Sandu Moscu: „Când am plecat din țară, tata mi-a zis nu cumva, pe unde ajung, să vorbesc de rău România!”

 

Sandu Moscu a fost unul dintre colegii mei  de facultate evrei. Nu cred că s-a simțit vreodată stânjenit de această situație – deh, nimeni nu poate fi perfect!, sau în vreun fel „discriminat”, cum se zice azi. Ins simpatic, mereu hlizit, i-am tot trimis pe internet mesaje, de o vreme nu mi-a mai răspuns. Sper că n-a dat colțul, ca Hari Coman, celălalt coleg evreu…
Ne-am apropiat mai mult cu ocazia unui seminar de socialism științific, când doamna Ioanid ne-a poftit pe amândoi afară din clasă. În urma noastră a comentat: Păcat de tovarășul Coja, cred că tovarășul Moscu are o influență nefastă asupra sa!…
Ne-am dus la Albina la o cafea. Atunci mi s-a „plâns” tovarășul Moscu că și mamă-sa este profesoară de socialism științific, la IATC, și că este ceva, o mică ranchiună, între cele două tovarășe: Ioanid și Moscu…
Ne-am împrietenit mai bine în timpul armatei, făcută vara, la Topraisar, în 1963, și la Apaca, în 1965. Scenă de film italian, neorealist: ne averizase Sandu Moscu pe câțiva că a făcut cerere de plecare în Israel, dar nici el nu se aștepta să primească răspunsul așa repede. Într-o bună zi a fost chemat la comandantul convocării și i s-a pus în vedere să predea echipamentul militar și s-o întindă. A venit la pluton, ne-am luat rămas bun cu îmbrățișări, cu oarece invidie că scapă de instrucție, dar când l-am văzut îmbrăcat civil pregătindu-se să iasă pe poarta unității, în plin bulevard Ho Și Min (?), salutările noastre s-au transformat în huiduieli și fluierături amicale, un alai vesel care l-a însoțit până la mântuitoarea poartă. Hai, liberare!

După ceva vreme, s-a întors din State să se însoare cu iubita din liceu! Greșeală pe care au făcut-o mulți evrei!…
L-am întrebat, la următoarea revenire în Țară, dacă a fost ajutat în America de „comunitate”. Da, fusese ajutat la început, dar după ce s-a însurat cu o creștină, au uitat de el!… Povestea acestei iubiri continuă și azi prin fecior-su, sper vreodată să-l cunosc și să văd dacă reușește să semene cu taică-su… Dar mai ales trag nădejde ca aceste rânduri să ajungă și sub ochii jucăuși ai lui Sandu Moscu, un visător naiv, iscoditor, obsedat să descopere partea frumoasă a lumii.
Venise la un moment dat cu aparatură de filmat și mi-a cerut părerea: voia să filmeze ceva despre România, ceva cu care să impresioneze America! Să le rupă gura la proștii de acolo!… Era după 1990 de data asta. I-am dat ideea să filmeze câteva biblioteci pe care le au românii acasă. Mi-a venit ideea de la un ziarist francez care venise în România imediat după 22 decembrie, fusese invitat de mulți români acasă și a comentat cu mirare și plăcere că în toate casele găsise pereți întregi cu rafturi pline de cărți!…

Ca să vadă cât poate fi de spectaculos subiectul, l-am dus mai întâi la Șerban Milcoveanu! Nu i-am spus că-l duc la o căpetenie legionară! Ne-a primit cu interes domnul doctor. Impresia lui Sandu, când a văzut ce era de văzut – copleșitoare! În casa doctorului Milcoveanu, vastă, cu mai multe încăperi, numai pe tavan nu erau cărți!… Mai mult nu spun!… A filmat ce-a filmat Sandu al meu, apoi i-a luat și un interviu, moment în care i-am atras atenția cu cine vorbește! S-a ajuns ușor la subiectul „legionarii și evreii”, mai ales că Milcoveanu fusese ani de zile doctor într-un cartier evreiesc, prin Văcărești-Dudești, pe acolo. L-am auzit spunându-i lui Sandu că, probabil, din cauza aceasta, pentru că era un medic bun, nu a înfundat temnițele comuniste. Evreii l-au protejat!…

Aveam de gând să-l mai duc să filmeze la Dan Zamfirescu și la doctorul Turculeț . Din păcate a trebuit să-și schimbe programul și să plece urgent acasă, în Nevada, parcă.

Cu o asemenea ocazie, înainte de 1990, mi-a vorbit mai mult de familia sa, de părinți, care au rămas în România. În 1965, când s-a dus să-și ia rămas bun de la taică-su, acesta i-a atras atenția, testamentar:
pe unde ajungi, să nu vorbești niciodată de rău România!
Nu cred că avea Sandu Moscu nevoie de acest sfat, dar l-a primit!

*

Celălalt coleg evreu, Hari Coman, dacă l-ai fi pus alături de Sandu Moscu, ai fi zis că nu-s de pe aceeași
planetă. Sandu Moscu, firav, delicat, finut… Coman – Dumnezeu să-l odihnească, era în schimb un vlăjgan mătăhălos, roșu la față, roșu la cât păr mai avea, pistruiat și pe limbă, de fapt pe tot „hoitul”, cum am constatat la armată, la dușul bi-săptămânal… Alte constatări nu am făcut! Nu arăta a evreu, ci a caricatura clasică a evreului. Cu toate astea avea succes la dame, al naibii! Nu știu dacă a avut copii. Sper să nu-i semene decât la caracter – frumos! Bun camarad!
Fiecare, umăr la umăr, duceam la instrucție în spinare o pușcă mitralieră!… A mea se numea Paraschiva! Cu gândul la Alina Poșoiu. O chema și Paraschivă. Era la rusă… Dumnezeu s-o odihnească! Ce plăcere, ce bucurie, când primeam la Topraisar vreo scrisorică… Chiar dacă amor ghebos era numai din partea mea. Din a ei, prietenie! Bună și prietenia!… Există și prietenie fără speranță de mai mult?!…

Păcătosul de Hari Coman mi-a rămas în minte cu două întâmplări: Una de la examenul de licență, eu Coja, el Coman, eram pe aceeași listă de examinare. La proba de istoria literaturii George Ivașcu făcea ravagii. Îl picase chiar și pe unul dintre colegii care îl țuțăreau cu nesaț!… Iar când a intrat seria mea, pe primii cinci i-a picat „de nu s-au văzut”, săracii. Urma să răspund eu, iar după mine Coman. Îl aud șoptindu-mi: „Bă, Ioane, fă ceva și scoate-l din mână”! Ce naiba să fac, făcusem facultatea mai mult cu ce citisem în liceu?! Doama Zoican, secretara, mă averizase: Coja ai grijă să iei note mari, domnul profesor Graur te-a recomandat să rămâi asistent!… Îmi trebuia un 10, iar eu nu mă simțeam capabil nici măcar de un 8 amărît!
Trag biletul și dau peste poeții Văcărești!… După- câteva cuvinte introductive, când pomenesc de Gramatica lui Ienăchiță, Ivașcu îmi cere să-i spun titlul complet!… Un titlu lung cât o zi de post! Cum să-l țin minte! Mi-l spune cu emfază George Ivașcu, adăugând: Păi ce-or să spună elevii când tovarășul profesor le va spune titlul gramaticii, un titlu așa de frumos?!
E al naibii de frumos, nu-l mai uit nici eu de atunci: „Observații sau băgări de seamă asupra regulilor și orânduielilor gramaticii rumânești”…
Se părea că nici de 8 nu mai poate fi vorba!… Mai zic eu câteva banalități și iar mă interpelează Ivașcu: „Ia zi-mi cum arăta un salon literar la 1840… Intră acum pe ușă un ofițer… cine este? Vasile Cârlova, zic eu. Și ce face acolo? Recită poezii, originale sau franțuzești! Din ce autor? Din Lamartine, mai ales…
Vedeam pe chipul spelb al marelui George Ivașcu ceva simpatie și satisfacție: așa că am plusat. Zic, foarte grav și doct, există un tablou al lui Delacroix cu un salon literar de la Paris, cam tot pe la 1840. În centrul tabloului este pictat Lamartine, desculț la un picior și exhibând în fața asistenței laba piciorului!…
L-am lăsat pe Ivașcu să mai aștepte nițel, și am continuat: Lamartine pusese pariu că nimeni dintre cei de față nu are talpa piciorului mai boltită ca a lui! Semn de superioritate intelectuală, susținea Lamartine!”…
Ivașcu: cum de ai ținut minte trăznaia asta?!
Eu: Păi eu am bolta piciorului mai mare decât a lui Lamartine!…
Și am rămas amândoi cu gura căscată! Nu știu la ce s-o fi gândit Ivașcu, dar eu eram cel mai surprins!… Ce putuse mintea să-mi fete și băieți!…
Ivașcu își vine mai repede în fire: într-un colț, retras, un tînăr palid și cu ochii mari, urmărește totul în tăcere! Cine este?

Eu: Nicolae Bălcescu!…
Ivașcu: Toți prietenii lui Bălcescu știu că suferă pentru iubita sa! Cine era iubita lui Bălcescu!
Eu: România!
Ivașcu: De unde știi?
Eu: De la George Călinescu!
Ivașcu: Bravo!… Și ce mai făceau la salonul literar?
Eu: Servesc cafele și dulcețuri! Pe vremea aceea poezia se făcea fără alcohol!…
Explozie! Extaz!… A fost momentul culminant! S-a dat pe spate Ivașcu, i-a dat un cot celuilalt examinator (Cleja, de marxism) și i-a zis: „ăsta-i de acum altfel de examen, domnule!” (sau ceva asemănător)
Am trecut la subiectul al doilea -Tudor Arghezi. Aici pregătisem încă de acasă o mică șmecherie, ca să nu-i spun altfel, mai potrivit: cu câteva săptămâni înainte de licență, Ivașcu ținuse o conferință la Constanța. Era de Paște, din păcate, și nu m-am dus, prima zi de Paște se stă acasă. Dar bănuiam ce putuse spune Ivașcu, căci tocmai apăruse un frumos volum Blaga, cu prefața de Ivașcu. Am mai citit-o o dată în preziua examenului, ferm hotărît, orice mi-ar pica pe bilet, eu să-l plimb pe Ivașcu pe la Constanța, pretinzând sau lăsând să se înțeleagă că am fost de față la conferință!…
Am avut noroc să-mi pice Arghezi, la doi pași de Blaga, i-am făcut și m-am apucat să-i compar, adică să reduc examenul la generalități, unde mă simțeam tare!…
După mime, Hari Coman care urma, a luat și el tot 10, iar cînd a ieșit de la examen m-a îmbrățișat, le-a povestit colegilor care adăstau pe afară cum fusese examenul, ce comentarii a mai făcut Ivașcu… Dădea vina pe mine că luase 10!

După ani de zile, refăcând de nenumărate ori scena examenului, am ajuns la bănuiala că avusesem și o pilă la examen, pilă de care n-am știut! De la cine? Numai de la Alexandru Graur putea fi! Fără acel 10 de la Ivașcu, nu mi-ar fi ieșit media generală peste nota 9, condiție sine qua non ca să rămâi asistent!…
Vorba lui Coman – „Ioane fă-l să-și iasă din mână” cred că a contat nițel în alegerea modului cum să abordez discuția cu examinatorul…

A doua amintire importantă cu Hari Coman: el m-a făcut atent asupra cuvîntului „jidan”, cum că pe mulți evrei îi deranjează, îl resimt ca pe o injurie! Nu eram de acord cu argumentele sale, dar nu contau oricum. Mi-am însușit opinia sa și am scos cuvîntul „jidan” din limba română pe care o vorbesc, deși cred mai departe că nu este un cuvînt injurios… Dar tinde să devină, prin opoziție la evreu. Se creează astel o antonimie evreu / jidan care, probabil, singularizează limba română! Am contribuit și eu la acest rezultat, datorită colegului meu Hari Coman… Evreu și el, ca și Sandu Moscu… Abia după 1990 au apărut în viața mea jidanii!… Cu Moses Rozen în frunte!

 

 

Ion Coja