorică a operei lui Anonymus sunt împărţite, tocmai din cauza extinderii pe care Notarul anonim al regelui Béla o dă descrierii populaţiilor autohtone româneşti găsite de unguri în Transilvania.
Ungurii nu i-au putut ierta Notarului anonim al regelui Béla pasagiile privitoare la români şi nu i-au menajat epitetele de „povestitor de fabule”, „inventator de etimologii”,„poet, scriitor de legende”, „diac linguşitor” (Karácsonyi)1, devenind bineînţeles „un geograf neîntrecut” şi „un profund cunoscător al istoriografiei”2, când e vorba de textele privitoare la restul evenimentelor istorice. J. Melich, de pildă, îl califică pe Anonymus drept „unul din cei mai distinşi istorici maghiari”3, iar E. Jakubovich este de aceeaşi părere când scrie că „datele dispreţuitului Anonymus păstrează urme foarte importante pentru istoria Ungariei”1.
Indiferent de părerea ungurilor asupra valorii operei lui Anonymus, fapt cert este că, în secolul al XII-lea, un scriitor ungur afirma în mod categoric că românii erau prezenţi pe teritoriul Transilvaniei în clipa în care ungurii invadau această provincie.

(2)Un profesor de la Universitatea din Budapesta, dl Eugen Horváth, încercând să polemizeze cu profesorul Seton-Watson (Scotus Viator), unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai stărilor de fapt din fosta Monarhie Habsburgică2, într-o lucrare apărută în anul 1935 la Budapesta, pentru uzul cititorilor de limbă engleză, falsifică pur şi simplu spusele lui Anonymus cu privire la români, crezând că în felul acesta rezolvă în mod definitiv problema anteriorităţii românilor din Transilvania. Astfel, el declară că Anonymus ar fi afirmat că ungurii au găsit în Transilvania „un număr oarecare de români, izolaţi în munţii acoperiţi de zăpadă” (certain Romaniansisolated on the snow-capped mountains of Transylvania)3, pe când în realitate Anonymus vorbeşte de Vlahii RĂSPÂNDIŢI ÎN TOATE REGIUNILE, pe care ungurii le-au cucerit prin lupte4

……………………………………….

Astfel, Horváth Mihály scria: „Transilvania era populată de români, când ungurii şi-au făcut apariţia în Panonia (M. Horváth, Geschichte der Ungarn,vol. I, p. 9). Acelaşi autor mai scria: „La ocuparea noii patrii dintre Tisa şi Dunăre, în ţinutul Bihorului se afla Menumorut care avea drept supuşi pe valahi şi chazari, iar în Banat, voievodul Glad avea o armată compusă din ostaşi români. Ardealul propriu-zis (Podişul Transilvaniei) se afla sub conducerea românului Gelu. După o rezistenţă înverşunată, Menumorut a făcut act de supunere, fiica lui căsătorindu-se cu fiul lui Árpád. Gelu a căzut pe câmpul de luptă, în războiul purtat cu una din căpeteniile maghiarilor, Tuhutum, iar Glad a devenit şi el vasal regelui ungar, rămânând mai departe în stăpânirea voievodatului său. Aşadar, toate cele trei voievodate româneşti au intrat în stare de vasalitate faţă de regatul maghiar fără să cadă însă în stăpânire efectivă”.

Huszti András, un alt istoric ungur, scria la rândul său: „Urmaşii geţilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor. Nici o naţiune nu are limba atât de apropiată de acea veche limbă romană (latina) ca limba valahilor; ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşela că ei sunt în Ardeal rămaşii vechilor coloni romani, despre care însemnăm pe scurt acestea: Numele acestui popor în limba lui proprie este «român» (Rumuny), adică de la Roma sau roman” (Huszti András, O és új Dacia/Vechea şi noua Dacie,f. 1., 1791). Specialistul în istorie locală, ungurul Lehoczky Tiv. scria în 1890: „În comitatele Maramureş, Ugocsa şi Bereg, fără îndoială încă pe timpul venirii maghiarilor au locuit românii”

……………………..

Doi dintre cei mai buni istorici maghiari, Pauler Gyula şi Hóman Bálint apreciază că datele oferite de Anonymus sunt vrednice de crezare. Pauler Gyula arăta că ele pot fi verificate şi prin alte izvoare istorice, că nu există alte date care ar zdruncina afirmaţiile lui Anonymus ori cel puţin le-ar face îndoielnice (Pauler Gyula, A magyar nemzet Szant Istvánig/ Istorianaţiunii maghiare până Ia Sf. Ştefan/, Budapest, 1900). Într-o recenzie asupra cărţii lui Iosif Ladislau Pič (Zur rümanische-ungarischen Streittfrage,Leipzig, 1886), Pauler Gyula recunoaşte că acest istoric —apreciind cum se cuvine valoarea de izvor a operei lui Anonymus —„a dat dovadă de mai mult simţ istoric decât toţi istoricii care s-au străduit să vadă cu orice preţ în cronicarul maghiar un falsificator sau pamfletar politic atât de nenorocit încât nici după seculare frământări de creier n-au fost în stare a-i descoperi scopul şi tendinţa” (Ion Lupaş, Realităţi istorice în Voievodatul Transilvaniei din sec. XII -XVI,în „Anuarul Institutului de istorie naţională”, VII, 1936—1938, Cluj, 1939, p. 21). Hóman Bálint, la rândul său atribuie cronicii lui Anonymus o valoare egală şi în unele privinţe superioară celorlalte cronici ungaro-latine (Hóman B., Szekfü, Gyula, Magyar története/ Istoria maghiară, vol. I, Budapest, p. 7). Bálint Hóman face o caracterizare elogioasă a lui Anonymus, scriind: „Opera sa, în ciuda defectelor sale, este o operă de savant care îşi domină epoca.”

Documente privitoare la românii din Panonia şi din vestul Ardealului.

În vremurile de odinioară, românii nu numai că se găseau în proporţie covârşitoare la marginea de vest a Transilvaniei, dar ei se găseau în număr destul de însemnat chiar pe câmpia Panoniei, dparte de frontiera Transilvaniei.În 1237, Ricardus spune că în momentul invaziei ungurilor, Panonia era de acum cunoscută sub numele de „Câmpia Romanilor2.
În lucrarea sa Românii în veacurile IX—XIV, apărută în 1933, emeritul cercetător român N. Drăganu citează o serie întreagă de surse istorice din care rezultă că mult timp după invazia ungurilor, păstorii români erau prezenţi în Panonia, adică în Ungaria propriu-zisă.1
Cităm, printre cele mai însemnate: mărturiile lui Thomas de Spalato2, care —către 1250 —vorbind despre Panonia, spune că pe acele locuri erau „păşunile romanilor” şi acelea ale unui călugăr catolic semnalând prezenţa românilor în Panonia în1308. Acesta din urmă ne vorbeşte despre „vlahi, adică păstorii romanilor” (Blachi ac pastores Romanorum).3
Este demnă de menţionat, de asemenea în acest sens, mărturia categorică a cronicarilor unguri Thuróczi4şi Simon de Kéza5care afirmă că în momentul invaziei Panoniei de către huni, se găseau de acum pe acele locuri păstorii romani, păstori carenu puteau fi decât strămoşii românilor de azi. În sfârşit, la aceste mărturii ungureşti trebuie adăugată şi aceea a Notarului anonim care vorbeşte în mod hotărât de existenţa vlahilor şi păstorilor romani în regiunile Transilvaniei şi ale Panoniei.6

Scriitorul ungur Márki, o figură distinsă a istoriografiei maghiare, într-o lucrare publicată la Oradea Mare în 1887, scrie textual: „În ce priveşte valea Crişului Negru, admit că ungurii noştri au găsit acolo pe români”.1
Prezenţa în departamentul Bihor ne esteconfirmată pentru începuturile sec.XI (1000—1038) de scriitorul ungur E. Gyárfás în lucrarea saintitulată A román görög katolikusok autonómiája,publicată la Budapesta în 1905.2
Cnezatele româneşti din regiunea Aradului sunt menţionate în sec. al XIII-lea de cronicarul Rogerius în lucrarea sa Carmen Miserabile.3
Dl Silviu Dragomir citează un document din vremea regelui Carol Robert (1318) în care se vorbeşte de satele româneşti din jurul vechii mănăstiri de lângă Ineu, iar dl Ştefan Manciulea în lucrarea sa precitată despre Frontiera apuseană a Românieicitează în sprijinul prezenţei românilor la graniţa de apus a Transilvaniei în sec. al XIV-lea şi al XV-lea documente din anii 1364, 1415 şi 1444. De asemenea, el relatează o mărturie din 1475 privitoare la reşedinţa unui voievod român la Nicoleşti, sat astăzi dispărut.4
În judeţul Bihor românii sunt menţionaţi de documente cu începere din secolul al XI-lea (actul de donaţie al regelui Géza I în favoarea benedictinilor din Gran).5
Un document din anul 1202—1203 citează în judeţul Bihorului prezenţa unor români cu numele de Micus (Mic), Tata, Qurud (Crud), Karachin (Crăciun)1, Registrul episcopiei din Oradea conţine o serie întreagă de nume româneşti în Bihor şi în jurul Oradei.2
V. Bunytay3, într-o lucrare apărută la Budapesta în 1892, arată că documentele din 1294 vorbesc de acum de populaţia românească locuind în Valea Crişului Negru. În aceeaşi epocă, românii mai sunt menţionaţi în satele de pe Valea Crişului Repede.
Márki 4 constată prezenţa românilor în judeţul Arad în primii ani ai secolului al XIV-lea, iar istoricul Csánki 5 afirmă că în departamentele din apusul Transilvaniei românii formau în sec. XIV—XV majoritatea populaţiei în judeţele Bihor, Arad şi Zărand.” ”

Spicuire din Milton G. Lehrer, „Transilvania, Pamant Rom^nesc (Problema Ardealului vazuta de un american)” . Evident, cifrele marcheaza notele explicative detaliate din subsolul paginilor.

https://romicagavrila.files.wordpress.com/2015/08/ardealul-pamant-romanesc-milton-g-lehrer-__editia-1989.pdf