Home / Educativ / Scrisoarea lui Corneliu Zelea Codreanu către o elevă de clasa a șaptea

Scrisoarea lui Corneliu Zelea Codreanu către o elevă de clasa a șaptea

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Noiembrie 26, 2023

Scrisoarea lui Corneliu Zelea Codreanu către o elevă de clasa a șaptea

Domnișoarei Aurelia Dobrescu (elevă cl. VII la Școala Normală, Lugoj)

Prea stimată domnișoară,

Acum două zile am primit 60 Lei însoțiți de rândurile acelea, care desigur ca și banii au plecat din adâncul curat și sfânt al unui suflet românesc, să încălzească inimile noastre și să le dea tăria și credința veșnică în biruința zilelor de mâne. Am fost adânc mișcați când am primit obolul sfânt. El venea de pe meleaguri pe cari piciorul nostru încă n-a călcat, pe cari ochii noștri nu le-au văzut decât în visul care de veacuri a încălzit sufletele părinților noștri, și dela un suflet necunoscut de noi.

Când în mijlocul unui dispreț aproape general pentru tot ce poate interesa viața liberă a unui neam, când în întunericul acestei nopți negre scânteiază lumina unui suflet ales, noi acești “complotiști” împotriva dezastrului către care ni-se îndreaptă neamul, prindem puteri nebănuite. Pentru că am înțeles că ori de cât de rare vor apărea, atâta vreme însă cât vor apărea pe glia românească semenea suflete, nu vom pieri. Dar cum putem oare mulțumi pretinei noastre necunoscute? Știm că un suflet ales nu are nevoie de răsplată atunci când face un bine. Totuși pe noi nimic nu ne oprește să arătam un semn al bucuriei noastre.

Câteva rânduri cari vor putea vorbi ceva despre viața de aici, este tot ce vă putem noi dărui.

…La vreo câțiva chilometri de București, de zgomotul, larma, petrecerile și desfătările cele mai deșănțate, împrejurul unei vechi, tăcute mănăstiri, e locuința noastră. Se zice, împreună cu tot ce are societatea mai rău, dar noi nu credem. Rămași în timpul din urmă șase, ne continuăm totuși în fiecare zi vechiul program. Dimineața după ce ne sculăm, intrăm în mănăstirea noastră și ne rugăm lui Dumnezeu. Apoi vine timpul cetitului, al scrisului și al vizitelor unora la alții, deoarece locuim în două camere, câte trei în fiecare dintre ele. Fiind înconjurați de ziduri înalte, lumea din afară n-o vedem și n-am văzut-o de mult.

Poate am și fi uitat-o dacă în zilele senine ochii noștri n-ar fi atrași de albastra libertate a cerului și dacă în nopțile liniștite luna blândă, bătând cu raze de argint în geamurile cu gratii, n-ar trezi în noi frumoase, scumpe amintiri. Totuși parecă ne-am deprins aici. Și dacă n-am vedea la fiecare pas șapca roșie a păzitorilor noștri, dacă seara n-am auzi sunetul metalic al zăvoarelor cari ne înțepenesc ușile, și zgomotul ciocanului care ne încearcă gratiile de la geamuri de nu cumva sunt rupte, – am crede că suntem niște retrași de lume în jurul liniștitei sfinte mănăstiri.

Dar toate dimprejur ne spun că noi suntem aici prizonieri, că locul nostru nu-i la mănăstire, cât timp ne fulgeră prin ochi scântei și mâna noastră încă poate o spadă să mai strângă. În vârtejul luptelor, acolo ne trage sufletul, al luptelor cari vor decide dacă vom mai rămână ca până acuma, noi stăpânii acestor brazde. De aceea, de câte-ori zgomotul framântărilor din afară pătrunde până la noi, timpul îl cântărim cu secunda și suferința ne este mare.

Acasă, de pe unde am plecat, avem și noi părinți si frați, surori și pretini. Și-apoi locurile dragi, munții cu cărărui umbrite de brazi bătrâni, cu stânci uriașe, pe care numai noaptea în vis le mai vedem, ne strigă mereu înapoi în fiecare zi, în fiecare noapte, prin glasul vântului care niciodată n-a șuerat mai dulce ferestrelor noastre.

Acestea toate însă ar trece. Și dorul de părinți și dorul de prietini și dor de codru înverzit, dacă jalea nu ne-ar cuprinde tot mai mult sufletele pentru sărmana noastră țară, atât de greu încercată de-alungul veacurilor și atât de greu amenințată astăzi.

Spre deosebire de toate năvălirile repezi și trecătoare, această din urmă năvălire este înceată, dar definitivă. Așa bătrânul Iași, și aproape toate orașele noastre moldovene, în care negustor român nu se mai poate ridica, în care industrie românească nu mai este, în care boerii moldoveni au dispărut, în care Românii nu mai sunt decât funcționari săraci, muncind din greu pentru a duce o coajă de pâne copiilor cari mor de foame acasă, sau măturători de stradă și cerșitori, purtând adesea în nume și pe frunte nobleță veche a unui neam ce piere.
Aceasta este o cucerire înceată, care de jumătate de veac se săvârșește, dar după cum se vede, definitiv.

Nenorocirea se întinde încet, încet și mai la vale de Moldova, ajungând și prin Ardeal și prin Oltenia, iar de după război, Românii sunt amenințați să dispară din însăși capitala țării lor. Așa, în anul 1820, aveam în București 150 familii jidovești, iar după statistica din 1920, adecă după 100 de ani, aveam 150.000 jidani, cari desigur că în urma ultimelor năvăliri din Rusia, Polonia, Ungaria, Bavaria, au ajuns la 300.000.

Iată cum se întinde răul tot mai mult si iată cum noi Românii, în măsura întinderii răului, dispărem treptat, fără nădejde și făra nici o putință de-a ne întoarce îndărăt în locurile noastre furate. Iar acum situația se agravează mai mult, amenințați definitiv de o stăpânire jidovească, întărită prin lege.

Universitățile noastre au, la unele facultăți, aproape 80% dintre studenți, jidovi. Cine sunt studenții de azi? Studenții de azi sunt: profesorii de mâne, judecătorii de mâne, prefecții de mâne, miniștrii de mâne. Cu un cuvânt studenții de azi sunt conducătorii de mâne ai poporului român, ai Țării românești. Ce urmează? Urmează ca 80 la sută din conducătorii acestei țări să fie mâne jidani, străini de tot trecutul nostru, străin de sufletul nostru, străini de aspirațiile noastre naționale. Urmează ca 3 milioane de jidovi să stăpânească 11 milioane de țărani români, buni numai să poarte jugul, muncind pământul pentru ca să desfăteze pe fiii lui Izrael și ocupând – din milă – cele mai umile slujbe.

Ne așteaptă robia!

Iată pentru ce s-au ridicat treizeci de mii de studenți, ca un vârtej, și iată pentru ce noi ne găsim azi aci între zidurile acestei închisori. Și iată pentru ce, până când nu se va face dreptate pe glia româneasca, nici aici, nici nicăieri, nici în mormintele noastre, noi nu vom avea liniște.

Și acum așteptăm să pornim din nou la luptă, din care nu putem eșit decât morți sau biruitori. La lupta aceasta chemăm tot ce este suflet de Român în Țară, copii, femei, bătrâni, pentru ca în rânduri unite, ca în străvechile noastre clipe de glorie, să cucerim averea, onoarea și țara noastră, din mâni dușmane.

Așa dar, la luptă Români!

Toți cari mai simțiți în inimile voastre nădejdea unor zile mai bune!