Radu
12 aprobate
r.gogu@yahoo.com
75.57.36.95
Nu pot sa cred
Nu pot sa cred ca un publicist de la NapocaNews, un poet si un activist feroce poate sa publice textul de mai sus.
Ne fiind data de Redactie sursa postarii pare a fi o postare a lui Ionut Tene ce o si semneaza.
Nu stiu de ce dar totusi ma indoiesca de autenticitatea semnaturii si Redactia ar trebui sa lamureasca aceasta situatie destul de interesanta. Toti cei care posteaza sunt de obicei desconspirati cu emailul si IP-ul personal, ceea ce nu se intampla in cazul de fata. Postarea apare din senin. Iar stilul repetitiv propagandist nu este stilul lui Ionut. Redactia trebuie sa lamureasca situatia pentru ca se va reedita situatia jenanta de data trecuta cu Covin Lupu.

Daca totusi Ionut este autorul m-ar interesa raspunsul lui la comentariile mele, sunt dispus sa lamurim aceasata sitauie confuza.

Sticla de lapte “de Leyda” nu a fost niciodata o baterie. O baterie electrica insumeaza o serie de celule electrice de 1,2V fiecare, o baterie de artilerie este o suma de tunuri, iar o baterie la restaurant este cel putin o pereche, o sticla de vin si una de apa minerala sau carbo-gazoasa. Elementul de Leyda este un singur element si nu o baterie.

Un borcan/sticla de lapte Leyden, sau Leyda, sau arhaic, borcan Kleistian este o componentă electrică care stochează o sarcină electrică de înaltă tensiune[de la cateva sute la cateva mii de volti si nu 1,2v], de la o sursă externă, între conductorii electrici din interiorul și exteriorul unui borcan de sticlă. De obicei, constă dintr-o sticla de lapte cu folie metalică cimentată pe suprafețele interioare și exterioare și un terminal metalic care se proiectează vertical prin dopul de pluta pentru a intra în contact cu folia interioară. A fost forma originală a condensatorului, numit și capacitor si nicidecum baterie electrica.

Invenția a fost o descoperire făcută independent de clericul german Ewald Georg von Kleist la 11 octombrie 1745 și de omul de știință olandez Pieter van Musschenbroek din Leyden, Țările de Jos, în 1745–1746.

Nu, Benjamin Franklin nu a fost niciodată președintele Statelor Unite.
Cu toate acestea, el a fost un tată fondator, un om de știință, un inventator și un lider în politica din Pennsylvania.

“Au conversat doar în limba latină, pe care Damian o cunoştea în calitatea sa de preot. ”
Preotii ortodocsi nu vorbeau latina ci slavona si greaca veche, ecleziastica. Doar preotii greco-catolici tineau slujba in limba romana si aveau studiile facute in colegii catolice, unde se preda si vorbea latina. Catolicii insa aveau slujba in latina asa cum ortodocsii aveau slujba in slavona sau greaca, dor greco-catolicii aveau slujba in romana.

Desi prima traducere completă a Bibliei în limba română a fost publicată la București în 1688, traducerea baandu-set pe versiunea lui Nicolae Milescu a Septuagintei, revăzută de „oamenii locului”, cu aportul fraților Greceanu, Radu și Șerban, fiind tipărită în Țara Românească, cu ajutorul principelui Șerban Cantacuzino (1678-1688), slujbele erau tot in slavona sau greaca.
Samuil Micu a îmbunătățit traducerea lui Nicolae Milescu, demers concretizat în Biblia de la Blaj (1795), care a devenit textul standard folosit mai tarziu în întreg spațiul românesc, dar tot cu litere kirilice.

Sinodul de la Constantinopol din anul 1759[exact in perioada cand preotul nostru Damian era la Charleston] recunoștea drept limbă liturgică sacră doar greaca veche. Același lucru se întâmpla și în spațiul slav, acolo unde rugăciunea era făcută în slava Sfinților Chiril și Metodiu. Inițial, bulgarii și slavii de sud aveau limba greacă ca limbă oficială și abia după introducerea alfabetului chirilic și după creștinarea slavilor, slava veche s-a dezvoltat. Țările Române, aflate la granița celor două mari tradiții, au oscilat în folosirea limbii liturgice.

Odată cu introducerea paleoslavei în Cancelaria Domnească și în actele oficiale, această limbă a ajuns și limbă liturgică. Primele cărți caligrafiate, apoi tipărite, au fost în slavonă.
Bisericile răsăritene care intrau în părtășie desăvârșită cu papa Romei, puteau folosi propria limbă liturgică. Când în Ardeal o parte din românii ortodocși au devenit greco-catolici, s-a introdus limba română la slujba. Acest lucru se va întâmpla și în majoritatea parohiilor ortodoxe, dar cu o jumătate de veac mai târziu.

“Aşa scria mitropolitul Antim Ivireanul, în prefaţa unei cărţi: „românii noştri în biserică stau ca boii, neînţelegând ce se citeşte şi ce se cântă şi ies din biserică fără nici un folos, am hotărât a preface cărţile din limba slavonească şi grecească în limba noastră proastă românească, dar a noastră şi a le da la lumină!“.

Un georgian cu suflet de român
Pentru mulţi dintre noi, patria este acolo unde ne găsim alinarea şi liniştea. Acolo unde ne simţim acasă. Aşa a fost şi pentru un tânăr georgian, născut acolo unde Marea Caspică se întrepătrunde cu Munţii Caucaz. Viaţa i s-a schimbat tânărului Andrei, aşa cum fusese numit la Sfântul Botez, atunci când a fost prins de către un corp de oaste otomană şi vândut în piaţa de sclavi. Destinul l-a dus în marea capitală a imperiului, la Istambul. Aici, observându-se calităţile, a fost răscumpărat de către Patriarhia Ecumenică şi dat la învăţătură. Constantinopolul a fost locul în care a deprins meşteşugul tiparului, al sculpturii în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum şi limbile greacă, arabă şi turcă. Tot aici a murit pentru lume, devenind monahul Antim.

În jurul anului 1690, domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a adus în Ţara Românească. Aici a găsit un adevărat spaţiu cultural, unde activau străluciţi oameni de cultură italieni şi greci, alături de renumiţi cărturari şi ierarhi ortodocşi. Sevastos Kiminites, fost profesor şi rector la Marea Şcoală a Patriarhiei Ecumenice, Ioan Cariofil, Ioan Comnen, medic şi filosof, contele Bartolomeo Ferrati, Giovanni Candido Romano, Antonio Maria del Chiaro, secretar adus tocmai din Florenţa, sunt doar puţine nume de care era înconjurat tânărul Antim.

În anul 1691, a ajuns conducătorul tipografiei din Bucureşti, iar în anul 1696 era egumen al Mănăstirii Snagov, unde a întemeiat o nouă tipografie. Râvna de care a dat dovadă a făcut ca, în scurt timp, să fie ales în scaunul istoric al Mitropoliei Ungrovlahiei. La începutul anului 1708, a fost ales mitropolit al Ţării Româneşti, asumându-şi o mare responsabilitate în vremuri de încercare pentru poporul român.

Mitropolitul tipograf, ctitor al limbii literare româneşti
Deşi treburile mitropoliei erau solicitante, ierarhul Antim nu şi-a uitat prima sa dragoste: tipărirea cărţilor. Până la el, cărţile de slujbă aveau în limba română doar explicaţiile liturgice, partea propriu-zisă a slujbei fiind în slavonă ori greacă.
În decursul unui sfert de veac (1691-1716) a tipărit 63 de cărţi, dintre care 39 au fost lucrate de el însuşi.

După limba în care au apărut, 30 erau în greceşte, 22 în româneşte, una în slavoneşte, 6 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română şi una greco-slavo-română. Tipăriturile prezintă o mare diversitate: cărţi de slujbă, cărţi biblice, cărţi de doctrină teologică ortodoxă, cuvântări bisericeşti, cărţi de învăţătură pentru preoţi, lucrări de filosofie, formându-se astfel o adevărată mişcare intelectuală.” ~ fragment din https://doxologia.ro/antim-ivireanul-strainul-care-ne-invatat-limba-romana