Te pui cu prostu’ ?!
No issue detected
nickyesterday
n*************@gmai.com***.***.***.179
Coja e nume valaho – slav , Koža , provine de la coaja /piele , cojoc , cojocar .
********
Mă obligă domnul Nick să vorbesc despre mine…
Mi-aduce aminte de o întâmplare de la o ședință în plen a Senatului, în legislatura 1992-96. Se discuta un proiect de lege privind fondul forestier și pășunile alpine. Un domn director din Ministerul Pădurilor mă abordase în pauză și mă rugase să propun un amendament la un articol din proiect. Ceea ce am și făcut, fără să pricep prea bine despre ce este vorba. După care cere cuvîntul profesorul constănțean Gheorghe Dumitrașcu, bun prieten, care mă ia de sus:
– Dar de când se pricepe domnul profesor Ion Coja la probleme de economie montană? Domnul Ion Coja, așa cum îl arată și numele, este cojan, adică român de la câmpie, din Ialomița mai ales…
I-am răspuns în felul următor:
– Domnul profesor Dumitrașcu greșește! Numele Coja nu are nimic cu cojanii, care sunt într-adevăr oameni de la câmpie, din Bărăgan. Eu mă știu că sunt mocan, cioban de la munte, iar toți Coja pe care i-am întâlnit se trag din zona Branului, din Piatra Craiului. Iar în Piatra Craiului sunt câteva toponime legate de numele Coja, există chiar unmunte Coja. Iar muntele Piatra Craiului, îi aduc aminte domnului senator, este bănuit de mulți istorici adevărați ca fiind muntele vestit al dacilor, legendarul Kogaion! Se scrie Kogaion, dar se pronunță Koja Ion…
Firește, au urmat aplauze, iar Adrian Păunescu s-a repezit la microfon și a comentat cu entuziasm:
– Domnilor colegi, am asistat la un schimb de replici memorabil! Trebuie să le mulțumim celor doi colegi minunați pentru acest moment de excelență!
Deci, domnule Nick, numele Coja nu are nimic de-a face cu cuvîntul slav omonim, care a intrat în română și a devenit, prin diftongare coajă, cu derivatele corect semnalate cojoc, cojocar și altele.
Unii daciști au reconstituit cuvîntul dacic coja, cu sensul „capră”. Nu-mi dau seama cum au făcut.
Cum spuneam, toți Coja, destul de puțini, se trag din Bran, iar Bran este considerat a fi un sat întemeiat de ciobani aromâni pe la 1400, ca și Rășinari și Săcele (de Brașov). Este singurul caz de migrare românească din sudul Dunării în Ardeal.
Cert este că numele Coja are sigur rezonanță aromânească. Ca și alte nume ardelenești: Goga, Roja, Noja, Doja… Am cunoscut un episcop ortodox din Albania, când ne-am strâns mâna am pronunțat același nume: Coja. Era aromân. Acum este pe undeva prin SUA…
Odată, pe când eram copil, tata m-a făcut atent: „ce umbli desculț ca un cojan?!” Am aflat de mic copil că sunt mocan, un titlu de noblețe țărămească.
Mulțumesc, domnule Nick, că mi-ai oferit acest plăcut prilej de a mă umfla în pene! Am în ce, dar nu-mi prea place s-o fac!
Cu tot dragul,
Ion Kogaion
PS Marcel Petrișor chiar așa mi se adresează: Kogaion!
Pe o inscripție greacă din Tomis (azi Constanța) apare traco-dacicul ”KAGA” (κάγα), însă omega din Κωγαίονον („cōnsacrātum”), care notează o vocală lungă [ō], era pronunțată un pic diferit în dialectul dacic local. Fiind plasat într-o poziție atonă și având acel ”κάγα” de mai sus, care putea avea un alfa lung accentuat sau nu (în piatră nu se sculptează semnele diacritice), intuiesc că omega era de fapt o fază intermediară *ô, adică un diftong [uo].
https://web.archive.org/web/20150222020903/http://soltdm.com/sources/inscr/kaga/kaga_e.htm
În lituaniană, vocala lungă în poziție atonă devine un diftong: kamuolỹs „minge”, nepuotis „nepot” (*népōts), gùrguolė „grup, mulțime, grămadă”.
În proto-albaneză, vocalele lungi *ā și *ō s-au comasat în *ō înainte de consoanele nazale și /r/ dând diftongul *ue, care la rândul său va evolua dialectal în Tosc /ua/ și Gheg /uo/, /ue/: kapua ~ kapue „cocoș” < lat.*cappō, -ōnem (it.capone, rom.căpune), shërbetuar < lat.servītōrem, muaj ~ v.alb.muoj „lună” < *māsnian (PIE *mḗh₁n̥s: lit.mė́nuo, lat.mēnsis), vatër ~ voter „vatră” < *ātrā (*-am), vallë ~ vollë – „fructul sorbului” < IE *ālu-, ālo- "o plantă amară".
În poziție neaccentuată, *ā și *ō rămân ca foneme separate dând /o/ și respectiv /e/. (Vladimir Orel – A Concise Historical Grammar of the Albanian Language)
*ē și *ā s-au comasat la o dată și mai veche, la fel ca în dialectul dacic, iar *ū va da /i/ sau /y/ în funcție de context.
Nu cred că era valabil pentru limba Dacă. Unii lingviști cred că proto-sl. *kāzàti este un coradical al dac. κάγα, Κωγαίονον, dar o versiune centum. Tiparul unei ”forma mentis” dat prin Lat.dīcō, -ere "a spune/zice" and dicō, -āre "a consacra" în prima legătură de mai sus ar putea trimite spre radicalul *sekʷe-, *skʷē- ”a spune, a vorbi”. Un *skʷē-go- ar fi devenit cu siguranță *(s)kāgo-. Vezi Lit.sárgas ”tutore, păzitor, custode” și dac.(hidronimul) Sargetia(s) – Σαργέτιας/Σαργέτια care nu și-a făcut treaba de a păzi tezaurul dacic! https://en.wiktionary.org/wiki/sargas
https://en.wiktionary.org/wiki/Reconstruction:Proto-Slavic/kazati
https://starlingdb.org/cgi-bin/response.cgi?single=1&basename=%2fdata%2fie%2fpokorny&text_number=1670&root=config
În Moldova sunt și acele adverbe vechi, avídoma, hójma (*hójoma), aváloma, analizate superficial de către Hajdeu. Ca terminație seamănă cu ”-ăm/-ăn” din eng. often, random, seldom (vechi seldan), whilom, o alterare a unei desinențe *-anē (lat. -nē, alb.-inë). https://en.wiktionary.org/wiki/Reconstruction:Proto-Germanic/-an%C4%93
Singurul adv.care se întâllnește și în albaneză este akoma (încă), probabil coradical cu acuma. Încă unul cu terminația asta ar fi vetëm „only, just, alone/numai, singur, doar” (*swetām-?). E posibil să avem și aici vocale lungi transformate în diftongi, deși e greu de crezut.
Sunt considerate slavice, dar eu zic că sunt altceva. Poate fi acest -m din adjectivele alb. gzuem „încântat”, burrnuem (bărbat viril, valoros), bekuom (binecuvântat), gavrruem (adj. gol). Este o terminație de participiu pasiv foarte veche, aproape ieșită din uz, care formează adjective azi. Vocala tematică pare să fi fost lungă la un moment dat.
Apar și printre tracismele atestate niște diftongi – probabil din vocale lungi: Quemedava, guolēta sau *guolīta (Γυολητα), coadama sau *cuodama (Κοαδάμα, gr.Potamogeton, ”limba apei”). Paliga și alți lingviști (mai serioși) afirmă că începând cu secolul 2 e.n. au loc multiple prefaceri de ordin fonetic în toponimia TDM (traco-daco-moesică). Eu cred că încep și mai devreme cu un secol în acele părți unde tracofonii devin bilingvi sau chiar trilingvi. Dacă considerăm inelul din Ezerevo (sec.IV) și cele câteva inscripții funerare în „scrīptiō continuā” s-ar putea conchide că graiul tracic era ”sărac” în vocale lungi.