N-o vazusem niciodata.
Curajoasa – cei care am trait vremurile alea intelegem de ce -,
continut interesant, spirituala.
Intr-un cuvant, exceptionala!
Merita sa fie citita.
41 DE ANI DE LA MIȘCAREA GOMA.
SCRISOAREA CARE LA DESFIINȚAT PE CEAUȘESCU

Autor: Razvan Gheorghe | vineri, 02 februarie 2018


Se împlinesc nu mai puțin de 41 de ani de la celebra scrisoare
pe care scriitorul disident Paul Goma (fost deținut politic –
experiență imortalizată în teribila carte ”Gherla”) i-a trimis-o
dictatorului Nicolae Ceaușescu, în primele zile ale lunii februarie
1977. La 20 noiembrie 1977 – după ce a fost, în permanență, hărțuit,
umilit și torturat de Securitate (infamul torționar Nicolae Pleșiță
l-a călcat în picioare, la propriu, și i-a smuls barba, în arestul de
pe Calea Rahovei, amenințându-l, în mod constant, cu
exterminarea) –, lui Goma, soției și copilului, le-a fost retrasă abuziv
cetățenia și au fost expulzați din România. La Paris, scriitorul și-a
continuat lupta împotriva dictaturii comuniste – printre multe alte
acțiuni, el a sprijinit înființarea, în 1979, a Sindicatului Liber al
Oamenilor Muncii din România (SLOMR), comparabil cu sindicatul
polonez liber Solidarnosc. Drept urmare, a fost ținta unui atac cu un
colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul
de la București. Datorită activităților și scrierilor sale, Goma este
considerat ”Soljenițîn al României”.

”Evenimentul zilei” vă prezintă, integral,
textul scrisorii lui Paul Goma, unicul
scriitor român care s-a opus cu adevărat
dictaturii comuniste.
„Domnului Nicolae Ceauşescu Palatul Regal, Bucureşti Bucureşti, februarie 1977
Domnule Ceauşescu,
Mă adresez Domniei Voastre în disperare de cauză.
Sînteţi ultima speranţă a mea. Iată motivul:
De o lună de zile de cînd, la Praga, a fost
dată publicităţii „Charta ‘77” nu mai am
linişte – sînt convins: nici Dumneavoastră. Iată – mi-am zis –, în sfîrşit,
glasul raţiunii se face auzit: oameni responsabili, iubitori de ţară, devotaţi
socialismului, cer, nu răsturnarea guvernului (cum pretind răuvoitorii), ci
aplicarea legilor existente, atît a celor interne, cît şi a convenţiilor internaţionale
semnate, deci acceptate de către guvernul lor. Şi, din moment ce atîţia
oameni şi-au pus semnătura pe această cerere, înseamnă, logic, că nu au ceea
ce cer – altfel, n-ar cere. Şi de ce nu au – ceea ce cer? Răspunsul este simplu:
pentru că Cehoslovacia nu este o ţară liberă, nu este independentă, Cehoslovacia
a fost ocupată de trupe străine care au impus ocupaţilor o politică străină.
Cetăţenii nu se bucură de drepturile înscrise în Constituţia ţării lor –
ca să nu mai vorbim despre cele cuprinse în Charta Drepturilor Omului sau în
Actul Final al Conferinţei de la Helsinki.
Că doleanţele semnatarilor „Chartei ‘77”
au fost determinate de cauze reale;
serioase – şi ce poate fi mai real, mai
serios decît omul? – o dovedeşte
componenţa grupului care a iniţiat această
acţiune: nici picior de capitalist, nici
urmă de mare proprietar, nici de
membru al vreunui partid fascist – nu:
cei care au redactat „Charta ‘77” se declară socialişti, unii sînt activişti de frunte,
ba chiar membri ai guvernului comunist al lui Smrkovski, oameni care au
vrut şi vor pentru ţara lor o orînduire dreaptă, democratică.
Domnule Ceauşescu
De o lună de zile de cînd, la Praga, a fost dată publicităţii „Charta ‘77”, mă
străduiesc să-mi conving cunoscuţii să se solidarizeze cu acţiunea cehilor şi a
slovacilor. Dar fără succes. Unii au refuzat, net, recunoscînd cinstit că asta –
adică solidarizarea – cade sub articolul cutare al Codului Penal; alţii nu
cunoşteau articolul pe dinafară, dar cunoşteau, pe dinăuntru, Securitatea; alţii,
ceva mai curajoşi, s-au declarat gata să semneze o scrisoare de solidaritate, dar
indescifrabil; în fine, alţii mi-au propus să mai aşteptăm niţel, să vedem
rezultatul-la-pauză: dacă acţiunea chartiştilor reuşeşte, atunci poate ne pică şi
nouă, românilor, ceva din cuceririle cehilor, dacă nu, atîta pagubă, rămînem
fără cuceriri, dar şi fără consecinţele pe care cehii le vor trage.
Vă rog să mă credeţi că atitudinea
concetăţenilor noştri m-a mîhnit profund:
toţi vecinii noştri se mişcă, îşi cer
drepturile ce li se cuvin, pînă şi ruşii
(care ştim noi cine sînt ei…) strigă în
gura mare că ei sînt neliberi, că
drepturile lor sînt călcate în picioare.
Numai noi, românii, tăcem. Şi aşteptăm.
Să ni se dea totul de-a gata. Românii noştri se gîndesc numai la ce vor pierde
dacă va afla Securitatea, nu la ceea ce vor cîştiga – în ciuda Securităţii. Un
cunoscut, un Escu pur-sînge m-a jignit de moarte – şi nu numai pe mine.
Ştiţi ce mi-a zis? Zice:
– Domnule, dumneata te agiţi într-un
anume fel şi vrei să faci anumite chestii
care nu sînt specifice românului – deci nu
eşti român!

– Cum aşa?, zic eu, atins la tricolor. Este adevărat, bunicul dinspre tată era macedonean (Goma), bunica dinspre mamă grecoaică (Cuza), e adevărat că mai am şi ceva sînge polonez de la bunica dinspre tată – dar ce contează sîngele-care-apă-nu-se-face? Contează că eu mă simt român. Pentru că m-am născut în România (judeţul Orhei), pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mama îl chema Popescu şi pentru că (iar cu asta i-am închis gura!), pentru că închisorile mi le-am făcut aici, pe şi sub pămîntul patriei mele iubite!
– Bine, bine, să zicem că eşti român, a cedat Escu. Dar te comporţi ca un neromân! Ei, şi m-am înfuriat rău de tot şi i-am zis-o de la obraz:
– Daaa? Dar de Ceauşescu ce mai zici? Şi el e ne-român? Ba e foarte român şi, cu toate acestea, în 15 august 1968 s-a dus la Praga, să-l asigure pe Dubcek de solidaritatea românilor. Şi, deşi român, a condamnat, de la balcon cu vehemenţă invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia şi a zis că ce-au făcut ele, trupele, este o mare ruşine şi că să nu se mai repete chestia asta, că-i de rău! Uite-aşa, i-am zis. La care, Escu:
– N-ai decît să-i ceri lui Ceauşescu ce-mi ceri mie: semnătura pe scrisoarea de solidaritate cu cehii – aşa mi-a zis.
Domnule Ceauşescu
Înţeleg că înalta Dumneavoastră semnătură nu va accepta niciodată să se aşeze lîngă a unui simplu cetăţean – şi încă a unui scriitor (şi acela fără talent). Dar chiar dacă se va întîmpla această minune, ce se poate face numai cu două semnături? Ar putea semna şi soţia mea, dar situaţia nu se va schimba: dacă s-au găsit 30 de unguri, atunci, proporţional, ar fi nevoie de 90 de români semnatari. Hai 50; măcar 10. Dar de unde atîţia? V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inşi nu se tem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine. Dar, după cum v-am mai spus: numai două semnături…
Există însă o soluţie: solidarizarea individuală – eu am şi expediat o scrisoare cu semnătura mea autografă. Numai că gestul meu nu va împrăştia teama concetăţenilor noştri de a se alătura celor care cer drepturi – la urma urmei – şi pentru noi, românii…
Cu totul, dar cu totul, alta va fi situaţia dacă Domnia Voastră ar trimite o asemenea scrisoare, o declaraţie de susţinere a „Chartei ‘77”. Sînt ferm convins: milioane de români vă vor urma exemplul şi se vor solidariza şi ei cu cehii şi slovacii.
Făcînd acest lucru, veţi arăta că sînteţi consecvent cu declaraţiile făcute în 1968, veţi dovedi că, într-adevăr, luptaţi pentru socialism, pentru democraţie, pentru omenie. Asta, în primul rînd.
În al doilea, România se va putea prezenta la Conferinţa de la Belgrad cu fruntea sus.
Cu speranţă, Paul Goma”