Deşi întrutotul convins de argumentele expuse de domnul profesor, mă împinge curiozitatea şi arunc o privire către DEX, bineînteles catre DEX-ul online. Găsesc acolo ambele forme, dar cea cu doi de i pare sa fie cea veche(Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a,Şaineanu 1929), pe când forma invăţată de mine la şcoala cu un singur i este cea moderna, rezultată în urma unui proces de simplificare a scrierii. Forma ie apare in cele mai multe surse citate(dicţionare).

Gândul mă duce ca s-ar putea aplica un tratament similar şi cuvântului deşi !

Redau în continuare dilemele cuiva care a facut cursuri de lingvistica pe vremea studenţiei.(Alina Constantinescu).

„Nevoia de a-mi clarifica (din nou) niste reguli de ortografie a fost activata de acest post despre cum sa eviti greselile gramaticale.
Sunt si nu sunt de-acord cu indicatiile de acolo, si anume: sunt de-acord sa gasesti variante (creative) pentru a evita un lucru pe care nu il stapanesti decat sa faci o GRESALA, dar nu sunt de-acord sa folosesti asta ca pe un principiu de viata. Pana la urma, te ajuta sa incerci sa descoperi lucrurile pe care esti constient ca nu le stapanesti, daca gresesti sa iti faci mea culpa si sa te straduiesti sa intelegi cum e corect…

Mai mult, problema mea sta in doua cuvinte, GRESALA si ASAZA, care sunt aduse in discutie si in articolul mentionat si pe care ortografia ne impiedica sa le scriem asa cum le pronuntam. Asadar scriem corect gresala dar pronuntam corect greseala si scriem asaza dar pronuntam aseaza. De ce?

Incercand sa imi clarific niste explicatii m-am intors la cursurile de lingvistica din facultate si redau mai jos motivul expus de Theodor Hristea, care ne arata de ce exista in limba romana cazuri in care scrierea nu e conforma cu pronuntarea (ceea ce in termeni lingvistici inseamna ca normele ortografice si cele ortoepice nu coincid). Factorii cel mai des invocati sunt:

– traditia sau obisnuinta de a scrie intr-un anumit fel

– originea cuvintelor

– istoria cuvintelor

Exemple:

– oaie, oameni, oare sunt de origine latina, prin urmare datorita acestei origini si a traditiei acestor cuvinte scriem cu “o”. In realitate, nu vorbim cu “oa” ci pronuntam uaie, uameni, uare etc, adica pronutam cu un “u” semivocalic. Asta pentru ca inca de la introducerea alfabetului latin scrierea cu “o” reproduce in fapt acel “o” din formele latinesti de la baza acestor cuvinte. Ceea ce inseamna ca pronuntarea romaneasca autentica nu este redata in scris pentru ca avem de-a face cu o ramasita etimologica, pe care lingvistii le considera de neinlaturat din ortografia actuala.
– eu, el este/eram etc se pronunta de asemenea cu “i” semivocalic iar rostirile eu, el, este/eram sunt considerate teatrale si nefiresti
– desi obligatoriu in scris, articolul hotarat “-l” a disparut din pronuntarea obisnuita, si se considera normal sa rostim omu, elevu, carnetu etc, exceptie facand prezentarile, conferintele sau alte intalniri unde se cade o exprimare solemna
– subtire se pronunta suptire dar se scrie asa pentru ca provine din lat. subtilis. Similar absent, absolut, abtine, absorbtie, obtine, subsol, subtil se rostesc de asemenea cu “p” pentru ca in limba romana nu pot urma imediat una dupa alta doua consoane dintre care una e sonora iar cealalta surda.
Desi pronuntam cu “p” scriem cu “b” in virtuatea traditiei si sub influenta formelor latinesti sau franzutesti ale respectivelor neologisme.
In cazul gresala, insala pronuntia influenteaza scrierea, care scrierea in sensul de ortografie nu se intemeiaza exclusiv pe principiul fonetic dar si pe cel traditional- istoric. De unde tendinta mea de a scrie greseala, inseala pentru ca eu simt pronuntia mai actuala si mai vie decat o forma originara neschimbata de secole.

Voi cum ziceti? ”

Nu mă pot abţine şi adaug şi un comentariu semnat Anarhist di pi Bahlui :

”

Douî obsărvațîi, cucoanî dragî

Atunși când matali spui cî: ”subtire se pronunta suptire dar se scrie
asa pentru ca provine din lat. subtilis. Similar absent, absolut,
abtine, absorbtie, obtine, subsol, subtil se rostesc de asemenea cu “p”
pentru ca in limba romana nu pot urma imediat una dupa alta doua
consoane dintre care una e sonora iar cealalta surda.” io vin șî ti
întrieb:

1. Și bazî empiricî ai sî zîși câ lumia rostiești ”supțire”? Ai stat
matali cu reportofonu în piața universitățîi șî i-ai intervievat pi
vorbitori cu pas statistic? Sau matali ni spui, indirect, șî cum ar
trebui sî rostim, nu numai sî scriim? Adicî ni dai matali nouî normi!?
Io unu m-am ocupat mult cu treburi di-astia șî cărțulia șeia
fundamentalî, atlasul lingvistic (știi matali, cî văz c-ai făcut
filolojii) nu documenteazî în mod concludient rostirea asta.

2. Șini zîși cî în limba românî nu pot urma imiediat una după alta douî
consoani, una sonorî șî alta surdî? Norma academiii sau rostirea
oghișnuitî? Asta-i tot o dogmî. Iar matali tari-ț plac dogmili, cî ti
fac sî pari așa, cu autoritati. Di-un iegziemplu, în ”arsurî” nu țî șî
pari cî am o consoanî sonorî (r) ș-apoi una surdî (s)?

Da cum într-o țarî di orbi chioru-i prieședinti, tot așa într-o țarî
di analfabețî toșilaru dogmatic îi grămăticul spațiului public.

Amu și să zîc -iera odatî la Bucuriești la univiersitati, un om diștept,
cu multî carti. Preda la filolojii, îl chiema Ion Coja șî o scris mai
dimult o carti: Îndreptarea îndreptarului ortografic, ortoepic și de
punctuație. O publicat-o la noi, la Junimea, cî iera prea hulitoari
pentru editurili din București. Nu s-o-ntâmplat sî fași vriun curs cu
dumnealui?

P.S. Ș-apoi, dacă tot ti diclari apolojieta scrierii fonetiși, di și nu scrii, doamni iartî-mî, cu diacritiși?”