Urme ale „Fratiilor de cruce” romanesti
in documentele istorice
Exista o lucrare de referinta in istoriografia romaneasca, scrisa de Nicolae Densusianu, intitulata „Revolutiunea lui Horea“ aparuta in anul 1884, exact la o suta de ani de la tumultul horian. Lucrarea este intocmita pe baza unei vaste bibliografii, mentionata, asa cum este corect, la subsolul paginilor. Ea are 3 volume, dar calitatea ei nu sta numai in vastitate, ci mai ales in continut.
Sa dam cuvantul acestul mare istoric roman: „ In 7 mai 1773, imparatul Iosif pleaca din Viena spre Ungaria si in 21 mai intra in Transilvania prin Tara Hategului. Insotit de generalii Nostriz, Siskovics si Pelegrini, imparatul vizita aproape toate orasele Transilvaniei, Hategului, Hunedoara, Deva, Orastie, Alba –Iulia, facu o excursie calare in Muntii Abrudului pana la Zlatna. La Hateg, la Hunedoara si la Orlat, trecu in revista pe granicerii romani. Apoi isi continua drumul pe la Sibiu, Nocrig, Cincu Mare, Cohalmu, Sighisoara, Elisabetopole (Dumbraveni), Medias, trecu de aici la Fagaras, vizita Brasovul, Secuimea, Bistrita, Rodna, Gherla, Clujul, Turda, Aiudul, se intoarse din nou la Sibiu, si din Sibiu treu peste Nasaud in Maramures… Cu deosebita atentiune se interesa Iosf II in calatoria aceasta de soarta taranilor. Strangea cu mainile sale petitiunile de la dansii, ii intreba daca sunt iobagi, intra in casele lor, vorbea cu taraul roman in limba romana, si peste tot primi cu aceasta ocaziune, in Transilvania, enorma suma de 19 mii de petitiuni din cari partea cea mai mare era de la mizerii iobagi.“
Sa trecem acum la o nota de subsol, deosebit de importanta pentru noi:
„In autobiografia lui Michail Conrad de Heydendorf (Archiv f. sieb. Landeskunde N.F. XVL, 450 et seq.) aflam urmatoarele amanunte despre calatoria imparatului Iosif in tinutul Mediasului, la anul 1773. Pe teritoriul comunei Saros, de-a lungul drumului, zice Heydendorf, inghenuncheara in diferite locuri inaintea imparatului suplicanti (purtatori de suplice, adica de jalbe) din toate sexele, de toate etatile (varstele) si din toate natiunile Transilvaniei, aratandu-si petitiunile cu mainile ridicate in sus. Imparatul se oprea la fiecare, le zicea sa se ridice, catre sasi in limba germana, iar catre romani in limba romana: Scola! Scola! Lua cu manile sale petitiunea de la dansii, ii intreba despre continutul plangerilor sale, si dupa ce-i asculta zicea catre fiecare, ca le va cerceta plangerile, catre sasi in limba germana, catre romani in limba romana „oi cauta!“.
La podul de la Atel (comuna exista si azi, intre Medias si Sighisoara) ingenuncheara inaintea imparatului reprezentantii comunitatii sasesti din Atel si-i prezentara un memoriu, in care dansii rugau pe imparatul ca sa dispuna a se stramuta in alt loc romanii, care sunt asezati pe teritoriul acestei comune. Cu aceasta ocaziune notarul Haydendorf, compunatoriul petitiunii, desfasura verbal inaintea imparatului, ca pe teritoriul comunei Atel se afla asezate cam 100 de familii romanesti, si deoarece comunitatea saseasca are singura trebuinta de pamantul acesta, asa a voit sa stramute pe romani in alt loc, dar romanii nu au voit sa se stramute de bunavoie si din aceasta cauza comunitatea saseasca a intrebuintat forta asupra lor, si a dat foc la colibele romanilor. Dar, cu un an mai tarziu, si anume chiar in ziua aceea, in care sasii dase foc la colibele romanilor, a fost aprinsa din mai multe parti si comuna saseasca Atel, si de atunci incoace a mai ars de vreo cinci ori; sasii au mare suspitiune ca romanii le-au dat foc si nu se cred in siguranta, pana cand acestia nu vor fi stramutati de acolo. Guvernul transilvan, zicea Heydendorf, in urma unei petitiuni a comunitatii sasesti a trimes comisari speciali si acestia au publicat romanilor, ca de se vor mai intampla si de aici inainte aprinderi in comuna saseasca, atunci toata pagiba ce vor avea, sa o plateasca romanii, dar nici publicatiunea aceasta n-a folosit nimic, deoarece dupa cateva saptamani, a ars chiar sura primarului, unde se facuse publicatiunea. Imparatul Iosif fu uimit cum pot sa fie obligati romanii ca sa plateasca pagubele sasilor inainte de a fi constatati, ca ei le-au dat foc si declara reprezentantilor sasesti, ca a stramulta din locurile lor pe romanii din Atel inseamna a-i pedepsi inainte de a fi constatati.”
Ca sa dai foc unui sat de 7 ori (Prima data la exact un an, apoi inca de vreo 5 ori, pe urma incendierii surii primarului, dau impreuna cifra 7), cu garda saseasca patruland toata noaptea pe ulite, fara sa te latre cainii, cu o sincronizare perfecata a cetelor care puneau foc din mai multe parti, cu tot satul avertizat si pus pe veghe, este pur si simplu, o misiune imposibila. Felul in care au actionat romanii, fara ca sa fie „constatati”, dovedesc o capacitatea organizatorica iesita din comun, mai ales ca este vorba de o nacajita de comunitate, formata din 100 de familii, traind in bordeie ca vai de capul lor. Aceasta este o realizare comparabila cu atacul de noapte al lui Tepes asupra taberei sultanului.
Formidabila documentatie!
Multumiri entuziaste!
Poate se vor inspira romanii din aceste scrieri pentru vremurile ce urmeaza!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Intr-un raspuns la un comentariu, am promis ca voi da textul unui juramant romanesc din secolul 16, care are inflexiuni argheziene. Afara de faptul ca am gresit secolul, toate celelalte afirmatii raman valabile. Acest juramant l-au incheiat intre ei taranii romani care s-au rasculat in anul 1765 asupra contelui Batthiany.
„Noi, subu ceriulu seninu, unde ca în totu loculu domnescu puterea lui Dumnedieu în tunete, în fulgere, în ploie, în grindină, giurămu pe Dumnedieulu celu cu trei feție, preasfântu, dreptu și atotputernicu, pe Tatălu, pe Fiulu și pe Sfântulu Duhu, pe Sfânta Treime, una și nedespărțită, pe Maica lui Isus Christos, pe toți sfinții și pe totă ceata cerească, că până va mai fi în noi o picătură de sânge, noi nu ne vomu abate prinu nici o rugăciune, nici unu sfatu ori amenințare, de la cele ce amu hotărâtu, nici nu vomu trăda pe vreunulu dintre ductori, nice nu vomu privi cu ochi străini și mai bine vomu muri și pieri cu toții împreună, ca adevărați curuti. Dacă vreunulu din noi va călca giurământulu acesta, să fie lipsitu pentru totdeauna de scumpulu sânge alu fiului lui Dumnedieu, ca și cumu pentru elu Christosu niciodată nu aru fi suferitu. Lepra, amețeala, abcesele, piatra și tote durerile boaleloru să-lu cuprindă deodată, copiii și nepoții să-lu blasteme în vecii veciloru, munții și râpele să-lu acopere, amintirea lui să fie blăstămată, elu să fie lipsitu de tote lucrurile sfinte și niciodată să nu vază Ierusalimulu Cerescu, sufletulu lui să fie chinuitu de totă Ghena și puterea ceriului și a pământului să-lu stingă și să-lu nimicească.”
Acesta este un exemplu de „giuramantu infricosiatu”. Imaginati-va ce suferinta cumplita trebuie sa fie atunci cand te loveste lepra, ameteala, abcesele, piatra si toate durerile boalelor. Si nu pe rand, ci toate deodata! Mai bine nu te-ai fi nascut!
Exista o afirmatie care in acest text mi-a dat de gandit: „mai bine vomu muri si pieri cu totii impreuna, ca adevarati curuti.” Curutii erau in vorbirea curenta asimilati haiducilor. De exemplu, Pintea Viteazul a fost curut (haiduc). Ori Fratiile de Cruce erau tot un fel de haiducie! Poate ceva mai casnica, dar tot haiducie! Asa ca in acest text, curuti si Frati par a fi cuvinte sinonime. De asta intelesul real al textului ar trebui sa fie: vom pieri ca adevarati Frati. Probabil ca autorul textului a evitat folosirea acestui cuvant din motive lesne de inteles.
Mai observati cu cata finete evita autorul sa spuna concret ce au hotarat cu adevarat rasculatii prin acest juramant. Este mai mult decat evident ca tot ce era legat de aceasta intelegere era pus sub pecetea tainei.
Multumesc dle Kasper. Ati putea sa ne dati si sursa acestui „giuramantu infricosiatu”? Ce vrea sa insemne ”ductori”? Conducatori? O sa vedem citi rumuni vor semna un astfel de juramint!
Sigur ca da! Nu e nici un secret. Imi pare rau ca n-am dat sursa fara sa mi se ceara! De obicei chiar asa si fac! Dar acum, am uitat! Sursa este Nicolae Densusianu, „Revolutiunea lui Horea” aparuta in 2001 la Editura „Viitorul romanesc”, vol 2, pg. 96-97, nota de subsol.
„Raportul lui Avram Iancu”, intocmit in 1849, dar nu cel tradus din germana, ci cel original, este de o bogatie inimaginabila de expresii plastice ce limba romana actuala nu le mai are. E un deliciu sa-l citesti. Atat ca fapte istorice, dar si ca limba literara. Acolo se numesc „ductori”, cum bine ati sesizat, conducatorii unei activitati, fie ea belica (militara adica), sau de alta natura. (Actualmente, se mai pastreaza forma de conductor de tren, care aminteste de substantivul ductor). Iata cateva exemple, care sunt, cum zicea Eminescu, ca un fagure de miere:
in puterea dreptului dat, comitetul de impacaciune, prochemaciune in loc de chemare, se delinie planul pentru a-l pune in lucrare, conchemata = chemata, despartitura a oastei, insarcinarea din urma, spune Iancu, o executai cu atata norocire incat generalul comandante isi descoperi a sa multumire intr-un decret laudatoriu, deputatiune a comunitatii orasene, i-am data timp de socotit (timp de gandire), in cointelegere cu Buteanu, a demanda= a cere, dezbatere de invoiala, fara nici un prepus (fara nici o grija), maghiarii inarmati se inieptara (indreptara) inainte si puscara hoteste, se raspandi falsa faima (faima= stire), gardele maghiare nu putura infrunta repegiunea romanilor si o tulira din oras la o fuga neregulata, se incepu o macelatura infricosata, furia romanilor nu se putu reinfrana, depradate si arse, aceasta invingere le veni ieftina, oaste tarana, operatiuni belice, favorati de o negura gorasa, companii ingamfate de o invingere asa usoara, ajutor proaspat, cerutul ajutor. Ar mai fi cel putin de 10 ori pe atat, dar cred ca … ajunge. Doar inca o fraza, de toata frumusetea: Vazand trupurile confratilor morti, tavalite in piata, furia lor ajunse la superlativ, incat nimeni nu o mai putea reinfrana. Toti maghiarii care nu au putut scapa, au fost deculati fara alegere. Iar Hatvany, dupa ce lua inca o bataie, zice Iancu, ca isi readuna ruinele corpului sau de oaste! Extraordinar!