Scopul (nu prea voalat) este tocmai acela de a exploata „naționalisme” pentru a dezmembra Federația Rusă în zece sau mai multe state

Ceea ce presa locala si in general mass-media nu va spune si analiza niciodata se gaseste aici in aceasta revista editata in Italia: EURASIA.
Aceasta revista are un scop clar si précis pe care il declara si dezvolta transparent.

Scopul acestei revizuiri a studiilor geopolitice este de a promova, stimula și disemina cercetarea și știința geopolitică în cadrul comunității științifice, precum și de a crește gradul de conștientizare cu privire la problemele eurasiatice în lumea politică, intelectuală, militară, economică și informațională.
CD

PROMETEISM SI ATLANTISM
De Daniele Perra

Pe 25 iulie, Praga a găzduit cea de-a doua conferință a Forumului Națiunilor Libere din Rusia (prima a avut loc pe 8 mai, tot anul acesta, la Varșovia). Printre protagoniștii întâlnirii s-au numărat fostul ministru de externe ucrainean Pavlo Klimkin și „prim-ministrul” guvernului Republicii Cecene Ikheria în exil (la Londra) Akhmed Zakayev (inculpat în mai multe rânduri de terorism de Moscova).

După cum se arată pe site-ul informatic aferent (www.freenationsrf.org), principalele domenii de interes ale Forumului includ: „de-imperializare și decolonizare; deputinizarea și denazificarea; demilitarizare și denuclearizare; schimbări economice și sociale „. Mai mult, citim: ” Forumul Națiunilor Libere din Rusia este o platformă pentru reunirea liderilor municipali și regionali, membri ai mișcărilor de opoziție din Federația Rusă, reprezentanți ai mișcărilor naționale, activiști, comunitatea de experți, ad oricine este conștient de necesitatea unei transformări imediate a Rusiei”.

Această transformare se identifică cu fragmentarea teritoriului rus într-un grup de nenumărate state noi, a căror independență și suveranitate ar trebui să fie imediat recunoscute de „comunitatea internațională”. Este scris: „Facem apel la statele membre ONU să ofere asistență maximă. guvernelor/administraţiilor naţionale de tranziţie pentru realizarea scopurilor de decolonizare şi pace. Precum și să recunoască oficial independența și suveranitatea următoarelor state ale populației indigene și regiunile coloniale: Tatarstan, Ingria, Bashkortostan, Karelia, Buriatia, Kalmykia, Republica Baltică (Prusia de Est), Komi, Circasia, Siberia, Republica Ural , Don, Tyva, Kuban, Daghestan, Federația Pacificului, Republica Moscova, Erzyan Mastor, Sakha, Pomorie, Chuvahia, Cernozern, Mordovia, Povolzhye, Khakassia, Udmurtia, Ingușeția și altele”.

Popoarele indigene din aceste regiuni sunt invitate să se alăture în masă într-o formă de rezistență sistematică pașnică. Totuși, în același timp, solicită și formarea de miliții teritoriale și reprezentanții poliției să dezerteze să li se alăture.
Această „planificare” (deși mai extremă) pare să o urmeze îndeaproape pe cea propusă de așa-numita Comisie Helsinki.

Aceasta, o agenție a guvernului SUA care „promovează drepturile omului și securitatea militară în Europa”, a vorbit de fapt despre „decolonizarea Rusiei” ca pe un „imperativ moral și strategic”. Scopul (nu prea voalat) este tocmai acela de a exploata „naționalisme” pentru a dezmembra Federația Rusă în zece sau mai multe state [1] .

Ideea de a destrăma Rusia după linii etnice nu este deosebit de originală. Nici nu este un produs al contemporaneității geopolitice. Deja la începutul secolului al XX-lea, soldatul polonez Josef Pił sudski a devenit purtătorul de cuvânt al unui proiect ideologic și geopolitic căruia i s-a dat numele de „prometeanism”. Acest proiect a fost orientat spre construirea unui bloc de state, în cadrul căruia Polonia ar fi trebuit să joace un rol de primă importanță, care, plasându-se „inter maria”, adică între Marea Baltică și Marea Neagră, ar fi trebuit să constituie un fel de „Cordonul sanitar” la granițele Rusiei.

Nu numai atât, „mișcarea prometeică” a avut și scopul de a trezi conștiința popoarelor neruse din Imperiul Țarist mai întâi și ale URSS apoi, pentru a le elibera de sub jugul Moscovei [2].
Numele proiectului a derivat în mod natural din cel al lui Prometeu, titanul care, oferind omenirii un cadou de foc furat de la zei, ar fi trebuit să simbolizeze ideea de „iluminare” și rezistență împotriva puterii despotice reprezentate, conform acestei interpretări moderne a tema mitologică, de la Zeus.

Prin urmare, dacă popoarele subjugate de Moscova erau noii prometeeni, Rusia reprezenta zeul despotic olimpian. Așa scria Edmund Charaskiewicz, unul dintre principalii colaboratori ai lui Pił sudski: „Creatorul și sufletul conceptului prometeic a fost mareșalul Pił sudski, care deja în 1904, într-un memorandum trimis guvernului japonez, a evidențiat necesitatea angajării numeroșilor non-ruși. națiunile care au locuit Marea Baltică, Marea Neagră și bazinele Caspice în lupta împotriva Rusiei și a subliniat faptul că națiunea poloneză, în virtutea istoriei sale, a dragostei sale pentru libertate și a rezistenței sale fără compromis împotriva celor trei imperii (german, rus și austro-ungară) care l-au demontat, ar fi trebuit, fără îndoială, să aibă un rol principal în emanciparea națiunilor asuprite de ruși” [3].

Și din nou: „Puterea Poloniei și importanța ei în părțile constitutive ale Imperiului Rus ne permite să dezvoltăm scopul de a sparge statul rus din interior prin aceste părți prin emanciparea țărilor care au fost forțate să intre în el. Considerăm aceasta nu numai ca desăvârşire a luptei culturale a ţării noastre pentru independenţă, ci şi ca garanţie a existenţei acesteia.Când voinţa rusă de cucerire va fi slăbită, ea va înceta să mai fie un inamic periculos” [4] .

Înainte de a analiza planificarea geopolitică în sine, va fi util să ne amintim că, în realitate, sensul mitului grecesc este destul de diferit. După cum a relatat Claudio Mutti în cartea sa “Testimoni della decadenza”, citându-l pe savantul român Mircea Eliade, Prometeu, „departe de a fi un binefăcător al umanității, este responsabil pentru declinul actual al acesteia […]

Pentru Hesiod, mitul lui Prometeu explică „iruperea „răul „în lume; până la urmă, reprezintă răzbunarea lui Zeus” [5] . În consecință, interpretarea „polonă” a temei mitologice pare a fi produsul unei viziuni „democratice” și „progresiste” pur moderne, care nu are nimic de-a face cu semnificația sa inițială.

Acum, proiectul geopolitic al lui Pił sudski, care avea drept scop reconstituirea puternicului stat polono-lituanian protagonist al istoriei europene la cumpăna dintre secolele XVI-XVIII, s-a bucurat de o nouă apreciere odată cu implozia blocului socialist și sfârșitul Pact ului de la Varșovia.
The Three Seas Initiative – Initaitiva Trei Mari, conceput în timpul administrației Obama și botezată de Donald J. Trump, de fapt, își propune încă o dată să creeze un „cordon sanitar” sub patronaj atlantic care să fie interpus între Europa de Vest și Rusia, pentru a separa cei doi semi-giganți (unul financiar-economic, celălalt militar și bogat în resurse naturale) [6].

În timpul celui de-al șaptelea Summit al Inițiativei, desfășurat la Riga între 20 și 21 iunie 2022, președintele ucrainean Volodymyr Zelensky (care a vorbit prin videoconferință) a cerut Kievului să se alăture proiectului, în timp ce actualul secretar de stat al SUA Antony Blinken a garantat asistența financiară necesară.

Apropo de Ucraina, este important de subliniat că, în ultimii ani, ideea „prometeană” s-a bucurat de un succes considerabil în interiorul granițelor sale grație muncii intelectuale a Olenei Semenyaka, ideolog și șef al secretariatului internațional al Corpului Național, responsabilul politic, aripa mișcării azovite.

Născut în 2014 în urma evenimentelor de la „Euromaidan”, grupul la care se referă Andriy Biletsky și protejat de fostul ministru de interne și oligarh Arsen Avakov, care a lucrat pentru a garanta gruplui Azov un fel de monopol cultural-ideologic în interiorul extremei drepte ucrainene, a reprezentat un fel de adevărată schimbare de paradigmă în ceea ce privește retorica tradițională a partidelor precum Svoboda și Pravyi Sektor, care, ancorate de moștenirea banderismului dur și pur, erau purtătorii unei forme de naționalism centrat pe stat de modă veche.

Semenyaka a fost protagonistul schimbării de perspectivă, de la dimensiunea națională/regională la cea internațională, continentală și globală. Mai exact, ideologul, fost militant al amintitului Pravyi Sektor, tot datorită editurii Plomin (flacără), a reușit să construiască o rețea densă de interconexiune cu țările străine care l-a determinat pe Azov să creeze legături cu alte câteva mișcări atribuibile galaxiei extremismului de dreapta, atât în Europa, cât și în America de Nord (aici mai ales cu grupuri legate de așa-numita „Alt-Right”).

Gândul Olenei Semenyaka, așadar, merită un scurt studiu. Autor al unei teze în care este analizată gândul lui Ernst Jünger și Martin Heidegger și traducător al lucrărilor lui Dominique Venner în ucraineană, Semenyaka, fost membru al „Clubului Tradiționalist Ucrainean”, a menținut până în 2014 relații cordiale și de colaborare cu gânditorul rus. Aleksandr Dugin.

Perspectiva ei geopolitică se schimbă radical odată cu faptele menționate mai sus din „Euromaidan”. Acestea, prin propria ei recunoaștere, departe de a fi fost o adevărată „revoluție”, cum este prezentată de propaganda occidentală, au trezit spiritul patriotic și conștientizarea „destinului manifest” al națiunii ucrainene.
În planificarea geopolitică a cărei purtător de cuvânt este Semenyaka, viziunea „prometheană” a lui Pił sudski este adaptată în funcție de nevoile ucrainene.

Ucraina, de fapt, este reprezentată ca avanpost pentru „reconquista”, termen folosit de Semenyaka în spaniolă, a Europei de către progresismul liberal. Totuși, această „recucerire” necesită în primul rând construcția unui bloc de state, încă o dată „intermarium”, un alt termen recurent în opera ideologului, între Marea Baltică și Marea Neagră, capabil să acționeze ca o frână a „neobolșevismului”. „Putinist.

Semenyaka, în special, adoptă teoriile școlii geopolitice ucrainene legate de Yurii Lypa și Stanislav Dnistrianskyi pentru a reconsidera „destinul manifest” al țării est-europene pe baza substraturilor sale istorice și geografice. Se concentrează în special pe polarizarea Nord-Sud, spre deosebire de dihotomia Vest/Est (fundamentală în cultura rusă), pentru a face din geografie vectorul cheie al identității ucrainene.

Axa Nord-Sud (în care spiritul nordico-germanic se contopește cu cel sud-grec), în ideea lui, ar fi fost cea aleasă de Rus’ Kievean și dinastia Rurik, dintre care naționaliștii ucraineni se văd drept moștenitori etnici naturali.
Aici, Semenyaka adoptă teoriile lui Dmytro Dontsov (1883-1973), care este în general considerat părintele spiritualității ucrainene. Într-adevăr, considerând rușii și bielorușii ca un fel de impostor etnic, chiar dacă aparțin aceleiași descendențe slave de est ca și ucrainenii, el a vorbit deschis despre „mutația culturală mongolă” cu referire la Rusia.

În această perspectivă, blocul de state „intermarium” este plasat într-un fel de a treia poziție și ca epicentru al „Noii Europe” în care, preluând tezele arheofuturiste ale lui Guillaume Faye, care vorbea însă expres despre „Eurosiberia”, îmbină inovația și tradiția. În acest spațiu care merge de la Marea Baltică până la Marea Neagră, diviziunile naționale sunt depășite de ideea de „etnofuturism”: un fel de amestec total între popoarele slave care trăiesc acolo care urmărește cumva mitul mesianic al „Sarmației „Europei”. ‘ adoptat de aristocrația poloneză a Federației polono-lituaniene menționate mai sus.

Acum, deși este de înțeles că proiectul ideologului ucrainean poate fascina sectoare importante ale dreptei antiliberale europene, trebuie spus că blocul „intermarium” menționat anterior, la nivel geopolitic, fiind lipsit de „bănci” (granițe care sunt greu de depășit) și de resurse naturale substanțiale, nu are valoare reală, trebuind neapărat să se pună în mâinile Occidentului Îndepărtat (Statele Unite) pentru a-și garanta o oarecare supraviețuire.

În consecință, ideea prometeică azovită se rezumă ușor la a juca rolul unei ramuri a intereselor atlantiste. La urma urmei, însăși Semenyaka, care ar trebui să cunoască critica jüngeriană și heideggeriană a titanismului și gigantismului, făcându-și propriul prometeism ca sinonim pentru lupta împotriva dublului despotism neo-bolșevic și liberal-progresist, pare să ignore ca atât de mulți alţi exponenţi ai zonei la care se referă natura pur titanică a societăţii de astăzi.
De fapt, parafrazându-l pe Hesiod, reprezintă întoarcerea aroganței titanice din exilul occidental („o regiune întunecată la capătul extrem al pământului prodigios”) în care a fost închis de zeii olimpici.

NOTE:
[1] A se vedea Decolonizarea Rusiei, care va fi discutată la viitoarea reuniune a Comisiei Helsinki, http://www.csce.gov.
[2] R. Woytak, Mișcarea prometeică în Polonia interbelică, „East European Quarterly”, voi. XVIII, nr. 3 (septembrie 1984), p. 273-278.
[3] E. Charaskiewicz, A collection of document by Lt. Col. Edmund Charaskiewicz (editat de A. Grzywacs – M. Kwiecien – G. Mazur), Księgarnia Akademicka, Cracovia 2000, p. 56.
[4] Ibid.
[5] C. Mutti, Martorii declinului , L’Arco e la Corte, Bari 2022, p. 11.
[6] C. Mutti, Cordonul sanitar atlantic, „Eurasia. Revizuirea studiilor geopolitice „4/2017.

Sursa: https://www.eurasia-rivista.com/prometeismo-e-atlantismo/#

Traducerea: CD