Rothschild ?

(fragment din textul Șahul mondial și evreii geniali, publicat de acest site cu ani în urmă)

La ce fel de șah sunt evreii campioni planetari?

(……….)

Deci, iubite domn haluțim, prezența masivă a evreilor pe lista marilor șahiști nu dovedește că evreii, de felul lor, ar fi poporul cel mai inteligent din lume, așa cum, bănuiesc, te-ai considerat îndreptățit să crezi! Povestea de mai sus bănuiesc că te va pune pe gânduri!… Ca și pe mine!

Gândul pe care ți-l recomand este că ar exista totuși o formă specifică de inteligență pe care o pune în valoare șahul și că în acel gen de inteligență, deviant de la starea de normalitate!, trebuie văzut dacă nu cumva excelează evreii!… Mulți evrei! Firește, nu toți! Ci cei mai reprezentativi, probabil!

Repet: „trebuie văzut dacă nu cumva evreii excelează în acel gen de inteligență deviant de la starea de normalitate…”

Așadar, dacă cei mai buni jucători de șah sunt evreii, cum susții dumneata, asta trebuie să însemne ceva! Nu neapărat că ar fi evreii cei mai inteligenți, ci altceva! Ce?

A fi bun la șah înseamnă să anticipezi jocul adversarului cu 2-3 mutări sau chiar și mai multe!… Iar tu să-ți faci un plan cu zece-douăsprezece mutări mai înainte!… La așa ceva, în viața reală, evreii se pare că sunt într-adevăr mari meșteri!… Multora, numai la așa ceva le stă mintea! Nu de alta, dar nu le-a fost greu să observe că majoritatea oamenilor, chiar dacă le place șahul, nu transformă viața în șah și trăiesc la întâmplare, de azi pe mâine! Trăiesc la noroc, la nimereală, la plezneală… Le vii ușor de hac dacă ești în stare să gândești la rece cu câteva mișcări mai înainte! Iar în final îți iese și planul de a deveni stăpâni ai lumii! Plan gândit cu atâtea mii de mutări și de ani mai înainte ca acest plan să se realizeze! Căci s-a realizat, zic unii. Evreii stăpânesc lumea! Sau sunt foarte aproape! Pare indiscutabil! Numai că lumea asta, pe care evreii s-au înstăpânit, pe care evreii o conduc, te întrebi: arată bine? Avem motive să fim mulțumiți de stăpânii noștri? Și, mai ales, când ne întrebăm cum au ajuns stăpânii să ne fie stăpâni, care este răspunsul? Este un răspuns care le face onoare evreilor?

Subiectul este prea vast ca să fie abordat în două-trei pagini! Ci doar încercăm să-l deschidem, sine ira et studio, așa cum stă bine unor oameni normali! Luăm de bun că secolul al XX-lea este „secolul evreiesc”, cum nu se sfiește s-o spună un evreu chiar din titlul unei interesante cărți, excelent documentată. (Vezi Yurii Slezkine, Le Siècle Juif) Pe scurt și în clar spus, în secolul al 20-lea evreii au dobândit o supremație mondială evidentă. Au făcut revoluții și războaie, inclusiv de-alea mondiale, când au vrut ei! Și au dictat și pacea…

Și chiar dacă n-o fi chiar așa, este mult adevăr în această teză/ipoteză… S-o comentăm puțin, dintr-o perspectivă inedită, sugerată mie de junele haluțim:

Cândva, în tradiția tuturor popoarelor, ajungeau în fruntea comunităților cei care se ilustrau prin fapte de arme, prin vitejie, prin acte de eroism care au salvat neamul, comunitatea! Regele David așa ajunge, din cioban rege!… Îl înfruntă și îl învinge pe Goliath, prigonitorul neamului evreiesc!…

Tradiția eroică a lui David și a macabeilor nu s-a putut păstra printre evrei după ce aceștia s-au risipit prin lume, trăind pretutindeni ca minoritari. Fără stat, fără armată, fără eroi! Vreme de 2000 de ani aproape, din secolul I până în 1948, n-a existat o confruntare militară, un război în care evreii să se prezinte ca beligeranți propriu zis. Astfel că evreii, vrând-nevrând, au ajuns să genereze alt tip de eroi, de conducători…

Printre conducătorii lumii de azi este mereu pomenit numele Rothschild, evreu. Care la prima și la a șaptea vedere nu are nimic comun cu faptele de arme, de vitejie!… La o privire mai atentă constatăm însă că acest nume are mare legătură cu faptele de vitejie, cu actele de bravură militară, numai că e vorba de faptele altora, nu ale numitului Rothschild, nu ale evreilor… Ce a făcut acest Rothschild? Acest veritabil Gengis Han al evreilor?

Atunci când în 18 iunie 1815 s-a ținut marea finală de la Waterloo între Anglia și Franța, între Europa veche și Europa nouă, iar toată suflarea lumii tremura, unii de dragul lui Napoleon, alții strângând pumnii pentru Wellington, s-a găsit un ins anormal, fără reacții antropoide, veritabil autist, care a simțit că-i este indiferent rezultatul meciului. Probabil că s-a și mirat: ce atâtea emoții? La ce bun atâta înfrigurare cu care toți așteaptă finalul teribilei încleștări de forțe?! Individul era incapabil să se conecteze emoțional la contextul social în care trăia! Probabil că emoții nu avea de niciun fel! Va fi fost un handicapat!… Un soi de „glumeț” de-al lui Gigel Tesici. Lui Rothschild nu i-a stat gândul la luptă, la beligeranți, să-i ajute pe unii în dauna celorlalți, ci mintea i-a mers la beneficiile pe care această luptă, la care nu participa, putea să i le aducă totuși, indiferent de rezultat.

…Cu câțiva ani în urmă, când Italia a jucat ultima ei finală de campionat mondial la fotbal, un polițist debutant și-a dat seama că acele două ore cât va dura meciul vor fi ocazia, oportunitatea cea mai potrivită pentru spărgătorii de case, pentru hoți, să-și facă meseria și plinul. A încercat acel polițist să-și alerteze superiorii, a insistat și a ieșit la raport. Răspunsul polițistului șef, învechit și hârșit în lupta cu mafioții: hoții sunt și ei oameni! N-or să plece la furat în loc să stea în fața televizoarelor!… Ar fi niște anormali!

Au fost, cele două ore cât a durat finala, singurul interval de două ore în care hoții din Italia nu au dat nicio spargere. (Printre hoți îi număr și pe țiganii veniți din România și alte țări din Estul Europei înfometat. S-au dovedit și ei, la o adică, oameni. Oameni normali!…)

Totul în viață, ca handicapat, este să știi să tragi toate avantajele de pe urma handicapului cu care te-a însemnat Dumnezeu! Căci există un revers pentru fiecare handicap posibil, conform principiului universal „în tot răul este și un bine!”

Rothschild al nostru pare să fi fost un handicapat. Nu-l durea nicăieri la ideea că pierde Napoleon sau Wellington, Franța sau Anglia, măcar că Anglia era patria sa, chipurile. Cu o judecată rece, de …șahist și apatrid, fără nicio implicare emoțională, a gândit că întâmplarea aceasta, care angajează sufletește atâta lume, atâta „prostime”, poate fi „interpretată și analizată”, speculată, într-un mod care nu trece prin cap nimănui, numai lui, insului cu capul roș! Anume că există, că poate exista ceva mai important decât rezultatul marii confruntări, și că acel ceva sunt consecințele rezultatului și mai ales posibilitatea de a avea controlul asupra consecințelor! Iar aceste consecințe, din punctul de vedere al bancherului Rothschild, era falimentul unor firme pe care le dezavantaja o înfrângere a Corsicanului și prosperitatea altor firme care erau avantajate de o victorie a Albionului! Și invers!

Urma, după aflarea rezultatului de la Waterloo, să se producă un cutremur de toată frumusețea la Bursa londoneză, ceea ce toată lumea știa, iar asta mărea la maxim tensiunea așteptării.

Povestea e cunoscută, dar nu este corect comentată: acel Rothschild, demn urmaș al lui Shylock, a organizat un serviciu de curierat rapid, pe ruta Waterloo-Londra, prin care a aflat înaintea tuturor rezultatul meciului! Dar nu a ieșit în balconul casei sale, cum ar fi făcut orice om normal, ca să-și anunțe vecinii și toată Londra de magnifica victorie a Albionului, ci a dat drumul prin oraș unei haite de răspândaci, unor indivizi pregătiți din timp, care, ca niște șobolani ai dezastrului, au răspândit în tot orașul vestea mincinoasă a înfrângerii! Vestea că Franța, pe mâna Corsicanului, câștigase încă o dată. Îl bătuse măr pe lordul Wellington…

Ce jale, ce disperare trebuie să fi cuprins Londra!… O parte dintre londonezi, colegi de breaslă ai Omului Roș, s-au repezit să scape de afacerile care, în urma înfrângerii, își pierdeau aproape total valoarea! Acțiunile acestor firme trebuiau vândute repede-repede, la orice preț, oricât de mic!… Exact asta așteptase marele șahist! Aștepta la cotitură! Calculase bine!… Cu interpușii săi a cumpărat ieftin acțiunile acestor firme, iar acțiunile afacerilor sale pe care victoria Franței le favoriza le-a vândut la un preț brusc înzecit sau însutit!…

Spre seară, când s-a aflat adevărul, fuseseră băgați în faliment atât londonezii care vânduseră pe nimic afaceri care acum deveneau extrem de profitabile, cât și cei care cumpăraseră scump, de la Rothschild, acțiuni care nu mai făceau nici o para chioară în urma victoriei lui Wellington!… Practic, mii de familii londoneze, în loc să se poată bucura de victoria Angliei, au consemnat în saga familiei lor ziua de 18 iunie 1815 ca ziua cea mai nenorocită din viața lor!… S-a priceput sir Rothschild să le strice bucuria de a-și vedea Patria biruitoare!

Individul, într-o lume de oameni normali, ar fi meritat să fie linșat de populație, inclusiv de cei păgubiți! Linșat și batjocorit în primul rând de omul de pe stradă, fără acțiuni la bursă, care preț de câteva ceasuri a trecut prin pojarul și deznădejdea umilitoarei înfrângeri, prin suferințele sufletești consecutive înfrângerii… Trebuia acel bancher diabolic să fie călcat în picioare de cei cărora cinica sa stragermă le-a stricat bucuria victoriei!

Dar nu a primit sancțiunea cuvenită. Nu știu cum de a scăpat de eșafod! Se zice că a știut cu cine să împartă câștigul ca să nu aibă necazuri cu lumea… Cu lumea celor normali la cap și la suflet!… Ce cunosc, fără să fi cercetat cât de cât subiectul, sunt comentariile pline de admirație, extaziate, ale multor pământeni, dinaintea inteligenței, inventivității & genialității marelui bancher… Marelui potlogar!

Se poate numi asta inteligență?… Fie! Fie și inteligență! Dar mai înainte de orice trebuie calificată și certificată starea de anormalitate a individului la nivelul umanității sale, la nivelul apartenenței sale la aceeași specie de ființe cu noi și cu cei pe care i-a înșelat!! Mizeria din hăul pustiu care-i ținea loc de suflet! Un handicapat! Un circumcis la inimă, îmi vine să zic!

Un nevolnic, incapabil să simtă ceva pentru Ceilalți!

Se poate numi asta inteligență?… Inventivitate?!… Accept. Accept că ideea acestei manevre nu putea să vină decât unei persoane căreia îi merge mintea! Dar mai departe, de la idee la faptă, la orice om om intervine cenzura morală, intervine fărîma de Dumnezeu pe care o purtăm cu noi fiecare, în fiecare gest, în fiecare faptă! Intervine harul lăsat Omului de a se dedubla prin conștiința de sine, devenind cel mai aspru cenzor, cel mai neîndurat judecător al propriilor fapte. Intervine respectul pentru tine însuți… Respectul de sine, din care Pitagora făcea semnul îndumnezeirii noastre ca oameni. E lucru sigur că acel sărman bancher nu avea cu ce să perceapă, nu avea simț pentru această dimensiune sine qua non a condiției umane…

Cum spuneam, un handicapat… Un infirm sufletește!… Un ne-tot la suflet! Un purtător de vid!…

Lovit de neputința de a sim-patiza cu semenii tăi! De a com-pătimi cu ei! Totala indiferență față de suferința altuia, chiar și când tu însuți i-o provoci, nu poate fi numită inteligență, ci de-cădere din condiția de om!…

…N-a simțit niciun imbold voinicesc, să coboare în arenă și să facă ceva în sprijinul team-ului național. Dimpotrivă: s-a comportat ca un ins fără naționalitate, anormal, lipsit de emoții, lipsit de sentimentul solidarității umane, comunitare.

Seamănă povestea acestui jaf la bursa londoneză cu o problemă de șah. Ce mutări se pot face pentru a falimenta un număr cât mai mare de firme concurente? În ce fel te poate servi clipa de emoție generală, planetară?… Ce ai avea de câștigat de la viață dacă reușești s-o trăiești fără emoții, fără angajamente, fără sim-patii și fără com-pătimire pentru Celălalt?

L’Autre c’est l’Enfer!”, avea să spună un urmaș demn al acestui Rothschild… Halal filosofie, să vezi în Celălalt, în Aproapele tău, tot ce poate fi mai rău… (De la Jean Paul Sartre cetire…)

Tot ca o problemă sau partidă de șah poate fi privită și înființarea statului Israel. Un fel de pariu cu imposibilul! Cel care l-a scornit era atât de normal la cap că a sfârșit sinucigându-se, turtindu-și singur fesul de mare erou, de mare vizionar… Cine a mai văzut profet sinucigaș?!

Toată istoria secolului al 20-lea, și ceva din precedentul, devine coerentă în bezmeticeala ei dacă introduci în ecuație strădania „unora” de a înființa și de a pregăti înființarea statului Israel! Pricepi de îndată ambele războaie mondiale, revoluția bolsevică, Holocaustul, instaurarea comunismului în țările cu mari efective de evrei, căderea comunismului… Toate au legătură cu Israelul, cu visul evreilor de a avea o patrie… Al unor evrei! Căci, după 65 de ani de la proclamarea Israelului – act care a născut un alt șir nesfârșit de suferințe, care este situația? Cât de reușit este proiectul care s-a plătit cu prețul a zeci de milioane de victime?

Îl citez pe un prieten evreu din Israel, fost colonel combatant în războaiele de apărare a Eretz Israelului: „Domnule Coja, am doi nepoți, și nu văd pentru ei niciun viitor în Israel!”

Nu mai este pentru nimeni un secret că evreii (i)responsabili de soarta evreilor din Israel iau în calcul abandonarea Israelului, în două variante: (a) Israelul să revină la granițele din 1948, iar evreii veniți din Europa să se întoarcă de unde au plecat, sau (b) Israelul să înceteze a mai exista, iar evreii să se împrăștie prin lume, în primul rând prin țările de unde au plecat părinții lor…

Întrebare capitală: pentru acest eșec cine poartă răspunderea? Consecințele catastrofice ale acestui eșec de ce trebuie să se întoarcă asupra celor deja afectați de modul în care s-a defășurat proiectul sionist, dovedit azi falimentar?!

Nota bene: Ca român, dacă nu ca om, în general, m-aș bucura să se înșele evreii care comentează cu îngrijorare pe marginea iminentei disoluții statale a Israelului. (Vezi și Philip Roth, mare scriitor evreu, în cărțile sale, bunăoară…) Îi doresc Israelului viață lungă, să fie cămin al cât mai multor evrei… Al tuturor evreilor! Adică ce-i doresc României, ca țară a românilor, doresc și Israelului, ca țară a evreilor!

Personal, ca român, ca mădular al unui popor a cărui viață a fost și este în continuare afectată, urîțită și amenințată, pusă în primejdie, de calculele și mutările marilor „șahiști”, evrei și ne-evrei, ca ins a cărui familie și persoană proprie au avut de suferit de pe urma acestui șah planetar, nu pot contempla pasiv eșecul acestor handicapați, care se dovedesc a fi mari meșteri în a provoca dezordini și dezastre, dar care sunt complet incapabili să edifice, să conceapă starea de normalitate, de tihnă a vieții, de rânduială și armonie socială sau internațională…

Mi-e milă de ei. Niște…

                                                                                     Ion  Coja

 

Post scriptum: haluții sau haluțimii au fost tineri evrei, organizați și instruiți paramilitar în perioada interbelică, pentru auto-apărarea comunităților de evrei care se simțeau tot mai amenințate de ceilalți, de goi(mi). Au existat și în România. Existența acestor detașamente de haluțimi face contrast puternic cu lipsa de reacție a evreilor față de …holocaust! Tinerii evrei de azi le pun bătrânilor supraviețuitori ai holocaustului această întrebare: de ce cronica acelor ani cumpliți nu înregistrează niciun gest de revoltă, în legitimă apărare, a evreilor duși la gazare ca vițeii la abator?! Din șase milioane de victime ale lagărelor de exterminare, cum de nu s-a găsit nimeni, niciun evreu, să se opună acestui masacru?! Aceasta este unicitatea holocaustului? Cum se explică această pasivitate fără precedent în istorie, de vreme ce au existat aceste detașamente de haluțimi, constituite și pregătite din timp tocmai pentru a interveni, pentru a reacționa?!

Din surse sigure, israeliene, știu că la aceste întrebări nu s-a putut da un răspuns care să nu intre în contradicție cu teza holocaustului!…