În peninsula Istria, într-o izolare geografică și temporală s-a păstrat un fragment arhaic de istorie românească ancestrală. Aici trăiește cea mai mică și mai vulnerabilă comunitate de limbă romanică răsăriteană. Istroromânii, cunoscuți sub diverse endonime și exonime, reprezintă o „insulă” de latinitate balcanică, desprinsă de trunchiul principal cu secole în urmă. Destinul lor oscilează astăzi între conservarea identității și asimilarea aproape totală. Ei sunt proto-români înainte de migrația slavă. Identitatea istroromânilor este marcată de o complexitate terminologică, rod al secolelor de interacțiune cu populațiile slave din jur.
Rumeri (Rumâri) este, potrivit unor mărturii istorice, o autodenumire veche, considerată forma rotacizată a latinescului ”romanus”. Comunitățile din sudul peninsulei ar fi folosit-o ca semn al originii lor și al legăturii cu latinitatea. Dar Vlași (Vlåš) este termenul folosit mai ales de istroromânii din satele de la sud de muntele Učka, astfel exonimul devenind etnonim. Deși în spațiul sârbo-croat „vlah” a avut sensuri mai largi și a putut desemna populații romanizate de păstori, pentru această comunitate a devenit un reper identitar. Žejånci este numele preferat de locuitorii satului nordic Žejane, care se identifică în primul rând cu satul lor și nu folosesc, de regulă, eticheta de „vlahi”. Ćići și Ćiribirci sunt exonime locale croate privind rumerii sau vlahii. „Ćići” desemna locuitorii regiunii montane Ćićarija, în timp ce „Ćiribirci” este o poreclă onomatopeică, asociată expresiei istroromâne cire bire („ține-te bine”). Mulți istroromâni au ajuns să accepte această denumire, uneori cu o mândrie regională resemnată.
Istoriografia română, reprezentată, între alții, de Sextil Pușcariu și Ovid Densusianu, precum și cea croată, la care a contribuit August Kovačec, au dezbătut îndelung originea istroromânilor. Teoria nord-dunăreană îi consideră urmașii unor populații din zona Banatului sau a Munților Apuseni, ajunse în Istria în secolele al X-lea–al XII-lea. Teoria sud-dunăreană, susținută de lingviști precum Emil Petrovici, le plasează originea în Balcanii centrali, invocând asemănările lexicale cu aromâna și meglenoromâna. Documentele îi menționează cu certitudine în secolele al XV-lea și al XVI-lea. Atunci, grupuri de vlahi, fugind din calea expansiunii otomane și atrase de nevoia de repopulare a teritoriilor pustiite de ciumă și malarie, s-au așezat în Istria și pe insula Krk (insula de aur). În această din urmă regiune, graiul românesc local, cunoscut drept krčkorumunjski, s-a stins în secolul al XIX-lea.
Comunitatea istroromână este împărțită geografic și cultural de muntele Učka (cel mai înalt din Istria, 1401 m), astfel: enclava de nord, în comuna Matulji, are centrul în satul Žejane (Jeiăn). Aici, comunitatea s-a păstrat mai compactă, iar tradiții precum carnavalul „Zvonarilor” continuă să fie un reper identitar. În timpul carnavalului, bărbații poartă piei de oaie și talăngi mari. Enclava de sud, în comuna Kršan, cuprinde sate din valea Boljunčica, precum Šušnjevica (Sušnjevicę), Nova Vas (Nosolo), Jesenovik (Sukodru), Letaj (Letåj) și Brdo (Bârdo). Populația este mai dispersată, iar asimilarea lingvistică și culturală este mai avansată. Declinul demografic este pronunțat însă. La începutul anilor 1960, se estimau între 1.250 și 1.500 de vorbitori. La începutul anilor 1990, numărul lor coborâse la puțin peste 500, iar în 2001 se estima la aproximativ 250. Estimările recente citate în unele surse indică mai puțin de 200–250 de vorbitori fluenți, majoritatea vârstnici. Aceste cifre nu îi includ întotdeauna pe cei mutați în alte centre urbane din Istria și Kvarner sau pe cei emigrați în America, Australia și Europa de Vest. UNESCO clasifică istroromâna drept limbă periclitată critic.
Limba istroromână este o mărturie vie a supraviețuirii proto-românei. Ea păstrează rotacismul — transformarea lui „l” intervocalic în „r” —, dar a fost puternic influențată de limbile slave, atât în sintaxă, cât și în vocabular, în urma unui bilingvism îndelungat. Un element distinctiv este apartenența religioasă: istroromânii sunt singura ramură istorică românească de confesiune romano-catolică. Integrarea în structurile Bisericii Catolice din Istria, unde limbile liturgice au fost latina și, mai târziu, croata, a însemnat că istroromâna nu a devenit o limbă a cultului. Astfel, biserica nu a putut juca același rol de conservare lingvistică pe care l-a avut în alte comunități românești. Savantul Andrei Glavina s-a născut pe 30 noiembrie 1881, la Șușnievița, în Istria și a decedat pe 9 februarie 1925, la Pula. A fost un învățat, scriitor și politician istroromân, recunoscut din punct de vedere istoric drept „Apostolul Istroromânilor”. El a dedicat întreaga sa activitate culturală și politică păstrării identității etnice și lingvistice a micii comunități românești din peninsula Istria. Rugăciunea „Tatăl nostru”, transcrisă de Andrei Glavina în 1905, rămâne una dintre cele mai emoționante mărturii ale limbii:
„Čače nostru carle eşti în čeri,
sfinţasca-se numili teu.
Să vină amparâţia ta.
Fia voia ta, cum în čer, aşa şi pre pemânt…”
Istroromânii este denumirea adoptată în studiile romanice pentru locuitorii din Žejane, de pe Ćićarija, și din satele Šušnjevica, Nova Vas, Jesenovik, Letaj, Kostrčani și Brdo, de la marginea câmpiei Čepić. În aceste localități s-a păstrat, în diferite grade, uzul cotidian al limbii istroromâne. Istroromânii sunt urmașii unor vlahi balcanici de limbă română, care, la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de-al XVI-lea, s-au deplasat din interiorul Dalmației, din zona Dinarei și a sudului masivului Velebit, mai întâi pe insula Krk, apoi în Istria. Au existat și teorii despre caracterul autohton al vorbitorilor de istroromână, susținute de Antonio Covaz, Titu Maiorescu și Dimitrie Onciul, însă aceste ipoteze au fost în mare parte respinse. Originea lor din interiorul Dalmației este susținută și de elemente lingvistice, care nu se regăsesc în graiurile chakaviene autohtone din Istria. Pe insula Krk, în zonele Dubašnica și Poljica, trăiau încă vorbitori de română în secolul al XIX-lea. În 1819, este de menționat că Ivan Feretić a consemnat rugăciunile „Tatăl nostru” și „Ave Maria” în graiul lor.
În multe dintre zonele istriene în care s-au stabilit alături de populația croată, istroromânii s-au asimilat lingvistic și cultural. Urme ale limbii lor se păstrează în numele unor așezări provenite din apelative românești — cătunele Fičoli, Ruruli, Buruli și Črnuli, de pildă —, în nume de familie precum Licul, Faraguna, Kožul și Mikulić, precum și în denumirile unor cătune: Liculi, Faraguni, Kožuli și Mikulić. Schimbările sociale și economice din ultimele decenii au contribuit la scăderea numărului de vorbitori. În Žejane, aproximativ 150 de persoane înțeleg istroromâna, iar majoritatea o pot vorbi. Mulți locuitori trăiesc în orașele din apropiere — Opatija, Lovran și Matulji — și revin în sat mai ales la sfârșit de săptămână. Comunitatea are o societate cultural-artistică și își păstrează tradițiile. La începutul anilor 1960, potrivit lui August Kovačec, în sat trăiau aproximativ 450–500 de vorbitori, iar la recensământul din 1991, numărul lor era de circa 189. August Kovačec, care s-a născut la 6 august 1938 în Donje Jesenje este astăzi un reputat lingvist romanist și lexicograf croat, membru titular al Academiei Croate de Științe și Arte (HAZU). Este recunoscut la nivel internațional pentru studiile sale fundamentale de dialectologie, filologie romanică și, în mod special, pentru cercetarea riguroasă a limbii istroromâne.
În sudul peninsulei, vorbitorii sunt răspândiți în sate mai mici, sunt mai puțini decât în Žejane și nu formează o comunitate la fel de compactă. De asemenea, nu dispun de o asociație cultural-artistică comparabilă. Potrivit istoricului italian Irene della Croce, care în Historia di Trieste (1698) îi numea pe istroromâni „Ćićī” („Chichi”), aceștia s-ar fi numit pe ei înșiși „Rumeri”. Dacă mărturia este corectă, în secolul al XVII-lea numele lor era Rumər, formă care corespunde, potrivit legilor istroromânei, etnonimului Rumân și aromânului Armân, provenite din latinescul Romanus. Nu se știe cum și-au pierdut istroromânii acest nume și de ce el nu s-a păstrat în niciun grai istrian. În recensămintele de după al Doilea Război Mondial, istroromânii s-au declarat, de regulă, la fel ca populația înconjurătoare din Istria. Ei nu se identifică neapărat cu națiunea română, ci își exprimă apartenența mai ales prin raportare la localitatea de origine: Žejånci — Žejanci, Susńevci sau Šušńevci — Šušnjevci, Kostərčånci — Kostrčanci, Novošåni — Novovašani, Brijåni — Brđani și Brijani. În Žejane, mulți se declară croați. În sud, se numesc vlahi — la singular, Vlåh, iar la plural, Vlåš sau Vlås —, denumire folosită și de populația croată din jur. Aceasta îi numește uneori, într-o notă umoristică, și „Ćiribirci”, termen pe care istroromânii îl acceptă adesea. Denumirea mai veche „Ćići” nu mai este folosită de ei înșiși și se referă tot mai mult la locuitorii regiunii Ćićarija.
Istroromânii nu au azi statut oficial de minoritate națională în Constituția Croației. Totuși, în ultimele decenii s-au intensificat eforturile de revitalizare. În 2007, istroromâna a fost declarată bun cultural imaterial protejat. Au fost inițiate proiecte de revitalizare și cursuri opționale în școlile din Šušnjevica, iar asociații culturale din Croația și din diaspora — inclusiv din New York și Australia — încearcă să păstreze limba și tradițiile comunității. Cel mai mare proiect concret de cooperare bilaterală româno-croată a avut loc în 2016. Guvernul României a aprobat o contribuție financiară de 60.000 de euro pentru renovarea și dotarea clădirii școlii generale din localitatea Šušnjevica, regiunea Istria. Satul face parte din municipalitatea Kršan (Crișan, nume românesc). Școala a fost inaugurată oficial la 8 noiembrie 2016 cu scopul expres de a asigura spațiul necesar orelor în care copiii pot studia dialectul istroromân, istoria și tradițiile locale. În timpul mandatului de premier al lui Emil Boc, în ianuarie 2011, subiectul minorității istroromâne a fost discutat oficial la cel mai înalt nivel cu ocazia vizitei la București a premierului croat Jadranka Kosor. Cu toate acestea, nu s-a semnat un acord sau un protocol juridic dedicat exclusiv protejării limbii sau școlii istroromâne. Premierii român și croat au semnat doar un ”Memorandum de cooperare economică și un Protocol de cooperare între Ministerele Afacerilor Externe” (care viza sprijinul României pentru aderarea Croației la UE). Totuși pe baza acestui memorandum, statul român a putut finanța singura școală de limbă istro-română din Croația, la Șușnievița. Aceste legături ar trebui dezvoltate. Istroromânii nu sunt doar o curiozitate lingvistică, ci mărturia dramatică a capacității unei comunități valahe de a se adapta și de a supraviețui în umbra istoriei. Timp de jumătate de mileniu, și-au păstrat în graiul lor arhaic singuratic latinofon și memoria unei lumi proto-române de pe țărmul Adriaticii. Consider că istro-românii fac parte din întinsul spațiu al etnogenezei românești, ca parte a unui popor român format pe un areal balcanic și central-european extins.
Eu cred că sunt românii vestici rotacizanți goniți în Dalmația de către hunguri amestecați cu românii din Sirmium și împrejurimi (Voievodina) unde au fost atestați Români după exonimul vlahi trăind prin barele locului din antichitate. Grecii îi numeau Biessoi după un trib dacic care a locuit în mai multe locuri, inclusiv pe Câmpia Mureșului Inferior și sudul Crișanei, de unde cred că s-au întins și peste Voievodina cândva în epoca migrațiilor. Sunt atestați și pe podișurile Târnavei de unde cred că pleacă în celebra invazie a Balcanilor (170 d.Chr.) la instigarea Coisstobocilor peste versanții Carpaților Orientali și Moldova apoi spre sud peste Sciția Minor și Balcani până în Attica.
Au o istorie foarte interesantă. Unii presupun că ar fi emigrat spre nord după invaziile romanice din sec.I î.d.Chr. iar parcursul pe care l-ar fi luat ar fi prin centrul Balcanilor (autostrada națiunilor) spre Dunărea de la Singidunūm (Alboca?) apoi spre Tisa și pe Mureș/Moreș spre interiorul bazinului carpatic. Asta e ipoteza mea., dar mai am una în care-i cred
de origine TDM emigrați spre Balcani în sec. V î.d.Chr. spre munții Rodopi alături de alte neamuri geto-dacice.
Sunt și alte triburi tracice care emigrează spre Pannoni, atât dintre thracii balcanici (Moessii, *Coilalenții/ gr.Κοιλαλέτοι, lat.Coelaletae, Colaletae „wanderer”= rătăcitori), cât și dintre triburile geto-dacice. Acești Biessi dacici sunt menționați pe hărțile medievale ale unor olandezi pe versanții Carpaților Nordici alături de Piengiți.
Despre Istro-Români au scris niște români celebri la noi, Paphagi, Maiorescu (Itinerar in Istria si Vocabular Istriano-Român), dar ultimul i-a întâlnit prin sec.19 și le-a studiat limba. Foarte interesant la aceștia este că rotacizează pe /n/ intervocalic (generalizat) mai mult decât pe /l/.
La aceștia /o/ accentuat nu se diftonghează in oa, ci rămâne simplu /o/, un semn de „profundă” arhaicitate: nopte, sore (=soare) , fome (=foame), murtă (=moartă), nostră (=noastră), ḑicemu (zicem, obs. ḑ = dz și cât de apropiată este de lat.dīcimus), cuvintu /cuvintămu (a cuvânta la pers. I sg. și pl), eu sciu (=știu) , elu, eli (=ei), și tot așa.
Aceștia încă mai foloseau desinența -u la verbe pers. I sg. (< lat. -ō) și pl. (< lat. -imus), cum ar fi „eu/noi mânâncu/mâncămu, eu/noi frecu/frecămu (nința), etc. În trecutul nu prea îndepărtat le foloseau și „Rumănii” noștri, dar l-au abandonat treptat. Maiorescu spune „pălude, loc apos şi plin de plănte mari. Nu vine de aici și cuvăntul nostru pădure?” Mai aveau arhaicele 'escu, sum' (sum „sunt” mai apărea prin Maramureș și împrejurimi),cf. lui D.Ștef)
Sunt foarte multe arhaismele fonetice în limba lor și definiții bizare: lard (slănină ca în Ardeal), l'iepur (=iepure), l'in (=in), mal (=deal mic), galiră/gălină/găină, gut/guturi (=gât), hlamend/hlamund (=flămând, megl. flămund), a infla (a umfla/îmfla), a investi (=a îmbrăca/ a se învești), a lămpi (=a fulgera), a găndi (= a plănge tare, a se boci), a găni (conversa), etc. N-am văzut niciun în-, îm- daco-românesc.
Mare păcat că aproape au dispărut. Între aceștia și megleniți am fi recompus lexicul vechi (romanic), jumătatea nordică a proto-românei. Foarte probabil că au și un mic lexic pre-romanic, care nu s-a mai „moșcenitu” în daco-română ori care n-a existat vreodată.
Din nu știu ce motive, femeile lor nu mai țeseau haine în casă și lăsau acest aspect pe mâna bărbaților străini, adică a friulanilor. Prin urmare, la țesător îi spunea „frulanu, furlanu”. Maiorescu mai dă un aspect tradițional la Români:
„În Romănia am aflatu femeile ţesetoare şi invocarea păgănă a lui Zeus. Anume in Mehedinţi, femeia cănd intră in stativă, de şi se semnă cu semnul crucei, dar nu uită a pronunţă formula păgănă:„ajute Zeu! şi ajte Zeu!“.”
Nu cred că fac referire la Zeus, ci la Dumnezeu, la vechiul lat. deus, uzitat și sub forma aceea scurtă. Eu mă întreb care era paralela traco-dacică, fiindcă este consemnată în nume: Diobessoi, faimoasa castă preoțească și războinică a tracilor.(„zeului-credincioși„ sau „bessii divini”?). E posibil ca Dacii să fi folosit un epitet, nu *dīwas (PIE *deywós).
Nu m-am gândit până acum la Thiamarkos, ca fiind probabil un *ʣia-markas grecizat în acea inscripție ca să sune grecesc. Mai e și un balcanic Ziamarcos.
Thiamarkos era fie un rege al Burilor contemporan cu Octavian Augustus, fie își luase epitetul unui zeu local ecevstru legat de tradiția călușului de mai târziu,. Am crezut că-i sufixul privativ *čia- (vezi alb. së-) din Thiagola (=Pseudostoma). Posibil ca nici aceea să nu fie un sufix, ci acea gură sacră a unui braț sacru al Dunării celebrată în mitologia populară ca amintire a unor credințe și a unui templu real. Era un râu Hierassus prin Moldova care se vărsa în Dunăre. Poate Dacii locali îl considerau sacru și pe lungimea Dunării. Altfel știm că Dunărea era sacră în mitologia dusă până la lituanieni.
Aici era vorba de istroromâni și eu m-am dus spre fixațiile mele. Mă gândeam să menționez „clostru, plur. clostre, monăstire, claustru.(Kloster)” când am precizat chestiunea aia despre „zeul” din Mehedinți și m-m dus cu gândul la religia sau religiile geto-dacilor.
Întrebarea retorică este de ce naiba se lasă Românii din toate colțurile acestei planete și din toate timpurile atât de ușor asimilați? Ar trebui să fim zeloși ca jidanii/judanii (a circulat și *judân?) privind creștinismul nostru oriental și să ne batem cu toți din jur (tot ca evreii), nu numai pentru a păstra ce-i al nostru (religia, limba, pământul), dar să luăm înapoi și ce-am pierdut. Evreii, prin elita lor naționalistă, se bat cu toți Arabii din jur (și cu Iranienii) ca să-și refacă acel regat istoric al celor 12 seminții, care le-a fost promis de către Dumnezeu. N-ar trebui să facem și noi la fel? Dacă tot ne plecăm grumazul o să dispărem. Vorba și avertismentul lui Bolintineanu sunt valabile și azi:
„Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie,
Dar cu umilință lanțu-l încovoaie!
Ce e oare traiul dacă e robit?
Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?”
În etosul popular se mai spunea și „Capul plecat, sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede”