Romanitatea Daciei
După cum anunțam, în urmă cu câteva zile s-a făcut lansarea ediției noi, a doua, revăzută, a Dicționarului etimologic al al limbii române, operă monumentală a dlui Mihai Vinereanu.
Mi s-a făcut onoarea să fiu invitat la lansare spre a spune câteva cuvinte asupra subiectului. SUBIECTUL, ÎN ESENȚA LUI FIIND RĂSPUNSUL LA ÎNTREBAREA PRIVIND ROMANITATEA LIMBII ROMÂNE!
O romanitate pe care mulți autori o neagă, în frunte cu domnul Vinereanu, al cărui Dicționar pledează pentru un rol mult mai important atribuit stratului geto-dacic din formula gloto-genezei românești. Demers cu care sunt întru totul de acord. Cu precizarea că dl Vinereanu este singurul „dacist” care uzează de argumente noi și de strictă specialitate. Competența colegului Mihai Vinereanu este deasupra oricărei discuții, în materie de fonetică indo-europeană, fără de care nu se poate imagina nicio încercare de reconstituire a substratului geto-dacic al limbii române!
M-am băgat și eu în vorbă neavând competențele domnului Vinereanu, dar având încredere în câteva informații care nu pot fi neglijate în contextul larg al discuțiilor privind romanitatea limbii române! Subiect atât de vast. Informații din păcate ignorate de majoritatea participanților la dezbaterile pe seama romanității noastre, a românilor!
Să enumărăm câteva:
1. Cel mai des este invocată durata ocupației romane în Dacia nord-dunăreană: circa 165 de ani! Prea puțin, spun daciștii! Se amintește că ocupația romană în Britania a durat mult mai mult și nu a produs efectele din Dacia: un popor vorbitor al latinei, al unui idiom romanic!
Argumentul este fals. Nu contează durata administrației romane, prezența unor funcționari imperiali, ci a contat intensitatea romanizării, adică numărul de coloniști romani aduși pe teritoriul respectiv! Aici informația adusă de Eutropius este sigur exactă: în Dacia au fost aduse „magnas copias” de „cives romani”! Ceea ce n-a fost cazul prezenței romane în Britania.
Mai mult, există informații potrivit cărora romanizarea Daciei a început înainte de războaiele lui Traian și a continuat după retragerea aureliană. Mult după această retragere a administrației imperiale, peste Dunăre se va construi un pod nou, mai în aval de cel de la Drobeta! Un pod peste Dunăre nu se putea construi de romani decât pentru nevoile unei populații nord-dunărene de latinofoni, de cives romani, care erau considerați că aparțin Romei, civilizației latine..
2. Ceea ce nu se știe sau nu se înțelege este că Roma avea încă de pe vremea lui Horatius o problemă social-economică de mare acuitate: demografia Romei, metropolă supra-aglomerată de cetățeni romani care aveau dreptul la o asistență socială costisitoare din partea statului roman. Această aglomerare era rezultatul situației din sudul Italiei unde marii latifundiari nu mai practicau agricultura, obligându-i pe țăranii italici, cetățeni romani, să migreze spre Roma, în speranța stipendiei la care aveau dreptul prin faptul că erau cives romani!
De ce marii latifundiari din Italia au abandonat agricultura? Pentru că nu mai era rentabilă, Roma aducea grâne din Siria, din vastul imperiu, iar latifundiile din Italia erau lăsate în paragină, să devină terenuri de vânătoare!… Pasiune specific italiană neadormită nici până în zilele noastre. Situația este descrisă în absurditatea ei de către Plinius cel Bătrân! Cu efecte nebănuite: excesul demografic de la Roma, pe care conducătorii imperiului trebuiau să-l rezolve! O soluție încercată se pare că a fost colonizarea Daciei!
Așadar, nu cumva războaiele cu dacii și ocuparea Daciei le-a oferit conducătorilor Romei ocazia să rezolve excedentul demografic de la Roma prin declanșarea unei campanii de colonizare a Daciei cu „cives romani”, cetățeni romani pe care Eutropius și-i imaginează ca provenind „ex toto orbe romano”. Desigur, greșea! Problema demografică era la Roma! Nu pe tot întinsul Imperiului.
Așa are sens sloganul Dacia Felix, a cărui menire nu putea fi decât o reclamă: veniți/mergeți în Dacia! Era un îndemn la susținerea politicii de colonizare a Daciei. Ca răspuns la o problemă demografică cu care se confrunta metropola! Nu imperiul! Orbs romana!
Nu există lozinci similare privind alte provincii, bunăoară Galia Felix sau Iliria Felix! Numai Dacia Felix!
Nu susținem că cucerirea/colonizarea Daciei a fost gândită cu scopul de a rezolva o problemă demografică a metropolei. Au fost mai multe motivele pentru care au fost purtate războaiele cu dacii. Dar unul din rezultatele evenimentelor desfășurate în Dacia se pare că a fost și intensitatea cu care s-a produs colonizarea Daciei. Adică, simplu spus, e vorba de numărul mare de cives romani strămutați/atrași de mirajul unei vieți noi în Dacia. O viață îndestulată!
3. Ne putem da seama de intensitatea colonizării Daciei dintr-un detaliu puțin cunoscut, puțin luat în calcul: numărul inscripțiilor funerare din Dacia, raportat la numărul inscripțiilor de pe tot întinsul Imperiului Roman. Dacă numărăm aceste inscripții în limba latină din Dacia constatăm că sunt mai multe decât în restul imperiului – nu punem la socoteală Italia, ci teritoriile pe care ulterior au apărut limbile romanice! Așadar, putem trage concluzia că în Dacia au murit mai mulți latinofoni decât în restul Imperiului! Asta ce înseamnă altceva decât că în Dacia au fost aduși/au trăit mai mulți latinofoni, mai mulți cives romani decât în restul imperiului! Acesta devine un fapt dovedit, a cărui justificare/explicație nu ne mai interesează!
Faptul că au fost aduși în Dacia un număr mare de cetățeni romani contează mult mai mult decât durata administrației romane! Și acest detaliu devine decisiv în chestiunea romanizării Daciei și implicit a romanității noastre românești!
Limba latină ca limbă maternă în Imperiul roman
4. O chestiune esențială o constituie calitatea limbii latine vorbite în Dacia! După părerea avizată a unora – e vorba de Iorgu Iordan, mare romanist, limba latină ar fi fost în Dacia o limbă care nu s-a vorbit în familie. Veniți „ex toto orbe romano” și aparținând unor neamuri felurite, coloniștii din Dacia aveau ca limbă maternă o limbă ne-latină. Cam cum este cazul africanilor dintr-o țară ca Nigeria, stat colonial de limbă engleză. Ocupația/administrația engleză a încetat în urmă cu câteva decenii, lăsând în urmă o populație foarte diversificată lingvistic, care nu a reușit să impună ca limbă oficială/națională niciuna din limbile vorbite de un trib sau altul. De voie, de nevoie, chiar și după plecarea englezilor, în Nigeria singura limbă accesibilă tuturor nigerienilor este limba fostului ocupant! La fel s-a păstrat și limba latină în Dacia, ca limbă în relațiile publice ale unor vorbitori care acasă foloseau o altă limbă maternă! Aceasta este teza Iorgu Iordan.
Mai simplu spus, ne întrebăm în ce măsură latina a fost limba maternă a celor care au adus-o în Dacia.
Ne amăgim cu ideea că putem da un răspuns la această întrebare! Pentru aceasta trebuie să ne punem altă problemă/întrebare: care este diferența între o limbă învățată natural, în familie, ca limbă maternă și o limbă deprinsă în afara familiei, ca limbă străină! Punctual: limba latină, din care se trage limba română, arată ca o limbă învățată în familie, ca limbă maternă sau ca o limbă secundară, învățată în afara familiei? Care au fost majoritari în Dacia: latinofonii autentici, nativi, sau vorbitorii pentru care limba latina fusese o limbă străină, învățată în relațiile sociale, dublând limba maternă care nu era limba latină?
Nu este mare filosofie să remarci că atunci când înveți o limbă străină fiecare dintre noi are tendința de a-și însuși treptat componentele noii limbi, începând cu acele cuvinte și structuri mai des folosite! Cu regulile mai des puse în aplicație! Fiecare limbă are, cum se știe, pe lângă reguli și excepții! Aceste excepții sunt lăsate pe plan secundar, se deprind mai târziu, după ce ne însușim regulile cele mai folosite!
Pe scurt, în discuția hic et nunc dăm importanță excepțiilor, considerând că numărul excepțiilor păstrate dovedește măsura în care o limbă a fost transmisă/învățată pe cale naturală, ca limbă maternă! Practic, propunem alcătuirea unei liste a excepțiilor din latină păstrate în fiecare limbă romanică, deci și în limba română, aceste excepții fiind dovada măsurii în care latina de la baza limbii romanice respective a fost limbă maternă pentru majoritatea latinofoRilor. Bunăoară în latină verbele dico, dicere, duco, ducere, facio, facere prezentau o anomalie la imperativ, formele dic, duc, fac. Aceste forme aberante s-au păstrat în română, sub forma unor imperative neregulate: zi, du, fă!
Un inventar al acestor excepții pentru fiecare limbă romanică ne va permite să alcătuim un clasament al măsurii în care fiecare limbă romanică a conservat mai bine anomaliile, excepțiile din morfologia limbii latine, din structurile limbii latine.
Un asemenea clasament/calcul se poate face pentru fiecare compartiment al limbii. Bunăoară în vocabularul unei limbi romanice nu ne vor interesa numai cuvintele din fondul principal, cum s-a procedat până acum. O valoare probatorie mai mare o au cuvintele rar folosite în latină păstrate în limbile romanice. Bunăoară în latină cuvântul adastare era rar folosit, prima sa atestare este în secolul al VI-lea, dacă nu mă înșel! Faptul că s-a păstrat în română este cu totul surprinzător! Dovedește că latinofonii din Dacia cunoșteau foarte bine latina. Era limba lor maternă! Altă explicație e greu să dăm pentru păstrarea unor cuvinte rar folosite ca adastare!
Romanitate etnică și romanitate lingvistică
Mulţi lingvişti, pornind de la celebrul Eutropius, imaginează un scenariu al romanizării Daciei în cadrul căruia rolul şi numărul latinofonilor autentici ar fi fost foarte mic, neînsemnat. Prin latinofoni autentici s-ar înţelege vorbitorii nativi ai latinei, persoane pentru care limba latină era limbă maternă. Eventual singura limbă pe care o cunoşteau. Însuşi Iorgu Iordan a lansat comparaţia latinei din Dacia cu engleza din coloniile africane. Administraţia britanică a dispărut de mult, cu englezi cu tot, dar a rămas limba engleză ca limbă oficială a Nigeriei, de pildă, ţară în care se vorbesc câteva zeci de limbi băştinaşe, dintre care nici una nu reuşeşte să se impună în faţa celorlalte. Drept care singura şansă pentru nigerieni de a vorbi toţi aceeaşi limbă este să se perpetueze limba foştilor stăpâni. Aşa au păţit, zicea Iorgu Iordan, şi acele magnas copias de cives romani adunaţi ex toto orbe romano adunați în Dacia: singura lor posibilitate de a se înţelege între ei era să vorbească în latineşte, chiar dacă sau tocmai pentru că fiecare vorbea acasă, în familie, altă limbă decât ceilalţi concitadini. Cu alte cuvinte, la români, între glotogeneză şi etnogeneză ar exista o mare discordanţă.
Da, limba română continuă limba latină, dar la nivelul fiinţei umane românii nu sunt nici pe departe urmaşii romanilor! Limba latină s-a impus în Dacia fără nici un suport uman, biologic, din partea romanilor, laţiali sau măcar italici… Această teză, deprimantă pentru cei mai mulţi români, circulă mai puţin în formă scrisă, circulă oral şi face parte din ceea ce s-ar putea numi folclorul academic. Încercând să apelăm la scris, adică la rigoare, ne trezim în faţa întrebării cum ar fi arătat limba latină din Dacia dacă ea ar fi devenit limba română prin vorbitori alogeni, alogloţi, după o perioadă de câteva generaţii în care latina ar fi fost vorbită numai ca limbă a conversaţiei din afara familiei?
Încercând a răspunde la această întrebare constatăm că ne lipseşte o bună teoretizare a celor două scenarii după care se poate păstra o limbă: (1)prin vorbitori autentici, a căror limbă maternă este limba respectivă sau (2)prin vorbitori a căror limbă maternă era alta, limba respectivă, care s-a păstrat, fiind pentru ei abia a doua limbă, deprinsă în afara familiei. Putem da şi un nume celor două modele, modelul IORDAN şi modelul MAIOR, cu gândul la Petru Maior şi generaţia sa.
Evident, latina imaginată de modelul IORDAN, ca şi engleza din Nigeria sau franceza din Gabon, va fi fost o limbă mult simplificată, redusă la cuvintele şi structurile cele mai curente, mai comune, mai frecvente. O limbă în care paradigmele se regularizează, dispar excepţiile şi, în general, sunt abandonate (sau uitate ori niciodată cunoscute sau preluate) aşa numitele idiotisme. E sigur că mulţi, poate chiar cei mai mulţi cives romani au vorbit latina aceasta, precară, bună să te descurci cu ea la cumpărături şi în relaţia cu autorităţile. La fel cum azi foarte mulţi, poate cei mai mulţi dintre cei ce vorbesc engleza vorbesc o engleză redusă la …«esenţial». Este cu putinţă ca această latină esenţială, cum ar numi-o unii, să fi devenit în timp o limbă romanică? Şi cum ar arăta o asemenea limbă romanică? Se află cumva această latină la originea limbii noastre?
Fireşte, această întrebare este valabilă şi pentru celelalte limbi romanice…
Propunem aşadar să reexaminăm fondul latin cuvînt cu cuvînt, morfem cu morfem, structură cu structură, având mereu în minte, pentru fiecare element latinesc moştenit, grija să decidem, să apreciem – cât de cât obiectiv, dacă acel element e de crezut că ar fi ajuns sau nu la cunoştinţa şi în folosinţa unor alogeni, vorbitori fatalmente precari şi aproximativi ai latinei. Fireşte, hic et nunc, ne vom mărgini la câteva exemple ilustrative pentru exerciţiul propus.
De la bun început, facem constatarea, cu valoare de paradox, că vestitele elemente din fondul principal, lexical sau morfologic, nu ne sunt de nici un folos. Toată lumea, când începe să înveţe o limbă străină, se străduie să deprindă mai întâi cuvintele şi structurile gramaticale cele mai folosite. Dimpotrivă, valoare probatorie pentru problema pusă mai sus au numai cuvintele rare, periferice, şi structurile gramaticale mai bizare, care ies din regularitatea practicată de orice limbă. Şi asta pentru că orice nou venit în spaţiul unei limbi ajunge foarte târziu şi, practic, cei mai mulţi niciodată nu ajung să cunoască subtilităţile limbii de adopţiune. Avem păstrate din latină în română asemenea «ciudăţenii» ale limbii latine, la a căror cunoaştere e greu de înţeles cum au putut să ajungă nişte vorbitori secundari? Dacă răspunsul nostru este pozitiv, păstrarea unor veritabile relicve lingvistice nu poate fi explicată decât prin vorbitori primari, vorbitori autentici ai latinei, prin indivizi care s-au născut şi au crescut «întru limba latinească», cum ar fi zis Înalt Prea Sfinţitul Varlaam.
Iată, într-un sumar inventar exemplificator, ilustrativ, cum ar arăta elementele moştenite din latină în română a căror prezenţă în latina vorbită de acei cives romani imaginaţi de Iorgu Iordan pare improbabilă, chiar imposibilă, discreditând astfel modelul IORDAN şi acreditându-l pe celălalt, modelul MAIOR.
Mai întâi, cum spuneam, cuvintele periferice, care au fost periferice în latină şi aşa au rămas şi în română, contrazic modelul IORDAN. Puţini români cunosc, de exemplu, cuvîntul coacin(„cu pete roşietice”) sau cerenţel(nume de plantă) ori chealfăd(„palid, galben”). La fel, puţini latinofoni chiar dintre cei „mai” nativi vor fi cunoscut cuvintele corespunzătoare coccinus, ceri
În plus, cuvîntul chealfăd, după Puşcariu, poartă urmele unei pronunţii dialectale osce sau umbrice, graiuri vorbite în vecinătatea originarului Latium. Asemenea detaliu face şi mai dificil de explicat prezenţa lui galbus în vocabularul unor latinofoni sumari, veniţi în Dacia ex toto orbe romano. Câte mai sunt în română asemenea cuvinte? După unii romanişti, ca Mohl şi Gamilscheg, importante legi fonetice din română au originea în dialecte italice ale latinei, cum ar fi trecerea lui ct, cs la pt, ps.
Ar intra aici şi cuvintele periferice din latină care, târziu, în limba română, ajung să fie mult mai des folosite: cum ar fi a merge, care a ştiut să profite de declinul lui eo, ire. Fenomenul are loc la câteva secole după ce latina este adoptată de locuitorii Daciei, astfel că devine semnificativ pentru calitatea acestei latine. Probabil că există cercetări privind frecvenţa cuvintelor latineşti, ele ne vor fi de mare folos pentru ieşirea din „impasul iordanian”.
Cuvintele şi formele latineşti neatestate intră toate în această categorie, de componente ale latinei vorbită ca limbă maternă. Dintre acestea, o menţiune pentru cuvintele de tipul amândoi, pe care Puşcariu îl explica printr-un cuvînt neatestat, dar şi preroman: amendui. Aşadar, un arhaism în latină, rar folosit… Cuvîntul a adăsta, rar şi periferic în română, este atestat în latină, dar abia într-un text din sec. al VI-lea. Dicţionarul lui G.Guţu nu înregistrează nici un adastare. Prezenţa sa în limba română dovedeşte că a existat în latina danubiană din sec. II-III, având mereu acelaşi statut, de cuvînt rar folosit, necunoscut multora dintre latinofoni.
Să amintesc şi cuvîntul levir, „cumnat, frate al soţului”, care a dispărut din toate limbile romanice. A fost folosit de români o vreme, apoi abandonat. De pe urma lui avem toponimul Lereşti şi numele Lerescu. A fost identificat însă în graiul românesc vorbit şi azi de catolicii din Moldova, acei impropriu numiţi ceangăi, care şi azi zic ler cumnatului din partea unei surori mai mari: ler-meu, ler-tu, ler-su. Acest ler-tu ne aduce aminte de substantivele care numesc grade de rudenie, reunite în seria cunoscută frate-tu, mamă-ta, t
Tot în acest grup de cuvinte extrem de distinct sunt păstrate formele adjectivale tu şi su, descendente direct din tuus şi suus: frate-tu, ta
Cu aceeaşi valoare sunt toate cuvintele din limbajul infantil moştenite din latină, de tipul coca, cocuţă, cocon, papă etc. Mai mult, aceste vocabule infantile sunt atât de puternice în mentalul latinofonilor danubieni, încât ele se impun în faţa cuvintelor neutre precum pater sau mater, care dispar în favoarea colocvialelor tata şi mama, adică dispar în favoarea cuvintelor deprinse la cea mai fragedă vârstă.
Formele tată şi tătâne se adaugă altora similare: lumen, luminis din care avem lume şi lumină, hospes, hospitis, respectiv oaspe şi oaspete, sau judex, judicis – jude, jud
Aici ar intra şi categoria de cuvinte derivate asupra cărora nu ştim să decidem: sunt derivate încă din latină sau mai târziu, în daco-română s-au fost derivat? Dacă franţuzescul dé este clar că nu derivă din doigt, ci din latinescul digitalis, în română degetar poate fi considerat fie urmaşul latinescului digitalis, fie derivat în română de la deget. În aceeaşi situaţie sunt şi cepar, apar, lucrător, lăudător etc. Existenţa acestor cuvinte face mai explicită dificultatea de a decide că latina şi româna sunt două limbi diferite. Aprofundarea problemei îţi produce tot mai net sentimentul că cele două limbi sunt greu de separat ca entităţi distincte.
Printre arhaismele latineşti păstrate în română să-l amintim şi pe lăut din lautum, păstrat în română, dar înlocuit în latina curentă prin forma regulată lavatum. Iarăşi, foarte puţin probabil ca acest lautum, incomod şi pentru latinofoni, să ajungă în latina second hand a unor latinofoni, cum bine le-am zis, secundari.
Alt arhaism este n din ninge, păstrat în română alături de nea, din nix, nivis, forma cea mai circulată.
Revizuirea din această perspectivă a lexicului latinesc moştenit de limba română, dar şi de celelalte limbi romanice, se impune. Şi aşa cum considerăm că anumite cuvinte, prin sensul lor, precum soare, om, cer, stele,
Morfologia ne oferă argumente şi mai convingătoare. Bunăoară ezitarea vorbitorilor români între conjugarea a II-a şi a III-a (vezi a place şi a făcea) au avut-o şi romanii. E de imaginat că acele magnas copias au putut învăţa să conjuge latineşte după modelul Iordan, având tendinţa să regularizeze toate paradigmele după modelul cel mai comun. Dar de la cine să înveţe să confunde anumite paradigme şi să nu le regularizeze nici până azi?! Cum puteau împrumuta deprinderea de a greşi, de a ezita?!
Ca principiu, se impune comparaţia între limbile romanice, pentru a vedea în ce măsură fiecare a regularizat morfologia moştenită din latină. Căci, raportată la limba latină, fiecare limbă romanică este imaginea calităţii limbii latine vorbite de cei care au adus-o în provincia respectivă. Este implicit imaginea raportului dintre latinofonii autentici, nativi, şi cei de strânsură, recenţi şi aproximativi.
Morfologia verbului ne oferă şi seria de verbe de tipul mă îndoi–mă îndoiesc. A existat şi în latină, tot aşa, mai la periferia sistemului. Vezi opoziţia albeo-albesco, caneo-canesco, rubeo-rubesco etc. A dispărut în majoritatea limbilor romanice. E greu de imaginat că s-ar fi păstrat în latina lui Iorgu. Românii au moştenit-o: zece se împarte la doi şi sâmbata se împărţeşte pentru morţi. Intră aici şi participiile înflorit-înflorat
Tot din morfologia verbului mai putem cita cunoscuta serie a celor trei verbe cu fome neregulate de imperativ: dic, duc, fac, de la dicere, ducere, facere. În română s-au păstrat toate trei ca forme neregulate de imperativ: zi, du, fă!
Latinii au avut perechile de substantive de felul lui lupus-lupa sau ursus-ursa, absolut fireşti. Ciudată este perechea animus-anima, celebra, căci nu prea poate fi vorba, logic vorbind, de o opoziţie masculin-feminin la semnificaţii ce ţin de domeniul inanimatului. Modelul animus-anima a fost păstrat însă de latina danubiană, ba chiar a fost dezvoltat prin perechile, atât de bizare, joc-joacă, bob-boabă,
După părerea mea şi a altor colegi, popă nu este împrumutat din limbile slave, ci este latinesc, vine din popa, popae. Nu avea de ce să diftongheze, cum zic unii că ar fi fost obligatoriu dacă era moştenit, căci ar fi sunat poapă şi ar fi încetat să mai fie un substantiv masculin. S-a păstrat alături de preot, din presbiter. Opoziţia semantică dintre cele două cuvinte este bine cunoscută: popă este numele ipostazei mai lumeşti, preot este încărcat de tot respectul cuvenit. Vezi Preoţi cu crucea-n frunte, unde substituirea cu popă ar fi cel puţin amuzantă, ca efect. Această subtilă diferenţiere semantică funcţiona şi în latină sau, în orice caz, de acolo se trage, căci popa din latină era „sacrificator al animalelor de jertfă(care pregătea focul, vinul, sarea etc. şi înjunghia victima)”. E de bănuit că acei popa nu aveau nici o greaţă să se înfrupte din ceea ce sacrificau în cinstea zeităţilor păgâne. De unde latina s-a ales cu expresia popae venter, întru totul aidoma celei româneşti: foale sau pântece o
În termeni asemănători putem comenta şi dispariţia din română a lui et. Semnificantul et a fost abandonat, dar forma substanţei conţinutului, combinaţia celor două sensuri, de conjuncţie şi de adverb, s-a păstrat în română. Cumva numai în română?(Vezi timeo Danaos et dona ferentes – mă tem de greci şi când fac daruri…) A dispărut, la fel, din latina dunăreană şi frumentum, frumenta, dar structura sa semantică s-a păstrat, transferată la grâu, grâne. Cu alte cuvinte, păstrăm din latină nu numai combinaţia de sunete, ci şi structuri semantice cu totul atipice, neobişnuite, care transced schema simplă a relaţiei semiotice dintre formele flexionare. Căci a avea un sens referenţial la singular, şi cu totul alt sens referenţial la plural este un artificiu greu de deprins şi de memorat de vorbitori pârâţi ai acelei limbi!
Limba română are o particularitate deosebit de interesantă: substantivele cu două sau trei forme de plural, forme care corespund unor sensuri diferite: cap-capi, capete, capuri, cot-coţi, coate, coturi, vis-vise, visuri, nivel-nivele, niveluri etc. Latina avea şi ea ceva asemănător: locus-loci, loca, jocus-joci, joca. Nu mi-e clar dacă în latină se diferenţiau semantic aceste forme diferite de plural.
Lista de dovezi, produsă de morfologia limbii române, cu privire la calitatea excelentă de vorbitori ai limbii latine a acelor cives romani din care ne tragem, poate fi continuată de oricare dintre colegii de faţă. Chiar mai bine decât ar face-o subsemnatul. Cum ar fi păstrarea practic numai în română a genului neutrul şi a vocativului latin!
Mai adaug şi din sintaxă un exemplu: păstrarea numai în română a distincţiei, atât de subtilă, dintre completiva directă introdusă prin quod – spune că vine şi completiva introdusă prin ut, vreau să vină, subtilitate care a fost insurmontabilă pentru latinoforii (sic: latinofoRii!) din celelalte provincii.
În sfârşit, mai semnalez un capitol puţin cercetat: păstrarea din latină, din mentalul roman, a unor atitudini, a unor obsesii, a unor predispoziţii de care dau seama anumite elemente şi structuri lingvistice. Am semnalat cândva substantivarea selectivă, numai a unor anumite adjective, cele care denumesc defecte umane: cutare este un leneş, leneşul de Vasile. Nu putem spune harnicul de Vasile sau eşti un harnic. Procedeul este practicat şi de celelalte limbi romanice, deci avem de-a face cu „ceva” moştenit din latină, ceva însă de natură imaterială, adică nu de natură sonoră, fonică, propriu zis semiotică. Mai ales că substantivarea adjectivelor se face prin articol, iar latina nu avea articol. Deci nu ni s-a transmis o anumită regulă de articulare, ci alt „ceva”. Nu ne este uşor să definim acest „ceva”, dar ne este uşor să decidem că acest ceva era greu de sesizat şi de moştenit în afara limbii materne. Alexandru Graur a pus acest procedeu în legătură cu, vestită în antichitate, maliţiozitatea specific latină, înclinarea spre sarcasm şi satiră.
Fiecare limbă, aidoma persoanelor care o vorbesc, are obsesii, acoperă o anumită arie a realităţii cu exces de semne, de detalii, raportându-se cât poate de des la acel domeniu, făcând chiar reper specific dintr-însul. Noica, pe urmele lui Mircea Vulcănescu, a semnalat şi analizat „obsesia” limbii române pentru a fi, pentru Existenţă, pentru Fiinţă. Cu consecinţe lingvistice vădite. Când Iorgu Iordan, în „România literară”, a luat în răspăr speculaţiile lui Noica, acesta i-a răspuns cerându-i marelui lingvist să indice care altă limbă îl foloseşte pe a fi ca auxiliar pentru a fi: o fi fost, n-a fost să fie, va fi fiind, era să fie etc.
Ani în urmă, la cursul special, am discutat cu studenţii vreme de un semestru despre obsesia limbii române pentru unu, cuvînt şi concept atât de important în filosofie, şi care a dezvoltat la români o familie bogată de derivate şi compuse, a devenit şi morfem, intră într-o mulţime de locuţiuni şi expresii etc. Mai mult, ideea de unu este obsedantă atât pentru omul de rând, prin exerciţiul limbii române, cât şi pentru românii exponenţiali, dacă le pot spune aşa unora ca Eminescu sau Brâncuşi, români capabili să sublimeze aceste obsesii, să le proiecteze în absolut. Opera lor este marcată de aceeaşi obsesie pentru unu! Citez:
„Căci-i împrăştiu şi-i adun
Le măsur vieţi cu luna
De nasc şi mor în sfîntul Un
În care toate-s una.
Aşadar Sfîntul Un în care toate-s una… (Am citat din Eminescu, dintr-o variantă a Luceafărului.)
Avem toate motivele să considerăm că moştenim de la latini această obsesie.(Desigur, termenul obsesie nu este cel mai potrivit.) Latina are şi ea o frumoasă şi interesantă familie de cuvinte şi locuţiuni care roiesc în jurul lui unus. Unul dintre ele fiind cuvîntul universum, echivalent al grecescului cosmos, cu diferenţa că universum este o creaţie a limbii latine, iar cosmos este termen inventat, de un filosof. Dar dacă noi, lingviştii, remarcăm cu oarece întârziere această caracteristică a celor două limbi, dintre care una ne este limbă maternă, iar pe cealaltă o studiem de o viaţă, este uşor de imaginat că moştenirea acestei obsesii se putea produce numai inconştient, la un nivel subliminal, prin vorbitori nativi ai latinei, vorbitori al căror număr nu va fi fost deloc neglijabil, ci dimpotrivă, preponderent! Iar faptul că această obsesie din latină nu s-a prea transmis şi altor limbi romanice – cum ar fi franceza, sporeşte motivele noastre de a respinge ipoteza fostului director al Institutului de Lingvistică al Academiei.
Cu siguranţă, Shakespeare nu poate fi „tradus” în engleza vorbită în Nigeria…. (În paranteză fie spus, engleza, aşa precară cum este în Nigeria, nu a supravieţuit în mod spontan, natural, ci cu sprijinul unor instituţii care nu au existat în Dacia: guvernul, care a luat o serie de decizii în sprijinul englezei, şcoală şi mass media, inclusiv radio şi TV în limba engleză etc. Comparaţia propusă de Iorgu Iordan cade aşadar şi fără demonstraţia noastră, dar trebuie să-i fim recunoscători profesorului nostru Iorgu Iordan că ne-a stârnit astfel, semnalându-ne o problemă interesantă: posibilitatea ca o limbă, în cazul nostru latina, să supravieţuiască prin vorbitori alogeni, adică prin vorbitorii altor limbi… Evident, asemenea vorbitori precari ai latinei au existat în Dacia, este greu să ne imaginăm că nu. Problema care se pune este a raportului numeric dintre aceştia şi vorbitorii autentici. Evaluarea nu va putea fi decât relativă, prin raportarea limbilor romanice la latină şi între ele… E foarte probabil să ajungem la constatarea că romanizarea, ca orice lucru omenesc, a fost efectuată cu intensitate diferită de la o provincie la alta. În Dacia acest proces a avut o intensitate care ne îndreptăţeşte să conchidem că nu există nici o discordanţă majoră între etnogeneza românilor şi glotogeneză.
…Ne lipseşte, cum spuneam, o teorie bine articulată a conceptului de limbă maternă, limba în care ai învăţat să gândeşti, ai învăţat să fii om! Oamenii de rând, deci cei mai mulţi, nu cunosc decât o singură limbă, cea maternă. Care dintre ei ajung să mai înveţe una, nici vorbă să o stăpânească ca pe graiul părintesc, graiul matern, cel transmis din tată în fiu… Limba maternă ne este atât de intrinsec a noastră, încât numai în limba maternă visezi! Te poţi visa vorbind altă limbă, dar visul acela ţi se povesteşte în limba nativă, cea din născare auzită în preajmă-ţi, limba care te-a făcut om, din neom, contribuţia graiului fiind decisivă în achiziţionarea raţiunii, a spiritului, a umanitaţii. Şi orice om, când vorbeşte în somn, numai în limba părinţilor săi vorbeşte. Nimeni, oricât de poliglot ar fi, nu ajunge să mai stăpânească o limbă la fel de bine ca pe limba maternă. Nu poţi face teoria limbii ca lumea decât aplicând-o la limba maternă. Şi asta pentru că – ar spune Eminescu – nu noi stăpânim limba maternă, ci ea ne stăpâneşte şi ne este stăpân în perpetuitate. Şi, de regulă, nimeni nu este slugă la doi stăpâni, vorba lui Goldoni…
Emil Cioran, care ajunsese cel mai dibaci manipulant al limbii franceze, când Dumnezeu l-a pedepsit cu un Altzheimer de toată frumuseţea, de nu mai ştia ce vorbeşte, vorbea numai pe româneşte. Dumnezeu însuşi a putut să-i ia minţile, să-i ia şi franceza, şi engleza sau nemţeasca pe care le ştia foarte bine, dar n-a putut să-i ia şi limba maternă, cea de la coana preoteasă învăţată. Pentru limba maternă nu există dezvăţ!
Închei prin a mă mira – nu ca prostul! Omul este singura fiinţă care se miră! La fel mă mir şi eu, omeneşte şi riscând să păcătuiesc, mă mir de Domnul nostru Iisus, pe cruce, ale cărui ultime cuvinte rostite s-au fost în limba aramaică! După mintea mea şi după toată teoria şi practica psiho-lingvisticii, într-un moment ca acela Iisus, şi oricare alt om, nu putea a se rosti decât în limba părinţilor săi… Eli, Eli, lama sabachtani?!
*
Post scriptum 2022 – Trebuie să renunțăm la textul lui Eutropius din care s-au tras concluzii pripite și eronate cu privire la romanizarea Daciei. Eutropius nu a fost contemporan cu războaiele dacice. A trăit trei secole mai târziu și în scurta sa mențiune privitoare la acele „magnas copias ex toto orbe romano” a consemnat felul în care și-a imaginat el cucerirea și colonizarea Daciei. Avea știință despre faptul că au fost antrenate mulțimi mari – „magnas copias” de latinofoni, în acest punct relatarea sa este foarte corectă. Dar despre proveniența lor „ex toto orbe romano” nu avea de unde să aibă informații.
După cum am mai demonstrat, Roma a avut o problemă demografică importantă pe care a încercat s-o rezolve prin colonizarea Daciei: excesul demografic din capitala imperiului. Mulțimi mari de cives romani, rustici îndeosebi, veniseră la Roma din pricina faptului că în sudul Italiei nu se mai făcea agricultură, marii latifundiari renunțaseră la agricultură, folosindu-și moșiile ca terenuri de vânătoare. Hrana Romei venea din provincii, din Africa de Nord. Ceea ce i-a obligat de mulți țărani să vină la Roma pentru a trăi pe seama statului roman. Vezi comentariile lui Plinius cel Bătrân pe acest subiect. Erau prea mulți cives romani la Roma și numărul lor devenise o problemă ce trebuia rezolvată. Colonizarea Daciei a făcut parte din soluția încercată!
Domnule Croitoru, sunt un adept relativ convins al teoriei romanizării, nu în ultimul rând datorită prezenței atestate a Imperiului Roman în Peninsula Balcanică. Totuși descifrarea Dvs. a inscripției de pe inelul din Ezerevo mi-a stârnit curiozitatea. Să zicem că aveți dreptate și inscripția e în română. Ce vă face să credeți că nu e din perioada de după romanizare?
Întrebarea 2.: E cuvântul Dumnezeu de origine dacă sau latină?
Apropo de dl. Coja: sugerez să păstrăm un ton respectuos față de dânsul. La urma urmei e site-ul dumnealui.
Cuprinde acest Dicționar etimologic cuvinte vechi și rare, care au mai fost menționate foarte rar în alte dicționare și monografii? Academia ar trebui să scoată un ”vorbar” tezaur ”cumplit” (complet), cu toate cuvintele vechi care circulau atât la nordul Dunării, cât și la sud de acest fluviu. Astăzi nu se mai folosesc adoarea (adv. curând; lat. „ad hōra” sau „ad hāc hōrā”, cf. sp.ahora?), api (apoi), cotânge „copilandru, băiețandru”, bârdigaie „mațe intestine” (dac.*bre(n)digania, cf. alb.brëndës și/sau bârdigan „burtă, pântece”?), bere „petrecere sătească de Crăciun, de Vergel, de Armindeni”, cușman „bosorcău, vrăjitor” (să fie dacul pileat cu acea cușmă a sa?), tigoare „dihonie, ceartă, necaz”, ungheț „cuptor” (tipar dacic?), vântă (arh.vâltă), bugăt, etc.
(https://www.memoria-ethnologica.ro/wp-content/uploads/me_vol_14_15/memoria_ethnologica_vol_14_15_glosar.pdf)
(https://books.google.ro/books?id=whRbEAAAQBAJ&pg=PA185&lpg=PA185&dq=glosar+de+cuvinte+rare+%C8%99i+uitate&source=bl&ots=RQBMFQdJC6&sig=ACfU3U2JDuwywCr6ap6B0mJujwwtCyYQOw&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwj5udvP5ZuCAxUESfEDHU5RArUQ6AF6BAhWEAM#v=onepage&q=glosar%20de%20cuvinte%20rare%20%C8%99i%20uitate&f=true)
Sunt multe cuvinte romanice și dacice nedescoperite încă, și cel mai important, fără etimologie. Bârdigaie (*bârdiganie), de exemplu, cred că trece printr-o limbă slavică cu h din g (var.bârdihan), la fel ca alte cuvinte. Etimonul său cred poate fi același cu al alb.brëndës (intestine), deși acesta din urmă este reconstruit *en + *per-+*h₁n̥dóm (gr.ἔνδον, éndon ”în, înlăuntru”) sau *én + *tód.
Ar mai fi posibil un proto-dac. *vendr- + *ikā > *bre(n)dica, cu betacizare și metateza r-ului, cf. IE *we(n)d-er- (belly, intestines), ca și romanicul vintre (lat.ventrem, PIt. *wendtri-) sau lat.uterus. Nu exclud niciun dacic *per-endam, (*h₁n̥dóm), deși noi nu cred că avem *b din *mp/*np sau *(n)d din *nt, ca albaneza.
(https://en.wiktionary.org/wiki/venter#Latin)
(https://en.wiktionary.org/wiki/br%C3%ABnd%C3%ABs)
În română au loc niște metateze specifice, aș zice, substratului traco-dacic, iar unele transformări fonetice sunt comune și albanezei în poziție atonă: păr-/pâr- (alb.për-) din *pra-/*pri- sau făr-/ fâr- din fră- (fârtat, fărtat și arh. frătat), scâr- cf. scârlă, *screlă (alb.krel ”cârlionț”) și alb.shkërbej ”a imita” cf. shkep, shkrep, și altele. Vezi brebul și tr.Bebryces pentru metateza r-ului, iar privitor la silabicele ṛ, ḷ este aceeași chestiune cu lexicul slavic din română (-âr-, -âl-).
În concluzie, nu-s foarte multe cuvinte dacice în română, iar acelea care sunt au fost adaptate tiparului romanic. Pot face spume la gură bahadârcele astea dacopate, dar limba română este și rămâne o limbă romanică.
„O romanitate pe care mulți autori o neagă, în frunte cu domnul Vinereanu, al cărui Dicționar pledează pentru un rol mult mai important atribuit stratului geto-dacic din formula gloto-genezei românești. Demers cu care sunt întru totul de acord. Cu precizarea că dl Vinereanu este singurul „dacist” care uzează de argumente noi și de strictă specialitate. Competența colegului Mihai Vinereanu este deasupra oricărei discuții, în materie de fonetică indo-europeană, fără de care nu se poate imagina nicio încercare de reconstituire a substratului geto-dacic al limbii române!” (Ion Coja)
Vinereanu e competent…are operă monumentală…dar stai să vezi că…nu are dreptate. Și iar spune Ion Coja povestea romanizării. Poftim pt ce a muncit așa de mult Vinereanu! Teoria lui este că româna provine din limba dacilor. Vinereanu opune teoriei romaniste o altă teorie, demonstrată în Dicționarul etimologic scris de el. Eu în 2.006 cînd am descifrat primul text scris în limba dacilor, credeam teoria romanizării și mi s-a părut pe la jumătatea textului că e vorba de un fals. Vinereanu opune teoriei romaniste o altă teorie. Eu nu ii opun o teorie ci ceva mult mai tare, adică o dovadă. Dacă o contestați….nu vreu să scriu aici ce inseamnă acest lucru.
D-le Coja, Dv cunoașteți mulți lingviști. Trimiteți-le adresa saitului meu. Poate vreunul va pricepe.
D-le Coja, vă rog să scrieți ceva de Placa 16 dacică. V-am pus adresa. Combateți aia dacă puteți. Nu mai veniți încă o dată cu un artical la care vi s-a mai răspuns cu argumente.https://limbatracaantica.jimdofree.com/
https://www.youtube.com/watch?v=yCMND5NngTA
Aici e moartea teoriei Dv. Placa e dovadă, nu e teorie. O singură dovadă ce contrazice o teorie, o distruge. V-AM DISTRUS. Răspundeți la asta. Ce, credeți că dacă fugiți ați cîștigat?
Nu sint lingvist dar am petrecut o viata intreaga ‘in metadiscurs’, ca sa zic asa: adica, evaluind si judecind asupra discursului teoretic de o factura sau alta. Pot sa recunosc instantaneu fluturatul de diplome, apelul la autoritatea titlurilor, ‘moralizarea grandioasa’ de pe baza lor precum si neantul inspaimintator de desubtul lor. Acesta e cu atit mai izbitor cu cit vorbele de acoperire sint mai sunatoare.
Probabil ca nu mi-ar fi dat prin minte sa contest ‘teoria romanizarii’ si a ‘etnogenezei’ daca nu as fi descoperit intimplator cit de neglijente intelectual sint acestea fata de obiectii si indoieli legitime. Asa face orice teorie care devine dominanta si cvasi-consensuala, se leneveste inainte sa dispara (Thomas Kuhn). Cit despre tablele de la Sinaia, acesta este un caz revoltator de capitulare pe timp de 150 de ani a establishmentului academic romanesc nu doar de la deontologia profesionala, dar de la virtuti umane generice precum cinstea. Marturia lui Alexandru Vulpe, pe care se bazeaza azi teza falsitatii, nu are nici o valoare evidentiara ci doar pe cea a unui discurs complice si interesat de acoperire (el insusi a fost director la institutul de unde table s-au furat in voie). Teza autenticitatii, pe de alta parte, este sustinuta in principal de a. masivitatea industriala a resurselor necesare pentru producerea ‘falsului’, b. spectrul gigantic de competente necesare pentru a-l produce (de la istorie si lingvistica, incluzind aici inventarea plauzibila unei limbi necunoscute, trecind prin cele artistice si pina la metalurgie), c. lipsa oricaror indicii legate de triada criminalistica mobil-instrument-oportunitate.
In contrapunct la acest dezastru intelectual care tareaza subiectul, a fost o placere sa descopar munca dlui Florin Croitoru asupra tablelor de la Sinaia. Rareori gasesti ceva proaspat, autentic, precum munca dsale – si nu ma refer doar la spatiul intelectual romanesc. Pusa pe o baza epistemologica parcimonioasa, fara ipoteze nenecesare (adica speculatii precum ‘ce au facut romanii in Dacia’, ‘citi au fost’, ‘cit si citi au ramas’), cu o metoda simpla si usor de reprodus, ea da rezultate consistente intre aplicatii (nu doar tablitele, dar si Inelul de la Ezerovo). In rindul incercarilor de descifrare ale tablelor, care de care mai fantaste, munca dsale sta _singulara_. Doar o minte clara de inginer ar fi putut obtine asta. Si, pentru ca aici la dl. Coja este un mediu de ‘umanisti’ obisnuiti sa ia totul in raspar ma simt obligat sa clarific ca o spuna cu toata admiratia.
Sper ca dl. Croitoru isi va gasi timpul si energia sa sistematizeze observatiile si demersurile dsale intr-un studiu unificat. Nu cred ca va avea nici suport, nici prea mare ecou. Dar sint printre romani capete care, in timp, ii vor descoperi munca, tineri vor emula stilul ei si in final, lucrul bun va prevala.
În mod sigur dacii nu au învățat limba latină:
1. Dacă ar fi învățat-o ar fi fost de tip latin schema de formare a numeralelor între 10 și 20.
2. numele organelor sexuale ar fi fost ca in Italia.
3. Jocurile populare ar fi fost ca in Italia.
4. numele plantelor, ale animalelor, ale insectelor, ar fi fost ca în Italia. Există ca in Italia urs, lup, cerb, capra porc, dar majoritatea nu sînt ca în Italia. În zadar căutăm prin dicționar rădașcă, coropișniță, buburuză și alte zeci de insecte. Nici un cuvint nu e asemănător în limba italiană! Celebra barză ar fi fost in română ciconia dacă dacii ar fi învățat limba de la coloniști.
Întrebare pentru dacomani: OCHI, URECHE, RĂRUNCHI( RINICHI), MUȘCHI, TRUNCHI, GENUNCHI și UNGHIE sunt cuvinte dacice care au fost preluate de latini, sau sunt cuvinte latine care au fost preluate de daci ?
Răspuns lui Victor Grigor
Nici una nici alta. Sînt cuvinte dacice, dar care au existat și în limbile, iberice, galice, italice inclusiv latina.Limbile de acest tip au venit dinspre Europa de Răsărit spre Europa de Apus, nu invers. Observăm că VîNT seamănă cu germanul WIND, NAS cu germanul NASE și cu rusescul NOS (vezi Lomonosov, adică nas lung), deci nu e așa de sigur că ele su venit la noi din latină, adică le-au avut și dacii. OCHI au și rușii asemănător, vezi melodia OCI CIORNîiE. }n rusă se spune TRII, de ce TRII în Moldova să fi venit din latină? Nu vreau să dau multe exemple.
Stimate domnule Florin Croitoru, în cazul de față, insuficientele dumitale cunoștințe lingvistice puteau fi ușor compensate printr-o cercetare etimologică minimală, limitată strict la aceste opt cuvinte. Dacă ai fi făcut efortul de a căuta puțin, chiar și pe Wikipedia, ai fi aflat cu certitudine că toate aceste cuvinte românești sunt în mod absolut sigur de origine latină . Toate etimoanele lor prezintă sufixul diminutival latinesc -culus/-cula în formă sincopată, la fel ca în cazul altor cuvinte românești de aceeași origine: CURECHI, MĂNUNCHI, PERECHE , PĂDUCHE. Dacă etimonul latinesc n-ar fi avut acest aspect, lat. OCULUS ar fi ajuns în română OCUR, iar nu OCHIU( care vine din forma sincopată OCLUS), adică ar fi suferit același tratament ca și MASCULUS , care l-a dat pe românescul MASCUR. Aceste cunoștințe lingvistice minimale ar trebui să-i fie familiare oricărui ins care se pretinde a ști câte ceva despre limba română. Bănuiesc că acesta este și motivul pentru care adepții dacismului nu obișnuiesc să citească cărți de lingvistică. Numai că fără o minimă cultură lingvistică nu se poate vorbi nimic serios nici despre limbi, în general , nici despre limba română, în special, decât la modul pur amatoristic. Numai că scopul cercetării științifice nu este nici aflarea în treabă, nici afirmarea liberă a părerilor proprii , nici șocarea opiniei publice , ci …găsirea adevărului. Iar la adevăr nu pot ajunge decât cei foarte inteligenți , foarte bine informați și foarte obiectivi( adică fără idei preconcepute). Eu nu am întâlnit încă un dacist care să întrunească toate aceste trei cerințe.
Tu ai chef de ceartă:„insuficientele dumitale cunosștințe lingvistice”. Exprimarea aceasta agramată arată cunosștințe lingvistice?
„Întrebare pentru dacomani: OCHI, URECHE, RĂRUNCHI( RINICHI), MUȘCHI, TRUNCHI, GENUNCHI și UNGHIE sunt cuvinte dacice care au fost preluate de latini, sau sunt cuvinte latine care au fost preluate de daci ?” (Victor Grigor)
Răspuns latinomanilor:
Acestea sînt cuvinte pe care le aveau dacii, italicii, galii, celții din Hispania. Unele cuvinte asemănătoare le aveau germanii antici și alții prin India. Deși ați auzit de indo-europenistică continuați să susțineți aceleași idei greșite de pe vremea cronicarilor și a Școlii Ardelene, care nu aveau multe în comun cu știința. Exemple: cuvîntul romînesc vînt e dat ca venind din latină deși în germană se zice VIND (scris Wind) Vedem că germanul Wind seamănă mai mult cu cuvîntul romînesc vînt decît vînt seamănă cu cuvîntul italian vento. Numeralele 3, 8, 9 din germană DRAI, AHT, NOIN…TREI, OPT, NOUĂ. De ce să credem că ale noastre vin din latină dar ale nemților din altă parte. Nu pot veni și ale noastre din altă parte?
Asta este ideea indo-europenistică. E veche de vreo 200 de ani, dar la voi nu a ajuns, latinomanilor. La voi ideea principală e că dacă un cuvînt romînesc seamănă cu unul latinesc, turcesc, rusesc, maghiar, atunci de acolo vine. E o idee greșită și primitivă.
Şi dacă romanii au pus-o de „civilizaţie” în Dacia şi au răspândit ei limba lor latină printre daci, sau i-a înlocuit pe dacii duşi în robie, de ce Aurelian a trebuit să se mai retragă? Şi de ce după plecarea lor dacii le-au distrus sistematic templele şi construcţiile de n-a mai rămas unul în picioare, şi de ce nu au preluat ei nimic din portul ori tradiţia romană?
E simplu de înţeles că tot timpul staţionării lor în Dacia romanii au fost sub asediu. Şi atunci cine să le înveţe limba?
Şi o altă dilemă: au fost oare romanii şi în Punjabi (India) şi i-a învăţat şi pe aceştia limba latină? Căci locuitorii din Punjabi grăiesc în limba română (vezi cartea „Senzaţional! Suntem români de peste 2500 de ani” a lui Lucian Iosif Cueşdean).
Apoi este edificator că la Turdaş s-a descoperit scriere veche de 7 milenii în care apar cifrele romane, adică într-un timp când Roma nu exista. Atunci cine de la cine a preluat? S-ar părea că nu dacii. Ei aveau informaţii din străvechimea timpului pe care l-au traversat, perpetuând limba, cultura şi tradiţia religioasă până azi (Sfânta tradiţie).
Şi colac peste pupăză, eu am reuşit să dovedesc că dacii au moştenit şi informaţia acelei civilizaţii străvechi, cea care a construit piramidele din Egipt, ei folosind în arealul geto-dacic etaloanele de măsură cu care au fost puse în plan acele piramide. Mai mult decât atât, Sanctuarul Mare Rotund este construit după indicaţiile lui Enoh, date în cartea sa (considerată apocrifă), iar multe etaloane pe care le-au preluat şi grecii erau definite din măsurile acestui sanctuar, care era impunător, meticulos proiectat, existând încifrate în măsurile sale numere din planul Piramidei-Keops sau numere considerate sacre. Spre exemplu circumferinţa sa (avea 3652,4155 degete piramidale) era 1/10 din perimetrul Piramidei-Keops.
Şi multe altele pot fi aduse ca argumente că dacii nu s-au romanizat niciodată.
rEZULTĂ CĂ NU EXISTA NICIUN MOTIV SĂ EXISTE ÎN NORDUL DUNĂRII O LIMBĂ ROMANICĂ! ȘI PROBABIL CĂ NICI NU EXISTĂ!
D-le Coja, vă înșelați dacă credeți că luați pe cineva peste picior. Limba botezată greșit română nu e de sorginte latină. Limba română este un dialect trac. Așa vorbeau dacii acum 2.000 de ani. Aveți 84 de texte dacice fotografiate de Ing Dan Romalo. Dintre acestea eu am separat în cuvinte 3. Ar fi fost de ajuns doar unul ca să se vadă felul limbii. Tecxtele sint scrise cu un alfabet neadecvat pt limba dacilor și cu multe greșeli, așa cum de obicei scriu oamenii fără școală, totuși eu am putut să le separ bine in cuvinte. Priviți și ascultați limba dacă aici: https://limbatracaantica.jimdofree.com/
https://www.youtube.com/watch?v=yCMND5NngTA
Cind vorbești singur ai ,mare dreptate, Ion Coja. Răspunde la ce am scris eu. Răspunde după ce auzi citit de mine un text dacic! Ți-a pierit graiul. Ți-a frică și ești nervos cînd auzi textul scris cu 2 mii de ani in urmă: dacebală ănaîncea du armăsa dacă ceă adesă să înta…” Răspunde la asta dacă ești tare. Nu mă bana tu pe mine, pigmeule!
„rEZULTĂ CĂ NU EXISTA NICIUN MOTIV SĂ EXISTE ÎN NORDUL DUNĂRII O LIMBĂ ROMANICĂ! ȘI PROBABIL CĂ NICI NU EXISTĂ!”
Limba romînă ieste una dintre limbile tracice încă vorbite, dar Dv încă nu vă dați seama de asta deși ieu am explicat acest lucru foarte clar și am pus dovezi pe care Dv nu le pricepeți sau nu vreți să le pricepeți. Plăcile dacice de plumb și Inelul de la Iezerovo sînt scrise în această limbă, numită azi greșit romînă.
Cînd o dovadă se izbește într-un cap tare și ricoșează, nu e de vină dovada.
Porniti de la premise false.
„Nu contează durata administrației romane”.
Cum sa nu conteze, nici cei care se stabilesc in alta tara si care aud in permanenta limba acelei tari nu o invata foarte repede.
Mai mult, aveti atatea exemple de romani stabiliti in tari din Europa si care nu si-au uitat limba materna si ai caror copii nascuti in acele tari vorbesc limba romana. Iar diferenta majora este ca acestia sunt o foarte mica comunitate intr-o tara straina, fata de dacii care erau la ei acasa, in mediul lor si cu siguranta nu colonistii au fost majoritari, as zice chiar mult mai putini in comparatie cu dacii.
Intradevar, intensitatea ar prima, cu conditia ca aiba de unde sa vina. Daca vorbitorii de latina au fost mult mai putini in comparatie cu dacii, de unde intensitate? Sau cumva latinii mutati aici au fost mai multi decat dacii?
Ne raportam la autorii antici dupa cum ne cade bine pt a ne sustine teoria: cand spune magnas copias spune adevarul, cand spune ex toto orbe romano greseste.
Iar faptul ca scria la aproape 3 secole dupa razboaiele dacice nu e un argument. Va intreb, cine ar putea sti mai bine, cel care a trait mai aproape – cand memoria era mai recenta – sau noi dupa aproape 20 de secole? Cel care avea mai multe surse sau noi care am mai pierdut din ele? Cel care traia in imperiul in cauza sau noi care doar incercam sa aflam cum era atunci?
„Avea știință despre faptul că au fost antrenate mulțimi mari – „magnas copias” de latinofoni, în acest punct relatarea sa este foarte corectă. Dar despre proveniența lor „ex toto orbe romano” nu avea de unde să aibă informații.”
Aici nu mai este valabila afirmatia ca a trait la 3 secole dupa, ca nu avea de unde sa stie exact? Stia exact dar partial numai ce ne sustine teoria, ce nu, nu e exact, este gresit. Mie imi suna a dubla masura. Nu spun ca e cu intentie, dar este influentata de ceea ce crede fiecare.
„în Dacia au fost aduse „magnas copias” de „cives romani” – cives, adica cetateni ai acelui imperiu. De unde reiese ca erau toti vorbitori de latina? Eutropis spune cetateni, nu vorbitori de latina, spune romani, nu latini.
De ce mereu denaturam ceea ce au spus autorii antici? Cumva pt ca, daca am lua exact ce au scris, teoria nu ar mai sta in picioare?
„Mai mult, există informații potrivit cărora romanizarea Daciei a început înainte de războaiele lui Traian și a continuat după retragerea aureliană”
Aceasta este o simpla afirmatie.
Cum sa inceapa inainte de cucerire? Prin ce metode?
Popoarele traiesc unele langa altele dintotdeauna si nu se schimba limba lor. Cumva in sud ne-am bulgarizat, in vest ne-am maghiarizat, in nord si est ne-am slavizat?
„Un pod peste Dunăre nu se putea construi de romani decât pentru nevoile unei populații nord-dunărene de latinofoni”.
Nu cumva pt nevoile imperiului? Nu cumva pt ca imperiul avea nevoie sa controleze acea zona sau pt a mai obtine ceva resurse materiale?
Marea aglomeratie din Roma a fost un adevar, dar afirmatia ca de acolo au venit acei magnas copias este doar o presupunere. Sursa antica referitoare la colonistii adusi in Dacia spune altceva.
„numărul inscripțiilor funerare din Dacia, raportat la numărul inscripțiilor de pe tot întinsul Imperiului Roman”.
De unde reiese ca toti cei ingropati sub acele pietre funerare erau vorbitori de latina? Cumva aceste pietre erau confectionate de familiile celor care mureau sau numai la solicitarea familiei?
Familia la cine putea sa apeleze? Evident la pietrarii care aceia stiau sa citeasca si sa scrie in latina.
Colonistii au adus acest obicei al pietrelor funerare, in timp a devenit o moda, dacii si-au dorit si ei. Dar nu inseamna ca ei le-au scris, deci ca erau vorbitori de latina.
Spre ex, Cimitirul Vesel din Sapanta a inceput sa fie creat de Stan Patras in 1935. Cumva toti cei care au primit o cruce vesela stiau sa scrie si sa citeasca, sau artistul stia si le facea una dupa dorinta?
Comparatia cu engleza sau franceza dusa de colonisti in Africa, Asia nu este corecta cel putin din 2 pct de vedere:
1. pt ca acestia nu si-au uitat limbile materne, le vorbesc in continuare, chiar si azi dupa sute de ani de cand au luat contact cu limba colonistilor; pe cand dacii au uitat-o pe a lor
2. pt ca nu toti locuitorii din Africa sau din India vorbesc limba engleza, spre ex. Sunt foarte multi care nu o cunosc.
Spre deosebire de daci care au invatat-o toti, mai mult chiar, au invatat-o si cei care n-au luat contact niciodata cu romanii.
Cu alte cuvinte, se compara mere cu pere.
Ion Coja nu discută în condratictoriu cu nimeni, decît dacă respectivul scrie prostii. Dacă are un oponent ceva mai tare, Ion Coja tace. Tace și șterge comentarii, el „democratul”. Păi de ce le șterge? Nu l-am înjurat. Nu l-am beștelit. E nemernic…de aia!
nu i-a dat mîna să răspundă. El e tare la catedră, cînd nici un student nu il contrazice. Acolo se poate comporta ca un comandant de companie.