La primele ore ale zilei de 24 februarie, forțele ruse au intrat în Ucraina. Anunțând ceea ce el a numit „operațiune specială”, președintele Vladimir Putin a declarat, prin intermediul televiziunii ruse, că este începutul răspunsului țării sale față de „cei care aspiră la dominația mondială” și celor care extind infrastructurile NATO până la porțile Rusiei.

În acest lung discurs, președintele Putin a amintit cum NATO a distrus Iugoslavia, într-un atac inițiat fără autorizația Consiliului de Securitate al ONU, bombardând chiar Belgradul în 1999. Apoi a amintit cum Statele Unite au semănat distrugeri în Orientul Mijlociu – în Irak, în Libia și în Siria. Abia după această expunere amplă a faptelor și-a anunțat decizia de a trimite trupe rusești în Ucraina, cu dubla misiune de a distruge unitățile militare ucrainene legate de alianța atlantică și de a pune capăt grupărilor neonaziste înarmate de NATO. ‎

Toate statele membre ale acelui bloc de război au denunţat imediat ceea ce prezentau ca o ocupaţie a Ucrainei comparabilă cu cea a Cehoslovaciei din timpul „Primăverii de la Praga” în 1968. Potrivit acestor ţări, Rusia lui Vladimir Putin ar fi optat pentru „Doctrina Brejnev”, precum fosta Uniune Sovietică. Prin urmare, „lumea liberă” trebuie să pedepsească „Imperiul Răului” impunându-i „sancţiuni devastatoare”. ‎

Această interpretare a puterilor atlantiste urmărește mai ales să priveze Rusia de argumentul său principal arătând că… este adevărat că NATO nu este o confederație de state egale între ele, ci o federație ierarhică supusă ordinelor anglo-saxonilor. [Washington și Londra], dar că Rusia face același lucru pentru că îi refuză Ucrainei posibilitatea de a-și alege destinul, așa cum sovieticii i-au refuzat anterior cehoslovacilor. Cu alte cuvinte, NATO, prin funcționarea sa, încalcă principiile suveranității și egalității statelor, principii înscrise în Carta Națiunilor Unite, dar nu trebuie dizolvată atât timp cât există Rusia. ‎

Pare logic, dar probabil nu este. ‎

Discursul președintelui Putin nu era îndreptat împotriva Ucrainei. Nici măcar împotriva Statelor Unite, ci direct împotriva „celor care aspiră la dominarea lumii”, adică împotriva „straussienilor” (discipolii lui Leo Strauss) instalați în sânul puterii nordamericane. A fost o adevărată declarație de război împotriva acelor indivizi.

Pe 25 februarie, președintele Vladimir Putin a descris regimul de la Kiev drept o „gașcă de dependenți de droguri și neonazişti”. Potrivit presei atlantiste, el vorbea ca un pacient psihic. ‎

În noaptea de 25 spre 26 februarie, președintele ucrainean Volodimir Zelenski a trimis Rusiei o propunere de încetare a focului prin intermediul ambasadei chineze la Kiev. Moscova a răspuns rapid prezentând condițiile sale:

• arestarea tuturor naziștilor – Dimitro Yarosh, elemente ale batalionului Azov etc.;‎
• eliminarea tuturor numelor străzilor și monumentelor care îi slăvesc pe cei care au colaborat cu naziștii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – precum Stepan Bandera și alții;
• Ordin de depunere a armelor.

Presa atlantistă a ales să reducă la tăcere acest fapt în timp ce restul lumii, care era doar parțial conștient de el, își ținea respirația. Negocierea a eșuat câteva ore mai târziu… după intervenția Washingtonului. Abia atunci a fost informat publicul occidental, dar mereu ascunse condițiile puse de partea rusă.

Despre ce vorbește președintele Putin? Cu ce ​​luptă el? De ce este presa atlantistă surdă și mută?

SCURTĂ ISTORIE A STRAUSSIENILOR

Să ne oprim o clipă asupra acestui grup, „strausienii”, despre care occidentalii nu știu prea multe. Ei sunt un grup de indivizi care, deși toți sunt evrei, nu sunt reprezentativi pentru evreimea americană sau pentru orice altă comunitate evreiască existentă în întreaga lume. Ei datorează numele de „straussieni” faptului că au fost instruiți de filozoful german Leo Strauss, care s-a refugiat în Statele Unite în momentul ascensiunii nazismului și a devenit profesor de filozofie la Universitatea din Chicago. Potrivit numeroaselor mărturii, Leo Strauss s-a înconjurat acolo de un mic grup de studenți fideli ideilor sale, cărora le-a predat învățături orale, datorită cărora nu există scrieri despre ceea ce le-a insuflat. În orice caz, conform mărturiilor ulterioare, Leo Strauss le-a explicat acestor discipoli că, pentru a se proteja de un nou genocid, evreii trebuiau să-și stabilească propria dictatură. Leo Strauss își numea studenții „hopliți”, după cetățenii-soldați ai Greciei Antice, și îi trimitea să semene dezordine în clasele profesorilor rivali. În afară de acest detaliu, Leo Strauss i-a învățat și să fie „discreți” și chiar a lăudat ceea ce el a numit „minciuna nobilă”. Leo Strauss a murit în 1973, dar nucleul celor mai apropiați discipoli ai săi a rămas unit. ‎

În 1972 – adică în urmă cu jumătate de secol – acești straussieni au început să formeze un grup politic. Toți erau membri ai personalului senatorului democrat Henry „Scoop” Jackson, în special Elliott Abrams, Richard Perle și Paul Wolfowitz, și au lucrat îndeaproape cu un grup de jurnaliști evrei troțkiști care s-au întâlnit la City College din New York și care au editat o revistă numită Comentariu. Aceștia din urmă erau numiți intelectualii din New York, adică „the New York intellectuals”. ‎

Aceste două grupuri erau strâns legate de CIA și, simultan și prin socrul lui Richard Perle – strategul militar Albert Wohlstetter – de RAND Corporation, think tank-ul complexului militar-industrial american. Mulți dintre acei tineri s-au căsătorit între ei și au format un grup compact de o sută de oameni.

În 1974, în plină criză Watergate, acest grup a elaborat și a obținut aprobarea „Amendamentului Jackson-Vanik” care avea să forțeze Uniunea Sovietică să autorizeze emigrarea populației sale evreiești în Israel sub amenințarea sancțiunilor economice. Acesta a fost actul fondator al „straussienilor”. ‎

În 1976, Paul Wolfowitz a fost unul dintre arhitecții „Echipa B”, care a fost comandată de președintele Gerald Ford să evalueze „amenințarea sovietică”. Echipa B a prezentat un raport delirant în care acuză Uniunea Sovietică că se pregătește pentru a obține „hegemonia globală”. Acel raport a schimbat natura războiului rece, nu mai era vorba de izolarea URSS prin așa-zisa izolare ci de „oprirea” acesteia pentru a salva „lumea liberă”. ‎

„Straussienii” și „Intelectualii din New York”, toți de stânga, s-au pus în slujba președintelui republican Ronald Reagan. Dar este important să înțelegem că aceste grupuri nu sunt cu adevărat nici de stânga, nici de dreapta. Unii dintre membrii săi au „migrat” de 5 ori de la Partidul Democrat la Partidul Republican și invers. Important pentru ei este să se infiltreze în putere, indiferent de ideologia celui care o deține. ‎

De exemplu, în anii 1980, Elliott Abrams a devenit secretar de stat adjunct. Astfel, a condus o operațiune în Guatemala, unde a pus un dictator la putere și a experimentat – cu acordul ofițerilor israelieni ai Mossad-ului – crearea de rezerve pentru coloniștii mayași inițiali, cu scopul de a face același lucru mai târziu în Israel cu arabii palestinieni – o importantă lucrare de mărturie pe acest subiect ia adus indigenei din Guatemala Rigoberta Menchú Premiul Nobel pentru Pace. Dar Elliott Abrams și-a continuat greșelile în Salvador și mai târziu în Nicaragua – împotriva sandiniştilor –, devenind chiar serios implicat în scandalul Iran-Contras. ‎

La rândul lor, „Intelectualii din New York”, care au ajuns să fie numiți „neoconservatori”, au creat „National Endowment for Democracy” mai cunoscut sub acronimul NED, și Institutul US Institute of Peace, un dispozitiv care a organizat numeroase „revoluții de culoare”, începând din China cu tentativa de lovitură de stat a prim-ministrului Zhao Ziyang, care a dus la evenimentele din Piața Tiananmen.

La sfârșitul mandatului prezidențial al lui George Bush Sr., Paul Wolfowitz, care ocupa pe atunci a treia poziție de rang înalt în Departamentul Apărării, a elaborat un document a cărui idee centrală a fost că, în urma dispariției URSS, Statele Unite ale Americii au trebuit să se concentreze pe prevenirea apariției de noi rivali, începând cu… Uniunea Europeană. Paul Wolfowitz a încheiat sfătuind o acțiune unilaterală, adică să pună capăt consultărilor în cadrul ONU. Wolfowitz este, fără îndoială, cel care a conceput „Furtuna în deșert”, operațiunea de distrugere a Irakului care a permis Statelor Unite să schimbe regulile jocului și să impună o lume unilaterală. În acest moment, strausienii au implantat conceptele de „schimbare de regim” și „promovare a democrației”.

Gary Schmitt (stânga), Abram Shulsky (dreapta) și Paul Wolfowitz s-au infiltrat în comunitatea de informații din SUA grație Consorțiului pentru Studiul Grupului de Lucru al Informației pentru Reforma Informațiilor, ideea preconcepută conform căreia alte guverne raționează în același mod ca Statele Unite, iar ulterior au criticat lipsa direcției politice a Inteligenței, afirmând că aceasta s-a pierdut în chestiuni neimportante în loc să se concentreze asupra celor pe care le considera cu adevărat esențiale. Politizarea Inteligenței era tocmai ceea ce Wolfowitz făcuse deja cu „Echipa B” și a început să o facă din nou, cu succes, în 2002, cu Biroul Planurilor Speciale, inventând argumente pentru a declanșa noi războaie împotriva Irakului și Iranului, urmând astfel principiul lui Leo Strauss, care a lăudat „minciuna nobilă”.

În timpul președinției lui Bill Clinton, strausienii au fost împinși de la putere. Apoi s-au refugiat în think tank-urile de la Washington. În 1992, William Kristol și Robert Kagan – soțul Victoriei Nuland, menționat pe scară largă în lucrările anterioare din această serie – au publicat un articol în revista Foreign Affairs în care deplângea politica externă timidă a președintelui Clinton și cereau o reînnoire a „hegemoniei binevoitoare a Statelor Unite” (Hegemonie binevoitoare globala). În anul următor au înființat „Proiectul pentru un nou secol american” (PNAC) în birourile Institutului American de Întreprinderi. Gary Schmitt, Abram Shulsky și Paul Wolfowitz apar ca membri ai PNAC. Li se alătură imediat toți admiratorii neevrei ai lui Leo Strauss, precum protestantul Francis Fukuyama – autorul cărții The End of History.

În 1994, Richard Perle devenit traficant de arme, apare în Bosnia-Herțegovina ca consilier al președintelui bosniac și fost nazist Alija Izetbegovic. Tocmai Richard Perle l-a adus pe Osama bin Laden din Afganistan cu Legiunea sa arabă, predecesorul al-Qaida. Perle va fi chiar membru al delegației bosniace care semnează Acordurile de la Dayton la Paris. În 1996, câțiva membri ai PNAC – precum Richard Perle, Douglas Feith și David Wurmser – au scris un studiu în cadrul Institutului de Studii Strategice și Politice Avansate (IASPS), în numele noului prim-ministru al Israelului, Benyamin Netanyahu. Acest raport recomandă eliminarea fizică a liderului istoric palestinian Yasser Arafat, anexarea teritoriilor palestiniene, un război împotriva Irakului și transferul palestinienilor în această din urmă țară. Raportul este inspirat din teoriile lui Leo Strauss și, de asemenea, din cele ale prietenului său Zeev Jabotinsky, fondatorul „sionismului revizionist”, care l-a avut ca secretar personal pe tatăl lui Benyamin Netanyahu. ‎

PNAC a strâns fonduri pentru candidatura lui George Bush Jr. și a publicat, înainte de a doua sosire a unui Bush la Casa Albă, faimosul său raport „Rebuilding America’s Defenses”, unde își exprimă speranța că o catastrofă comparabilă cu cea a Pearl Harbor. ar putea împinge poporul nordamerican într-un război pentru hegemonie globală, exact cuvintele pe care secretarul apărării Donald Rumsfeld, un alt membru al PNAC, le-a folosit la 11 septembrie 2001.

Atacurile din 11 septembrie i-au permis lui Richard Perle și Paul Wolfowitz să-l plaseze pe amiralul Arthur Cebrowski sub aripa protectoare a lui Donald Rumsfeld la Departamentul Apărării, unde Cebrowski a jucat un rol comparabil cu cel al lui Albert Wohlstetter în timpul războiului. Amiralul Cebrowski a impus strategia „războiului fără sfârșit”, în virtutea căreia Statele Unite nu ar mai încerca să câștige războaie, ci doar le-ar începe pentru a le prelungi cât mai mult.

Noul obiectiv ar fi distrugerea structurilor politice ale statelor din țările desemnate ca ținte ale acestei strategii pentru a le lipsi de orice posibilitate de a se apăra împotriva Statelor Unite. Aceasta este strategia care a fost aplicată în ultimii 20 de ani împotriva Afganistanului, Irakului, Libiei, Siriei și Yemenului. ‎

În 2003, straussienii și-au pecetluit alianța cu sioniștii revizioniști la o conferință majoră desfășurată la Ierusalim, o conferință la care personalitățile politice israeliene de toate convingerile credeau că au datoria să participe. Așa că nu este de mirare că Victoria Nuland – soția lui Robert Kagan -, atunci ambasador la NATO, a fost persoana care a intervenit pentru a proclama încetarea focului care a permis – în 2006 – armatei israeliene învinse să se poată retrage din Liban fără a fi urmărită de forțele Hezbollah.

Bernard Lewis este unul dintre cei care au lucrat cu toate cele trei grupuri – cu strausienii, neoconservatorii și sioniştii revizioniști. Bernard Lewis, un fost agent de informații britanic, a dobândit naționalitate americană și israelienă, a fost consilier al lui Benyamin Netanyahu și membru al Consiliului de Securitate Națională al Statelor Unite. La jumătatea carierei sale, Bernard Lewis a susținut că islamul este incompatibil cu terorismul și că teroriștii arabi sunt agenți sovietici, dar apoi a schimbat cântecul și a început să spună, cu același aplomb ca înainte, că religia musulmană predică terorismul.

Lewis a inventat povestea „ciocnirii civilizațiilor” pentru Consiliul Național de Securitate al Statelor Unite și cu scopul de a exploata diferențele culturale pentru a pune musulmanii împotriva creștinilor ortodocși, un concept care a fost popularizat de Samuel Huntington, asistentul lui Bernard Lewis la Securitatea Națională a SUA. Cu excepția faptului că Samuel Huntington nu a prezentat „ciocnirea civilizațiilor” ca pe o strategie, ci ca pe o fatalitate împotriva căreia trebuia să reacționezi. Huntington și-a început cariera precum consilier al serviciilor secrete ale regimului de apartheid din Africa de Sud și mai târziu a scris o carte, „Soldatul și Statul”, în care a afirmat că militarii, fie că sunt soldați obișnuiți sau mercenari, sunt o castă separată, singura capabilă să înțeleagă nevoile securității naționale. ‎

După distrugerea Irakului, straussienii au fost subiectul a tot felul de controverse. Toată lumea este surprinsă atunci că un grup atât de restrâns, susținut de jurnaliști neoconservatori, a reușit să dobândească atâta autoritate fără a fi subiect de dezbatere publică. Congresul Statelor Unite numește un Grup de Studiu asupra Irakului – așa-numita „Comisie Baker-Hamilton” – pentru politica grupului. Comisia Baker-Hamilton condamnă, fără să o numească, strategia Rumsfeld-Cebrowski și deplânge sutele de mii de morți pe care această strategie le-a provocat deja. Secretarul Apărării Donald Rumsfeld demisionează… iar Pentagonul continuă inexorabil cu aplicarea acestei strategii, deja condamnată, dar niciodată adoptată oficial. ‎

Sub administrația Obama, straussienii găsesc refugiu în echipa vicepreședintelui Joe Biden. Actualul consilier pentru securitate națională al lui Biden, Jacob „Jake” Sullivan, a jucat atunci un rol central în organizarea operațiunilor împotriva Libiei, Siriei și Myanmarului, în timp ce un alt consilier al lui Biden, acum secretar de stat Antony Blinken, se concentra asupra Afganistanului, Pakistanului și Iranului.

Antony Blinken a fost cel care a supravegheat negocierile secrete cu Ghidul Suprem iranian Ali Khamenei, negocieri care au dus la întemnițarea principalilor membri ai grupului operativ al lui Mahmoud Ahmadinejad în schimbul acordului privind programul nuclear al Iranului.

În 2014, straussienii sunt cei care organizează „schimbarea de regim” la Kiev. Din poziția sa de vicepreședinte, Joe Biden este pe deplin implicat. Victoria Nuland călătorește la Kiev pentru a-i sprijini pe neo-naziștii din Pravy Sektor (Sectorul din dreapta) și pentru a supraveghea comandoul israelian „Delta”, care comite multiple acte de violență în Piața Maidan. ‎În acel moment, interceptarea unei conversații telefonice între Victoria Nuland și ambasadorul Statelor Unite a scos la iveală dorința doamnei Nuland de a „la naiba cu Uniunea Europeană” – „La naiba cu UE!”, așa cum a exclamat acesta în conversația cu ambasadorul. – ceea ce este în concordanță cum a fost exprimat în raportul pe care Wolfowitz îl scrisese în 1992. Însă, liderii Uniunii Europene se pare că „nu au înțeles pe deplin” ce „însemnase această doamnă” și au bolborosit doar un protest slab. ‎

Tot la acel moment, Jake Sullivan și Antony Blinken – în ciuda opoziției secretarului de stat John Kerry – l-au pus pe Hunter Biden, fiul vicepreședintelui Joe Biden, în consiliul de administrație al Burisma Holdings, una dintre principalele companii de exploatare a gazului natural a Ucrainei. Acest fiu al lui Joe Biden este literalmente un dependent de droguri care va servi drept front pentru a acoperi o escrocherie monumentală în detrimentul poporului ucrainean.

Sub supravegherea lui Amos Hochstein, Hunter Biden numește apoi câțiva prieteni, ca și el dependenți de droguri, să-i folosească ca „reprezentanți” ai diferitelor companii și să jefuiască gazul ucrainean. Președintele rus Vladimir Putin s-a referit la ei când a vorbit despre o „bandă de dependenți de droguri”.

Jake Sullivan și Antony Blinken se bazează, de asemenea, pe mafiotul Igor Kolomoiski, al treilea cel mai bogat om din Ucraina. Deși este evreu, Igor Kolomoiski îi finanțează pe bandiții Pravy Sektor (Sectorul Dreapta), o organizație neo-nazistă care lucrează pentru NATO și participă la violența din Piața Maidan în timpul operațiunii „schimbare de regim” din 2014. Kolomoiski își folosește influența pentru a prelua controlul asupra comunității evreiești europene până când coreligionarii săi se răzvrătesc și îl expulzează din asociațiile lor internaționale.

Cu toate acestea, Kolomoiski a reușit ca șeful Pravy Sektor, Dimitro Yarosh, să fie numit secretar adjunct al Consiliului de Securitate Națională și Apărare, instituit al noului regim și să fie numit el însuși guvernator al regiunii Dnipropetrovsk. Kolomoiski și Yarosh vor fi îndepărtați rapid din funcțiile politice. Igor Kolomoiski și Dimitro Yarosh, recent numit consilier special al șefului forțelor armate ucrainene, precum și susținătorii acestora, sunt neonaziștii la care a făcut aluzie președintele Putin în discursul său despre Ucraina. ‎

În 2017, Antony Blinken a fondat WestExec Advisors, o firmă de consultanță care reunește foști înalți funcționari ai administrației Obama și mulți straussieni. Această firmă este extrem de discretă în ceea ce privește activitățile sale, dar folosește relațiile politice ale angajaților săi pentru a câștiga bani, tocmai ceea ce în orice țară din lume ar fi considerat „trafic de influență” și „corupție”. ‎

STRAUSSIENII ÎŞI MENTIN LINIA CA ÎNTOTDEAUNA

Bernard Lewis (stânga) cu Benyamin Netanyahu‎

De când Joe Biden s-a întors la Casa Albă, acum ca președinte al Statelor Unite, discipolii lui Leo Strauss controlează toate pârghiile sistemului. „Jake” Sullivan este consilier pentru securitatea internă, iar Antony Blinken este secretar de stat, Victoria Nuland este secretar adjunct. După cum am subliniat în articolele anterioare din această serie, Victoria Nuland a călătorit la Moscova în octombrie 2021 și a amenințat că va zdrobi economia Rusiei dacă Rusia nu se supune. De aici începe criza actuală.

Subsecretarul de stat Victoria Nuland îl aduce înapoi pe Dimitro Yarosh, impunându-l președintelui ucrainean Volodimir Zelinki, un actor de televiziune fără experiență politică… dar protejat de Igor Kolomoiski.

La 2 noiembrie 2021, președintele Zelinsky l-a numit pe Dimitro Yarosh consilier special al șefului forțelor armate, conduse de generalul Valeri Zaluzhni. Acesta din urmă, un adevărat democrat, protestează dar ajunge să accepte nominalizarea lui Yarosh. La întrebarea despre această asociere surprinzătoare, generalul refuză să răspundă și spune că este o chestiune de „securitate națională”. Yarosh acordă întregul său sprijin „Fuhrerului Alb”, acum colonel Andrei Biletsky, și batalionului Azov, trupele lui Biletsky. Batalionul Azov este o copie a diviziei SS Das Reich și din vara lui 2021 se află sub comanda mercenarilor americani din fosta Blackwater.

Toate informațiile de mai sus au fost menite să vă permită să puteți identifica straussienii, ceea ce face explicațiile Rusiei mai ușor de înțeles.

Joe Biden nu este straussian, dar este strâns asociat cu ei de 15 ani. Aici îl vedem alături de Antony Blinken, actualul său secretar de stat.

Eliberarea lumii de straussieni ar fi cea mai bună modalitate de a face dreptate celor peste un milion de persoane care au murit în războaiele provocate artificial de aceste personaje… și, de asemenea, de a salva nenumărate vieți. Rămâne de văzut dacă această intervenție în Ucraina este cea mai bună modalitate de a realiza acest lucru. ‎

În orice caz, deși straussienii sunt responsabili pentru evenimentele actuale, trebuie menționat că și cei care le-au dat mână liberă au partea lor de responsabilitate, începând cu Germania și Franța, care au semnat Acordurile de la Minsk – în urmă cu 7 ani – și că apoi nu au făcut nimic pentru a forța aplicarea acestuia de către Kiev.

Cele peste 50 de state care au semnat declarațiile OSCE de interzicere a extinderii NATO dincolo de linia Oder-Neisse, dar care nu au încercat niciodată să împiedice o astfel de extindere, poartă și ele partea lor de răspundere. Doar Israelul, care tocmai a scăpat de sioniştii revizionişti, şi-a exprimat – până acum – o poziţie nuanţată asupra evenimentelor actuale.

Aceasta este una dintre lecțiile pe care trebuie să învățăm din această criză: popoarele guvernate democratic sunt responsabile pentru deciziile pe care liderii lor le-au pregătit de mult timp și care au continuat să fie aplicate indiferent de schimbările de tendințe sau de către partidele politice care exercită puterea.

Traducerea Karen Smith din Alerta Digital

Sursa: https://invictuswebmedia.com