13. “Românii e deştepţi”

♠

Se pare că acesta este titlul unei prelegeri pe care a ţinut-o Ion Luca Caragiale la Ateneul Român, în cadrul vestitelor conferinţe organizate anual de Junimea. (Acelaşi efect a fost urmărit de Mircea Eliade într-un titlu structural identic: Intelectualii e fascişti !) Sarcasmul marilor scriitori viza una dintre cele mai răspândite greşeli: vestitul dezacord dintre subiect şi predicat, care se produce atunci când subiectul este la plural, iar predicatul se încăpăţânează să rămână la singular…

O precizare, poate că inutilă: este vorba de un subiect la persoana a III-a. În rest, la persoana I şi a II-a, distincţia între singular şi plural funcţionează perfect, fără cusur. De ce oare? Nu cumva pentru că la persoana întâi şi a II-a nu există propriu-zis distincţia singular-plural? Adică ne aducem aminte de părerea unor lingvişti cum că pronumele noi nu este pluralul propriu-zis de la eu, ci înseamnă “eu împreună cu alţii”. La fel, nici voi nu înseamnă “mai mulţi tu”. Drept care am avea cinci persoane : persoana I (eu), persoana a II-a (tu), persoana a III-a (singular el, plural ei), persoana a IV-a (noi) şi persoana a V-a (voi). Limba română, în măsura în care face dezacordul de număr numai la persoana a III-a, pare să intuiască adevărul că aceasta este de fapt singura persoană la care funcţionează corect opoziţia singular-plural. În rest, persoana I şi a II-a sunt întotdeauna la singular, un soi de singularia tantum, iar persoanele a IV-a şi a V-a vor „selecta” mereu pluralul formelor cu care intră în acord gramatical. (Cf. şi dicţionarele, care tratează cu articole diferite pe eu şi noi, respectiv tu şi voi, dar nu şi pe el-ei.)

Precizez că nu fac altceva decât să consemnez părerea unor autori, ştiind bine că sunt suficiente motive pentru a nu renunţa la tradiţia care face din noi pluralul lui eu. (Cf. limba chineză : wŏ “eu” şi wŏ-men “noi”, la fel şi la persoana a II-a, pluralul şi singularul fiind forme diferite ale aceluiaşi cuvînt, ale aceleiaşi rădăcini). Dar e de datoria noastră să înregistrăm tot ce poate avea legătură, ca teorie, cu faptele pe care ne-am angajat să le cercetăm. Cu atât mai mult cu cât este vorba de o greşeală extrem de răspândită, a cărei condiţionare (şi cauză) nu poate fi şi ea decât extrem de complexă.

O altă precizare care se impune de la început: când cineva spune românii e deştepţi, iar cu timpul ei se face şi mai deştepţi, nu avem de-a face propriu-zis cu un dezacord între subiectul (românii) aflat la plural şi predicatul (e deştepţi) aflat la singular. După cum se vede foarte bine, numele predicativ se acordă corect cu subiectul: deştepţi. Numai verbul (copulativ) rămâne la singular. Aşadar, cei care fac acest dezacord, spunând deopotrivă ei este acasă şi ei este prezenţi sau ele este prezente, nu pot fi învinuiţi că ignoră sau nu-şi dau seama că subiectul se află la plural, iar predicatul trebuie pus şi el la plural. Acordul între subiect şi predicat funcţionează în mintea lor ca regulă a limbii române : ei este deştepţi, ele este prezente etc. Se conturează astfel o primă ipoteză pe care o avem de verificat în continuare: (a) dezacordul incriminat nu este o problemă de sintaxă , nu constă în a ignora o regulă atât de răpândită cum e acordul subiect-predicat, ci priveşte (exclusiv sau mai ales) morfologia verbului, formele prin care verbul distinge la persoana a III-a între singular şi plural. Dacă Mitică Popescu ar zice ei este prezent sau ele este prezentă, abia atunci am avea un dezacord între un subiect aflat la plural şi un predicat aflat la singular. Mitică însă zice ei este prezenţi sau ele este prezente, dovedind că are habar de acordul subiect-predicat. L-am pomenit pe Mitică Popescu, exponentul cunoscut al mentalităţii bucureştene, “sudiste”, cum au început unii să-i numească, în Ardeal, pe bucureşteni, în general pe munteni, deoarece există părerea că acest dezacord ar fi specific graiului muntenesc. Fără să fi cercetat propriu-zis această chestiune, pot spune că deseori am dat peste dovezi ale răspândirii acestui dezacord în cam toate regiunile (şi graiurile) româneşti. Citez din cronicari : “Aceştia era boierii lui Dumitraşco-vodă. Iar mai de credinţă era Ioan Neculce, vel-spătar”… Dar nu ţin să impun această concluzie, ci merg mai departe pe ideea că numai Mitică Popescu zice aşa : ei este. Alde Mitică Popescu fiind însă câteva milioane bune de români, care de mai bine de un veac vorbesc aşa, trebuie să ne întrebăm de ce? De ce această “greşeală” este atât de răspândită şi atât de bine înfiptă în mintea şi în deprinderile gramaticale ale concetăţenilor noştri? Şi când spun concetăţeni, o am în vedere şi pe cea de la care subsemnatul a căpătat nu numai viaţă biologică, ci şi accesul la viaţa spirituală, în care intri odată cu învăţarea limbii materne. Pe maică-mea deci am auzit-o mereu zicând ei este, în ciuda protestelor noastre, copiii ei şcoliţi pe la înalte universităţi. Şi nu era chiar o femeie simplă, era ea fără prea multă şcoală, dar nu şi fără carte. Cred că citise mai mult decât am citit eu până la terminarea facultăţii. A facultăţii de „citire”, cum numea Nichita Stănescu facultatea al cărei student a fost şi el … La puţin timp după terminarea facultăţii, după ce am învăţat, îndeosebi de la Alexandru Graur, care este atitudinea corectă, a lingvistului, iar nu a grămăticului, faţă de “greşelile” săvârşite de vorbitorii unei limbi, am luat în serios această “încăpăţânare” a mamei mele de a spune mai departe ei este şi ei vine, bunăoară atunci când ne dădea sfatul – acesta sigur greşit, că banii nu e totul pe lumea asta !

Fac aşadar o distincţie între lingvist şi grămătic. Grămăticul, în dihotomia pe care o propun, este foarte bun cunoscător al normei literare, al regulilor stabilite de Academie şi apărate prin manualele şcolare, al recomandărilor făcute prin Îndreptarele de tot felul. Lingvistul este însă atent la dinamica limbii, la mecanismele care determină “nestatornicia” limbii, încercând să găsească explicaţii, chiar justificări uneori, pentru abaterile de tot felul de la normele unanim recunoscute, recunoscute chiar şi de cei care le încalcă sub presiunea unor forţe câteodată mai puternice decât prestigiul regulei academice. Care sunt aceste forţe? Iată întrebarea la care lingvistul caută răspuns, în vreme ce grămăticul se mulţumeşte să cunoască regulile, să le respecte şi, mai ales, să le păzească spre a nu fi încălcate de cei din jurul său !

Aşadar, grămăticul este preocupat de corectitudinea exprimării lingvistice, fiind un bun cunoscător şi apărător al regulilor, al normelor limbii literare. De cealaltă parte, lingvistul constată cât de greu este să hotărăşti (cine să hotărască ? ) ce este corect, cât de subiectivă este această decizie, dar mai presus de toate este interesat să priceapă cum de se ajunge la situaţia de a avea de ales între ce este corect şi ce nu este corect, atâta timp cât practic toţi vorbitorii unei limbi se străduiesc să vorbească la fel unii cu ceilalţi, să se supună modelului lingvistic cel mai răspândit. Cititorul va înţelege din cele de mai sus că subsemnatul şi-a dorit să fie lingvist în primul rând. Nu doresc instaurarea unor norme lingvistice noi, ci doar să înţeleg de ce anumite norme ajung să fie contestate, adică abandonate de vorbitori, în al căror fel de a vorbi româneşte se produc mereu modificări. Consider că nu avem voie, ca specialişti, să suprimăm, să respingem aceste modificări, aceste „propuneri” ce vin din partea vorbitorilor limbii române, decât după ce am cercetat şi am înţeles motivele (mai mult sau mai puţin conştiente) care-l fac pe vecinul nostru, un om atât de corect şi de cumsecade, să se abată de la norma lingvistică. Încercând să-i aducem pe calea cea dreaptă pe cei aflaţi în greşeală, trebuie să ne fie nouă clar ce anume i-a determinat s-o apuce pe căi lăturalnice! În termeni juridici, trebuie ascultată, luată în seamă, şi altera pars. Iar altera pars în acest caz nu sunt numai vorbitorii căzuţi în greşeală, ci este însăşi limba română, ai cărei practicanţi, într-un număr foarte mare, dacă nu cumva majoritar, spun (sau ar spune, dacă ar fi “lăsaţi în pace”) ei este, ei merge etc. Aşadar, de unde imboldul de a face o asemenea greşeală ? În cazul nostru, mulţi sunt tentaţi să pună această greşeală pe seama prostiei (sic!) şi a inculturii, de aici decurgând atitudinea în general batjocoritoare pe care unii o adoptă faţă de cei în cauză, căzuţi în greşeala de a spune ei este, ei merge etc. Prostia sau, printr-un termen mai neutru, şi poate mai potrivit chiar, logica precară a unora dintre noi poate fi o cauză, cauza unor inovaţii lingvistice neinspirate. De vreme ce, în general, limbajul este expresia inteligenţei şi inventivităţii umane, nu avem a ne mira dacă asupra limbii îşi va pune din când în când amprenta şi prostia noastră, (măcar) a unora dintre noi. Cazurile discutate mai sus, sub titlul Eu, ca virgulă coleg…, au pus deja în evidenţă destul de bine la ce se poate ajunge în mintea mai simpluţă a unor personaje extrem de bine intenţionate, intenţia lor, deplin onorabilă, fiind să vorbească „frumos” româneşte. După cum s-a observat, evitarea cu orice preţ a cacofoniei este un gest deliberat, conştient, clar intenţionat. Şi ne întrebăm : oare compatrioţii noştri, când spun ei este şi ei vine sunt cât de cât conştienţi că în felul acesta schimbă regula jocului?

Fără a face investigaţii speciale, putem spune cu toată certitudinea că aceşti bravi compatrioţi nu sunt deloc conştienţi de faptul că spunând ei este în loc de ei sunt ajung să se deosebească de noi, ceilalţi, care folosim forma corectă ei sunt, ei vin, ei merg etc. Încercând să identificăm segmentul de populaţie care poceşte limba română prin evitarea cu orice preţ a cacofoniilor, chiar şi cu preţul unor „caşicofonii” mult mai jenante, penibile chiar, vom observa cu uşurinţă că celor care zic ei este nici nu le trece prin cap să zică „ca şi coleg” sau „ca şi tovarăş”. Cele două greşeli sunt făcute fiecare de un alt public, greu de confundat cu susţinătorii celeilalte “propuneri”. Dacă despre evitarea cacofoniei am stabilit că este un moft, un fenomen cu totul artificial şi specios, efect al unui autocontrol lingvistic excesiv şi semidoct, o curată „izmeneală” (cum s-ar spune în varianta de limbă română pe care am cunoscut-o în copilăria mea), asta ar însemna că e cu totul alta situaţia în cazul celor, mult mai mulţi, care zic ei este, ei zice etc.

Aşadar, vom observa şi vom pune preţ din capul locului pe faptul că toţi cei care ne “propun” dezacordul ei vine nu sunt conştienţi de postura în care se situează, nu-şi dau seama că se abat de la felul de a vorbi al celorlalţi. Din această pricină, încercând să înţelegem de ce, de ce ajung unii, deloc puţini, să practice acest dezacord, se cuvine să ne întrebăm dacă nu cumva limba, „stăpâna noastră”, este cea care vorbeşte prin inculţii noştri compatrioţi ! Dacă nu cumva există o determinare mecanică, bazată pe un „calcul” inconştient, analogic, care îi face pe oameni să vorbească astfel. Este un sfat pe care l-am dat întotdeauna studenţilor : să acorde atenţie la toate greşelile de limbă care se fac în jurul lor şi, încercând să şi le explice, prima cauză la care să se gândească să fie analogia, să caute adică în interiorul limbii modelul după care s-a orientat brav compatriotul nostru atunci când (s)-a zis prima oară ei este în loc de ei sunt. Căci, de cele mai multe ori, atunci când cineva face o greşeală de limbă, avem de-a face cu o schimbare, cu o înlocuire de model. Cu precădere în morfologie, aproape orice procedeu (sau formă) se conformează unui model, adică este acelaşi cu procedeul practicat în alte n cazuri. Inovaţiile în materie de morfologie înseamnă de cele mai multe ori o schimbare de procedeu morfologic, preferinţa pentru alt procedeu, deja existent, practicat şi el într-un număr nedeterminat de cazuri. De regulă, modelul cel mai des folosit, mai răspândit, este cel care atrage, care impune abandonarea unui model mai rar folosit, mai puţin productiv. De aceea, de regulă, modelul nou este şi modelul după care funcţionează un număr mai mare de unităţi similare celei angrenate în modificarea propusă prin “greşeala” produsă. Iată, de pildă, cuvîntul noră (sau soră), de la care avem şi variantele noru (-mea), respectiv soru (-mea). În timp, mai vechi sunt formele noru şi soru, substantive feminine, a căror formă a fost modificată la un moment dat, iar modificarea a însemnat conformarea la modelul mamă, bunică, stăpână, nevastă etc., adică la adoptarea terminaţiei -ă, regăsibilă la majoritatea substantivelor feminine.

Aşadar, când s-a spus “prima” oară soră-mea, în loc de soru-mea, acel român n-a fost nici deştept, nici prost, dar ceva tot a avut în cap. A avut modele şi structuri lingvistice ale limbii române şi a fost sensibil la tendinţa atât de firească, care funcţionează în tot universul şi dintotdeauna, aceea de a obţine acelaşi rezultat cu un efort cât mai mic. Acel român însă putea fi orientat şi de faptul că terminaţia -u din soru-mea şi noru-mea intra în contradicţie cu genul feminin (natural) al celor două substantive. În acest caz, gestul său de a crea forma soră/(noră) nu ar mai fi unul mecanic, ci unul raţional, mental, conştient. Înclin să cred că cea mai probabilă este totuşi prima ipoteză, cea “mecanică”.

Este oare acesta şi cazul vorbitorilor noştri ? Se poate oare spune că prin formele ei este, ei va fi, ei a fost etc., limba realizează un spor de sistematizare, adică o economie? Care este situaţia celor care zic ei este? În mod sigur ei nu sunt conştienţi că în felul acesta vorbesc ca ne-lumea! Rămâne atunci ca explicaţia cea mai probabilă să rezide în presiunea pe care a exercitat-o în cazul „dezacordului” ei este, în mod analogic, un model flexionar mai productiv, mai performant?

Cam aceasta a fost întrebarea pe care mi-am pus-o în urmă cu mai bine de treizeci de ani, cînd am încercat să găsesc o „logică” în dezacordul atât de incriminat şi totuşi atât de răspândit mai departe. Am făcut-o cu sentimentul că le ofer astfel celor în cauză o ocazie, până atunci refuzată, de a li se găsi circumstanţe atenuante sau chiar absolvante.

Încercarea mea a căpătat forma unui text, a unui articolaş cu care m-am prezentat la Alexandru Graur, iar acesta m-a recomandat lui Alexandru Rosetti, directorul revistei Studii şi Cercetări Lingvistice, vestita SCL. M-am bucurat, cunoscând fricţiunile colegiale dintre cei doi mari lingvişti, că le puteam oferi eu un subiect asupra căruia să fie de acord, să fie de aceeaşi părere. Anume că problema dezacordului de tipul ei merge este de o complexitate aparte, ignorată de specialişti. Iată textul publicat în SCL, An XIX (1968), nr. l, pag. 29-34, sub titlul Note asupra flexiunii verbale la persoana a III-a:

  1. Lingvistica românească consideră neliterare forme ca ei vede, ei face,

ei loveşte, în raport cu ei văd, ei fac, ei lovesc. “Punctul de plecare al acestor aşa-zise dezacorduri este analogia morfologică. După modelul verbelor de conjugarea I, a căror formă pentru persoana a III-a singular este identică cu forma de plural, dialectul muntean a stabilit identitatea de formă între cele două numere şi la verbele de la conjugările II-IV. Numai în aparenţă avem aici dezacord sintactic, căci unificarea arătată nu reprezintă o contradicţie de gândire atât de flagrantă cum e un dezacord sintactic” (I. Coteanu – Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, 1961, p. 81).

Discuţia pare încheiată şi problema “dezacordului” nu a mai fost în atenţia cercetătorilor în ultimii ani. Revin nu pentru a da o altă explicaţie, ci pentru a o completa pe cea existentă cu fapte şi consideraţii ce mi par în măsură să justifice fenomenul semnalat.

  1. Am unele rezerve faţă de considerarea acestui “dezacord” ca fenomen dialectal muntenesc. Cel puţin în momentul actual aria “dezacordului” este mult mai cuprinzătoare decât a dialectului muntean. Dacă nu aceeaşi a fost situaţia şi cu ani în urmă, înseamnă că întrebuinţarea unei forme identice pentru singularul şi pluralul persoanei a III-a la indicativ prezent s-a extins în ultima vreme, în ciuda eforturilor, făcute tot în ultimii ani, de corectare a “dezacordului”.

În plus, acesta apare, în unele situaţii, la toţi vorbitorii, chiar şi la cei cu pregătirea lingvistică cea mai solidă.

Numai acţiunea analogiei morfologice, amintită mai sus, nu poate explica puterea de persistenţă şi chiar de răspândire a “dezacordului”. De aceea am căutat şi alte explicaţii.

3. Privind paradigma verbului românesc la indicativ prezent constatăm existenţa a două omonimii. Prima omonimie este cea dintre singularul şi pluralul persoanei a III-a la conjugarea I (el cântă–ei cântă), iar a doua este omonimia dintre persoana I şi pluralul persoanei a III-a, la celelalte conjugări (eu văd–ei văd, eu fac–ei fac, eu lovesc–ei lovesc). Obiectul cercetării de faţă îl constiuie tocmai extinderea primei omonimii la toate conjugările, în dauna celeilalte omonimii, care, astfel, dispare.

În aprecierea acestui fenomen nu ne mai putem mulţumi cu argumentele folosite până acum (“fenomen dialectal, neliterar”), ci va trebui să căutăm toate faptele care îndreptăţesc extinderea omonimiei studiate sau cu care aceasta vine în contradicţie, însuşindu-ne, aş spune, punctul de vedere al limbii, al vorbitorilor ei. Abia apoi vom putea emite opinii justificate cu privire la viitorul acestei omonimii, asupra căreia nu singură autoritatea gramaticilor e chemată să hotărască.

4. Primul lucru ce se cuvine remarcat e că dintre cele două omonimii prima este mult mai tolerabilă.

În cadrul categoriei gramaticale a persoanei, o situaţie deosebită o are persoana a III-a, singura care cunoaşte forme de singular şi plural. Aşa cum se ştie, noi şi voi nu sunt de fapt pluralul de la eu, respectiv tu, în timp ce ei este efectiv pluralul de la el 2 . Încât, corect ar fi să vorbim despre existenţa a cinci persoane, a treia având şi singular, şi plural. Persoana I şi a II-a sunt, aşadar, singularia tantum, iar persoana a IV-a şi a V-a sunt pluralia tantum.

2. Şi aceasta nu e o descoperire a lingviştilor. Vorbitorii au sentimentul acestui fapt, de vreme ce numai la persoana a III-a formele de singular şi plural ale pronumelui personal sunt derivate de la aceeaşi rădăcină, în mai toate limbile: noi = eu + el (ei), voi = tu + el (ei), ei = el + el (ei).

Prima omonimie, între singularul şi pluralul persoanei a III-a, generează numai confuzii de număr, pe când omonimia dintre persoana I şi a III-a plural conţine şi confuzia de persoană, mult mai gravă.

În plus, când verbul e la persoana a III-a, exprimarea subiectului este, în general, necesară, subiectul nefiind inclus. Or, indicând subiectul, indicăm şi numărul verbului, care, astfel, poate avea aceeaşi formă pentru singular şi plural, fără ca prin aceasta să afecteze claritatea mesajului.

La persoanele I şi a II-a nu e necesară exprimarea subiectului, acesta fiind inclus. În aceste condiţii, exprimarea subiectelor verbelor la persoana I şi a II-a ajunge chiar să capete o valoare expresivă.

Cu aceasta, ca şi cu tendinţa spre economie, vine în contradicţie însă a doua omonimie, care adeseori ne obligă să exprimăm subiectul verbelor la persoana I numai pentru a evita confuzia insuportabilă cu persoana a III-a plural.

5. Având în vedere evoluţia spre analitism a limbilor, conform celor spuse mai sus, trebuie să ne aşteptăm ca primele omonimii ce apar în paradigma verbelor să fie între formele de singular şi plural ale persoanei a III-a. În consecinţa acestei afirmaţii ar urma să constatăm că cele mai frecvente omonimii verbale existente sunt între singularul şi pluralul persoanei a III-a. O asemenea statistică (la o privire sumară confirmată de franceză, română şi infirmată de engleză) va trebui să ia în consideraţie, poate, şi formele omofone (asemănătoare, fără a fi identice ; de exemplu, laudat – laudant).

6. Pe de altă parte, categoria numărului se justifică în primul rând la substantive, acestea putând fi în mod real mai multe, numeroase. La verb, categoria numărului arată că o acţiune anumită (aceeaşi) e săvârşită de unul sau mai multe subiecte, cu alte cuvinte numărul verbului indică de fapt numărul subiectului. În cam aceeaşi situaţie sunt şi adjectivele.

Aşadar, substantivele impun în flexiune categoria numărului, care se manifestă la verbe şi adjective prin acord, expresia acestei categorii fiind, în acest caz, redundantă. Dar, aşa cum am văzut, în flexiunea verbului numai la persoana a III-a avem singular şi plural, în rest având persoane diferite, încât nu putem vorbi de persoana I plural sau a II-a plural. Prin omonimia dintre singularul şi pluralul persoanei a III-a putem considera că dispare categoria de număr din flexiunea verbală, categorie, cum am văzut, străină verbului. Acesta este strâns legat de categoria persoanei. Numai prin intermediul acesteia verbul cunoaşte numărul. Spunem că dispare categoria de număr întrucât dispar opoziţiile bazate pe aceasta.

În paradigma cânt, cânţi, cântă, cântăm, cântaţi, cântă nu avem decât opoziţii între persoane diferite. Situaţia astfel creată la indicativ prezent devine identică cu a conjunctivului prezent, unde verbul cunoaşte cinci forme, câte una pentru fiecare persoană în parte, formele pentru singular şi plural ale persoanei a III-a fiind aceleaşi: el să meargă – ei să meargă.

Totodată putem considera, pentru limba română, că şi omonimia de la conjunctiv a contribuit la extinderea aceleiaşi omonimii de la conjugarea I la toate celelalte.

  1. Verbe ca a exista, a fi, a se afla contractează un fel deosebit de relaţii paradigmatice. Într-o propoziţie ca Există multe case frumoase în oraşul nostru!, există apare ca predicat, putând fi înlocuit prin se construiesc, am văzut etc. Dar, în timp ce ultimele predicate comunică ceva despre subiectul propoziţiei, există nu spune mai mult decât ar spune dacă ar lipsi : Multe case frumoase în oraşul nostru ! Că totuşi apare există, ca predicat, este o chestiune ce ţine de sistemul limbii, de regula folosirii în orice comunicare a unui predicat. Pe plan paradigmatic, prezenţa acestor verbe într-un discurs are rolul de a exclude celelalte predicate posibile într-o propoziţie care de fapt e fără predicat. Cu alte cuvinte, aceste verbe “blochează” predicatul, ocupându-i locul fără a fi de fapt nişte predicate, căci nu ne comunică nimic prin ele însele (a zăcea nu arată o acţiune, dar ceva tot comunică despre subiect), ci numai prin complinirile lor, pentru a căror apariţie aceste verbe sunt numai suportul.

Adeseori aceste predicate pot lipsi (în unele limbi în mod sistematic), spunându-se despre ele că se subînţeleg. Lipsa posibilă a acestor verbe, corelată cu obişnuinţa de a avea un predicat, mă face să consider că această lipsă a predicatului este echivalentă cu prezenţa unui predicat care ar avea forme identice pentru toate persoanele.

Totodată, aceste verbe se folosesc, cel puţin la prezent, mai mult la persoana a III-a, existenţa (şi circumstanţele existenţei) vorbitorului şi interlocutorului fiind evidente. Poate că de aceea în franceză avem expresia il y a folosită numai pentru persoana a III-a (indiferent de număr!). Situaţia acestor verbe creează – e drept că foarte vag – premisele mai întâi ale confuziei singular – plural la persoana a III-a şi, mai puţin, dar totuşi, ale confuziei tuturor persoanelor.

Aici ar sta justificarea construcţiei de tipul e multe, rizibilă pentru vorbitorii culţi.

Aşadar, aceste verbe, prin însuşirea lor de a putea lipsi, de a rămâne subînţelese, contribuie la prefigurarea unor omonimii în flexiunea verbului.

  1. Alte fapte pe care le mai aduc în sprijinul acceptării omonimiei discutate ţin numai de situaţia verbului în limba română.

a. Există o categorie întreagă de verbe de conjugarea a IV-a care şi în limba literară cunosc omonimia incriminată: a sui, a contribui, a constitui etc. Considerarea lor într-o altă clasă flexionară nu rezolvă problema decât la nivelul limbii literare şi dintr-un unghi de vedere strict sincronic, descriptivist. Aceste verbe aparţin conjugării a IV-a, întrucât în flexiunea lor întâlnim sufixul -esc, specific numai acestei conjugări. Evident, existenţa acestor verbe contribuie la slăbirea omonimiei dintre formele de singular şi plural ale persoanei a III-a 3. (Omonimia dintre persoana I şi a III-a plural în graiul muntenesc este slăbită şi de existenţa formelor iotacizate ale unor verbe. Aceste forme apar la persoana I, dar nu şi la a III-a plural: eu văz dar ei văd.)

b. Într-o propoziţie de tipul Ei trebuie să plece, în mod greşit cei mai mulţi vorbitori îl consideră pe trebuie ca predicat al lui ei; la fel într-o propoziţie ca Eu trebuie să plec, trebuie făcând astfel impresia unui verb personal, cu forme omonime pentru toate persoanele, ceea ce, evident, întăreşte omonimia dintre singularul şi pluralul persoanei a III-a. Dovada faptului că vorbitorii analizează în acest fel frazele de tipul celor de mai sus o avem în încercarea unora de a evita această omonimie aparentă, creând forme hipercorecte: ei trebuiesc să plece, voi trebuiţi să plecaţi.

c. Răspândirea sufixului -ez în flexiunea verbală cred că în momentul de faţă tinde să atingă şi unele verbe de conjugarea a IV-a, care folosesc sufixul -esc, ajungându-se la forme azi monstruoase, pe care vorbitorii deocamdată le corijează imediat, încât exemple din literatură pentru această tendinţă încă nu se pot da. Personal, din mai multe ocazii în care am remarcat această greşeală, mi-am notat-o pe aceea în care un crainic sportiv a spus că jucătorul X lovează mingea, desigur şi datorită atracţiei exercitate de şutează. Verbele care au în flexiune sufixul -ez au forme omonime la persoana a III-a.

d. În sfârşit, cu o importanţă mai mică în extinderea omonimiei de care ne ocupăm, aş considera unele verbe al căror radical se termină, la persoana I şi a III-a plural, într-un grup consonantic relativ dificil de pronunţat: tund, prind, aştern, ascund şi altele.

La persoana a III-a plural există posibilitatea de a evita pronunţarea acestor grupuri consonantice prin acceptarea formei de la a III-a singular. Acţiunea analogiei cu verbele de conjugarea I se exercită mai uşor la aceste verbe.

Omonimia dintre singular şi plural la persoana a III-a, care apare în dialectul muntean, aşa cum s-a văzut în cele expuse mai sus, reprezintă o tendinţă firească atât a flexiunii verbale în general, cât şi a flexiunii verbale româneşti. Prin generalizarea acestei omonimii, flexiunea verbală a graiului muntenesc devine mai sistematizată decât flexiunea verbală din limba română literară, mai coerentă.

O consecinţă a acestei omonimii generalizate : acordul subiect-predicat după înţeles este folosit destul de rar în româna comună vorbită, tocmai pentru că acordul după înţeles nu se poate produce decât pe lângă verbe la persoana a III-a

(verbele la persoana I şi a II-a nu pot avea ca subiect substantive cu sau fără sens colectiv), încât, chiar dacă vorbitorii sunt conştienţi de sensul colectiv al subiectului, vor folosi forma de plural, identică însă cu cea de singular, ceea ce poate fi echivalat de către unii cu lipsa acordului după înţeles.

9. Pe lângă toate cele de mai sus, motive care să îndreptăţească existenţa omonimiei discutate, în încheiere trebuie să adaug acele situaţii în care “dezacordul” se produce chiar şi la cei mai instruiţi vorbitori.

E vorba de propoziţiile în care subiectul este multiplu şi aşezat după predicat. Adeseori vorbitorul enunţă predicatul şi subiectul (Vine Gheorghe) şi abia după aceasta îşi dă seama că ar trebui să mai continuie, cu enumerarea altor subiecte, ceea ce şi face, fără a mai putea reveni asupra predicatului: Vine Gheorghe şi Maria. Evident, pentru interlocutor această formulare echivalează cu vine el şi ea adică vine ei, deci ei vine.

Asemenea enumerări pot să apară şi pe lângă verbe la altă persoană: Vin eu şi Maria ar fi echivalent cu vin noi (!) sau noi vin (!). O asemenea formulare conţine însă confuzia eu–noi, confuzie dublă : şi de număr, şi de persoană (aceasta din urmă fiind mai gravă).

Oricum, e fără îndoială că în enumerarea de tipul Vine şi Gheorghe şi Maria şi Ion tocmai folosirea pluralului este neobişnuită, folosită cel mult din hipercorectitudine: Vin şi Gheorghe şi Maria şi Ion.

Omonimia dintre singularul şi pluralul persoanei a III-a o găsim nu numai la prezentul indicativului, ci şi la celelalte timpuri (cu excepţia perfectului simplu). Şi în aceste cazuri avem forme considerate neliterare (ei va veni, ei venea, ei a venit, ei venise, ei va fi venit). În schimb, la celelalte moduri omonimia formelor de la persoana a III-a este generală şi nu dă naştere la discuţii (el ar veni – ei ar veni etc.).

Cele spuse până aici îndreptăţesc suficient concluzia că în privinţa omonimiei de tipul ei vine gramaticile şi îndreptarele normative ale limbii române contemporane s-au pripit combătând-o. Aprecierea obiectivă a faptelor nu îndreptăţeşte o asemenea atitudine.

l0. Ne rămâne acum să luăm în discuţie şi faptele care se opun extinderii omonimiei discutate. Revenind la constatarea faptului că în flexiunea verbului românesc la indicativ prezent există două omonimii, găsim unele exemple (foarte puţine, însă) care să ilustreze extinderea la conjugarea I a omonimiei dintre persoana I şi a III-a plural. Foarte mulţi vorbitori conjugă astfel verbul a datora: eu datorez, tu datorezi, el datorează, noi datorăm, voi datoraţi, ei datoresc. Forma ei datoresc evită omonimia cu singularul persoanei a III-a, fără să fie omonimă cu cea de la persoana I. La Eminescu găsim în Mortua est formularea flori care cânt (e drept că rimează cu poduri de-argint, dar nu o putem pune numai pe seama licenţei poetice). Aceste exemple ilustrează în plus tendinţa limbii române de a stabiliza şi simplifica flexiunea verbală la indicativ prezent, prin eliminarea uneia dintre omonimiile existente. Eliminarea cărei omonimii este preferabilă şi mai profitabilă, am văzut mai sus.

Acestei tendinţe, deloc surprinzătoare, i se opune prestigiul limbii literare, care nu numai că împiedică generalizarea omonimiei discutate, dar îi şi restrânge acţiunea, pe plan social (la vorbitorii culţi, care din ce în ce mai puţini comit “greşeala dezacordului”).

Afirmaţiei că în dialectul muntean dispare la verb opoziţia bazată pe număr şi că între persoanele I şi a II-a pe de o parte şi a IV-a, respectiv a V-a, pe de alta, există numai opoziţie de persoană, i se opune existenţa particulei -ră în flexiunea verbală muntenească, “cu ajutorul căreia vorbitorii insistă asupra ideii de plural la mai mult ca perfectul indicativului şi chiar la perfectul compus: făcuserăm, făcuserăţi, făcuseră, şi am aflatără, aţi aflatără, au aflatără ” 4. (I. Coteanu. op. cit.)

Acolo unde nu se întrebuinţează particula -ră, se ajunge la omonimii între persoana I şi a IV-a (la mai mult ca perfectul şi la perfectul compus) sau între singularul şi pluralul persoanei a III-a (la mai mult ca perfectul).

În ce priveşte omonimia dintre persoana I şi a III-a plural, n-o mai găsim nicăieri în paradigma verbului românesc, la alt mod sau la alt timp decât la indicativ prezent, conjugarea a II-a, a III-a şi a IV-a.

Textele de română veche conţin omonimia normală (rezultată din evoluţia fonetică de la latină la română) între singularul şi pluralul persoanei a III-a la imperfect (el făcea – ei făcea) sau la perfectul compus (el au venit – ei au venit). Faptul că azi avem şi formele ei făceau sau el a venit, devenite chiar literare, demonstrează tendinţa limbii de a face distincţie netă între pluralul şi singularul persoanei a III-a.

11. Faptele descrise în prima parte au ilustrat tendinţa spre o nouă sistematizare a flexiunii verbale, prin generalizarea omonimiei dintre singularul şi pluralul persoanei a III-a. Faptele avute în vedere în ultima parte a lucrării (v. l0.) nu ilustrează o tendinţă opusă a limbii, ci mai curând reacţia conservatoare a sistemului existent. De partea acesteia existând şi autoritatea limbii literare, putem conchide că sunt destul de reduse şansele ca omonimia dintre singularul şi pluralul persoanei a III-a să se impună la indicativul verbelor de conjugarea a II-a, a III-a şi a IV-a”.

*

Într-un comentariu la textul reprodus, azi aş avea mai multe de spus. Mai întâi o completare şi o corectare a celor spuse odinioară : “categoria verbelor de conjugarea a IV-a care şi în limba literară cunosc omonimia incriminată” este destul de numeroasă. Alături de verbele a sui, a contribui, a constitui, a trebui, pomenite de mine, ar mai fi de amintit verbe ca a omorî, a coborî, a doborî, a pogorî,a vârî, a sudui, a ticăi, a sâsâi, a dudui etc., verbe care se caracterizează prin anumite trăsături fonetice, cum ar fi (1) prezenţa sunetului -r- înainte de î final (coborî, doborî etc.) sau (2) poziţia lui i final în hiat cu vocalele ă, o, u, â (a îndoi, a sui, a ciofăi, a sâsâi). Fac excepţie de la această… excepţie verbele care se conjugă cu sufixul -esc: el/ei se îndoaie, dar el se îndoieşte – ei se îndoiesc, el pârăşte – ei pârăsc. Important nu e să stabilim exact lista completă a acestor verbe, ci să constatăm că în însăşi limba literară şi comună modelul ei este este deja acceptat de un număr semnificativ de verbe de conjugarea a IV-a. Or, conjugarea a IV-a este o conjugare vie, activă în raport cu celelalte două (a II-a şi a III-a). Evident, nu aşa activă cum este conjugarea I.

Comentând această categorie de verbe, am comis atunci, în 1968, o greşeală, afirmând că ele “aparţin conjugării a IV-a, întrucât în flexiunea lor întâlnim sufixul -esc, specific numai acestei conjugări”. În realitate, în flexiunea acestor verbe nu întâlnim sufixul -esc, iar ele sunt de conjugarea a IV-a din alte motive (forma de infinitiv, de participiu ş.a.).

În mod surprinzător nu am insistat atunci asupra faptului că omonimia singular–plural în flexiunea verbului este general acceptată la persoana a III-a atunci când verbul este folosit la conjunctiv şi la optativ: el/ei să meargă, să fi mers, ar merge, ar fi mers.

Se conturează astfel concluzia că presiunea sistemului morfologic rezultă atât din faptul (1) că modelul respectiv este susţinut de flexiunea verbelor din categoria de verbe cea mai dinamică, cea mai productivă, tot mai numeroasă şi cea mai frecventă, a verbelor din conjugarea I, categorie de verbe în care intră majoritatea neologismelor, precum şi din faptul că (2) formele verbale de la celelalte moduri personale, conjunctiv şi optativ în special, indiferent de conjugare, prezintă omonimia singular-plural numai la persoana a III-a :

eu să merg eu aş merge

tu să mergi tu ai merge

el să meargă el ar merge

noi să mergem noi am merge

voi să mergeţi voi aţi merge

ei să meargă ei ar merge etc.

Cu alte cuvinte, toate verbele, la conjunctiv şi optativ, flexionează după modelul “omonimiei” el este – ei este, iar la indicativ sunt practicate două procedee, două modele : al omonimiei el cântă – ei cântă (de către verbele de conjugarea I) şi al omonimiei morfologice eu merg – ei merg (de către verbele de conjugarea a II-a, a III-a şi a IV-a, cu unele excepţii: a coborî, a sui etc.)

Se vede clar că persoanele care obişnuiesc să spună ei este, ei spune, ei merge etc. nu fac altceva decât să extindă la toate verbele şi la toate timpurile indicativului un model de flexiune verbală care funcţionează deja în majoritatea cazurilor, la cele mai multe verbe (cele de conjugarea I şi alte câteva, nu puţine, de conjugarea a IV-a) şi la două dintre cele trei moduri verbale implicate. (Nu mai punem la socoteală formele de prezumtiv.) Cu alte cuvinte, în modul cel mai firesc limba română are tendinţa de a regulariza paradigma verbului, prin generalizarea unuia dintre cele două modele concurente: eu merg – ei merg şi el cântă – ei cântă. Pusă să aleagă, limba română se pare că a ales sau “ar alege” modelul el cântă – ei cântă pentru a-l extinde în toată paradigma verbală.

Iar cei dintre noi care chiar aşa vorbesc, cu ei este, ei va fi, ei a fost etc., s-ar părea că nu fac altceva decât să simtă mai bine decât noi, ceilalţi, care este direcţia în care limba “vrea” să se mişte.

Lucrul însă cel mai interesant din textul publicat în 1968 este că lipseşte acolo orice menţiune cu privire la apariţia unor forme hipercorecte. Deduc din aceasta că la data respectivă încă nu-şi produsese roadele otrăvite campania care se ducea încă de pe atunci, cu toate mijloacele, împotriva dezacordului ei este. Or, fenomenul cel mai jalnic (sic!) care se produce azi în limba română îl constituie efortul unui mare număr de vorbitori de a evita dezacordul incriminat, efort devenit obsesie, cu efecte perturbatoare (ca să nu spun devastatoare) pentru simţul limbii. Sub presiunea modelului ce trebuia apărat la verbele de conjugarea a II-a, a III-a şi a IV-a (el vede – ei văd, el merge – ei merg, el vine – ei vin), model ce poate fi rescris şi sub forma eu văd – ei văd, eu merg – ei merg, eu vin – ei vin, unii dintre noi ajung să extindă acest model şi la verbele de conjugarea I : el cântă – ei cânt, respectiv eu cânt – ei cânt. Mi-aduc bine aminte când am sesizat prima oară acest fenomen : la o transmisie radiofonică, în enunţul: “în această repriză fotbaliştii constănţeni sunt cei care atac mai mult ”. Aş fi zis că este un efect accidental al spaimei, semidocte, de a nu folosi singularul în locul pluralului. Dar accidentul se repetă tot mai des şi nu numai în iureşul unei exprimări precipitate, ci chiar şi în texte îndelung elaborate, de autori cu pretenţii de intelectualitate suficient de justificate. Iată, bunăoară, într-un comunicat emis de Federaţia Educaţiei Naţionale, FEN, publicat în Adevărul din 6 mai 2000, se putea citi: “pe spatele tinerilor care au unica vină că suport încă un asemenea specimen politic demn de operele lui Caragiale”. Aşadar, eu suport – ei suport, după modelul eu văd – ei văd. Sau, o explicaţie în care cred mai mult, evitarea cu orice preţ a modelului el cântă – ei cântă … Model vinovat de apariţia dezacordului el este – ei este şi evitat împreună cu acesta !

Tot ca efect al aceleiaşi obsesii sunt de condamnat şi greşeli de felul celei pe care ne-a oferit-o, de la Iaşi, un comentariu de televiziune: oamenii săraci dacă sunt bolnavi le cresc punctajul în care s-ar putea să fie ceva mai mult decât simpla spaimă de folosirea unei forme verbale de singular (creşte) în apropierea unui plural (bolnavi – nume predicativ al subiectului oamenii), spaimă care te face să nu mai pricepi că subiectul lui cresc este un substantiv la singular (punctajul).

La urma urmelor, dacă e reală şi puternică tendinţa de a regulariza paradigma verbală, la verbele de conjugarea a II-a, a III-a şi a IV-a se poate imagina şi o astfel de soluţie : omonimia spre care tinde limba, între singularul şi pluralul persoanei a III-a, se poate obţine şi prin extinderea formei de plural (ei cresc) la singular, înlocuindu-l pe el creşte : punctajul cresc ! Asta ar denota că omonimia cu persoana I singular este şi ea destul de tolerabilă, ceea ce ar constitui, totuşi, interpretarea cea mai riscantă, cea mai puţin probabilă.

O asemenea soluţie (eu cresc, ei cresc, el cresc) nu cred că va fi acceptată de limba română, nu cred nici măcar că despre ea este vorba în sintagma cercetată, care se explică probabil numai la nivelul psihologiei individuale, personale, a celor care şi-au însuşit, ca pe o achiziţie intelectuală de mare preţ, teama, grija de a nu folosi un singular (creşte) în locul unui plural (cresc). Ştiindu-se că uneori este greşită apariţia lui creşte, se previne riscul renunţând la forma de singular.

Combaterea dezacordului de tipul ei este s-a făcut de zeci de ani de pe poziţia omului instruit, şcolit, cult, care va spune mereu ei sunt, prin aceasta deosebindu-se în modul cel mai vizibil de inculţii şi analfabeţii care spun ei este. Ironiile şi sarcasmele angajate în acest joc au creat o presiune psihologică generalizată la toţi cei care au pretenţii de intelectualitate, din teama că ar putea fi taxaţi drept inculţi etc. La toţi cei preocupaţi de propria imagine intelectuală, ţinând morţiş să facă o anumită impresie. Pentru mintea lor lucrurile nu s-au oprit la a nu spune cumva ei este, ci, prin extensie, ei au dedus că greşeala cea mai ruşinoasă este aceea de a folosi forme de singular în locul celor de plural ! Cum niciodată nimeni nu a fost ironizat că foloseşte pluralul în locul singularului (el sunt nu a zis nimeni vreodată), s-a ajuns la tendinţa de a folosi formele de plural ca un fel de măsură asiguratorie, de precauţie, folosirea singularului devenind riscantă în situaţii incerte. Oricum, chiar dacă greşeşti, din greşeala făcută se va înţelege că nu faci parte dintre cei care zic ei este. Cam aceasta pare să fie psihologia, calculul mental, mai mult sau mai puţin conştient, care se face în capul multora dintre bravii noştri concetăţeni, binemeritând a le zice bravi deoarece lor nu le este indiferent cum vorbesc! Începe astfel să se contureze apariţia unei categorii de vorbitori ai limbii române care, chiar dacă încă nu zic el sunt, zic deja ei cânt, ei atac, ei suport.

Din păcate însă lucrurile au mers mult mai departe! S-a ajuns la un nou exces, excesul folosirii formelor de plural în locul singularului, nu numai la verbe, ci şi la alte părţi de vorbire care cunosc opoziţia singular-plural.

Iată faptele, câteva, care probează o reacţie cu totul neaşteptată la data când, cu ani în urmă, încercam eu să înţeleg logica inconştientă (sic!) a celor care ziceau şi zic mai departe ei este, ei merge etc. Reacţia vine din partea altui segment al vorbitorilor limbii române. Vine din partea unor compatrioţi foarte conştienţi de gravitatea greşelii dezacordului subiect–predicat, ei înşişi, probabil, au fost sancţionaţi prin ironiile celor din jur pentru un ei este scăpat fără voie, drept care suflă şi-n iaurt acum, adică se feresc de singular ca de tămâie dracul.

O mică precizare: cele semnalate de mine în articolaşul din l968 nu cunosc să fi făcut obiectul unor comentarii de specialitate. A rămas ca această specialitate să se manifeste într-un singur fel: repudierea aşa-zisului dezacord. Repet, este vorba de un “aşa-zis” dezacord. În realitate fiind vorba de o încercare a limbii de a-şi spori şi extinde atributele de întreg structurat, bine sistematizat.

Aşa se face că, alături de cei care zic ei este, a apărut printre noi categoria celor care nu mai zic în ceea ce priveşte, dacă după predicat urmează un substantiv la plural: (1) în ceea ce privesc produsele… Aceeaşi persoană se întâmplă să spună, corect, (2) în ceea ce priveşte produsele, dacă vorbeşte într-un grup restrâns. Tentaţia de a spune în ceea ce privesc produsele apare mai ales când vorbeşti în public, la televizor (îndeosebi!) şi ţi-e teamă să nu te faci de rîs. Am auzit formula (1) mai ales în Parlament şi ea este una dintre cele mai explicite dovezi ale apariţiei acestei stupide spaime de a nu folosi singularul în locul pluralului. O obsesie dintre cele mai semidocte, alături de teama de cacofonii. Rezultatul : acordul, în număr, dintre predicat şi complementul direct ! O inovaţie în sintaxa mondială, dacă pot spune aşa ! O situaţie care se produce, probabil, pe plan universal, numai în limba română, în varianta ei practicată de o anumită categorie de conlocutori de-ai noştri.

O situaţie pe drept cuvînt dificilă o creează subiectul multiplu, mai ales când poziţia sa este după predicat. Această situaţie este deosebit de favorabilă pentru producerea dezacordului. Să ne imaginăm pe noi înşine în calitate de emiţător al unui mesaj, pe care-l începem rostind predicatul vine cu gândul la subiectul Vasile Se poate însă întâmpla ca, după ce am enunţat întreaga propoziţie (Vine Vasile), să-mi aduc aminte de Gheorghe, că va veni şi el. Ce fac? De cele mai multe ori continui, adăugând la enunţul deja emis completarea şi Gheorghe, căci aşa este cel mai economic să procedez. Drept care enunţul va suna la receptor (3) Vine Vasile şi Gheorghe. E greu de presupus că după ce am spus Vine Vasile mă voi “corecta” spunând (4) Vin Vasile şi Gheorghe. Să fie acesta motivul (sau unul dintre motivele) pentru care enunţul (4), deşi corect, “sună” mai artificial, mai puţin firesc decât (3)?

Mai mult! La întrebarea Cine vine? răspunsul (5) Vine Vasile şi toţi copiii săi “sună” mai bine decât Vin Vasile şi toţi copiii săi. De ce ? În plus, întrebarea Cine vine? îl determină pe adresant să reia forma verbului din propoziţia interogativă: vine… (6) Păi vine… vine Gheorghe, vine Vasile, vine… mulţi!

În orice caz, cred că în mod sigur corect este (7) Vine şi Vasile, şi Gheorghe, în nici un caz (8) Vin şi Vasile, şi Gheorghe. Fireşte, nu e corect (9) Vasile şi Gheorghe vine care este cam acelaşi lucru cu (10) ei vine. Dar nu aş afirma, cu aceeaşi convingere, că este greşit să spui (11) Şi Vasile, şi Gheorghe vine… M-aş încumeta să afirm că mi-ar veni să spun, la nevoie, în felul următor:(12) Şi Vasile, şi Gheorghe vine. Vin toţi. Vom reveni asupra acestui caz.

Nu numai verbele (ca predicate) se acordă cu substantivele (aflate în funcţia de subiect). Se acordă şi alte părţi de vorbire, aflate în alte funcţii sintactice. Fenomen nou în limba română din ultimii ani este teama de a nu pune la singular un …adjectiv care, prin acord, şi mai ales printr-un exces de logică, cred unii că ar trebui pus la plural. Citez dintr-un articol publicat în România literară, sub semnătura unei cunoscute critice de teatru (L.P.): (13) spectacolul elogiat de presa şi de publicul portugheze. Sper că printre cititorii acestor rânduri nu se vor găsi persoane care vor spune că secvenţa (14) presa şi publicul portugheze este corectă.

Pentru mine este corect enunţul care sună româneşte. Acesta este diagnosticul meu ca vorbitor al limbii române. Ceea ce aud la compatrioţii mei îmi sună sau nu corect, româneşte. Româneşte, nu logic !

Iar ca specialist încerc să explic de ce nu sună româneşte, de ce nu sună corect un enunţ altminteri logic.

Cineva, şi în primul rând autorul secvenţei de mai sus, ar putea spune că de vreme ce presa şi publicul sunt două entităţi, determinantul, atributul comun trebuie pus la plural, exact cum punem la plural şi predicatul unui subiect multiplu: (15) presa şi publicul sunt de partea mea. Acelaşi calcul şi l-a făcut şi autorul unui comentariu auzit la Teleenciclopedia, emisiune pe care nu mă satur s-o privesc. Am reţinut astfel sintagma (16) avioane cu aterizare şi decolare verticale. Într-o carte extrem de doctă, semnătura d-lui Sorin A. acreditează secvenţa (17) o întărire şi o diferenţiere graduale ale mecanismelor de control. Mă întreb dacă, renunţând la atributul graduale, autorul, în virtutea aceloraşi calcule lingvistice, ar fi scris (18) o întărire şi o diferenţiere ale mecanismelor de control. Căci aşa ar fi “corect”, în acord, cum spuneam, cu calculele (repet cuvîntul calcule, este foarte potrivit) pe care şi le-a făcut autorul.

Numai că limba română nu te obligă la calcule ca s-o vorbeşti corect, ci îţi cere să respecţi câteva reguli. Şi, în materie de acord între un adjectiv şi o suită de substantive pentru care acesta este atribut, limba română ne cere să facem acordul dintre adjectiv şi substantivul cel mai apropiat. În principiu, aşa cum spun (19) mama şi sora mea iar nu (20) mama şi sora mele la fel nu voi spune nici (14) presa şi publicul portugheze. Procedând astfel limba română se arată a fi extrem de precaută, de …calculată. Căci într-o enumerare precum mama şi tatăl meu, dacă încerc să-l pun pe meu la plural, adică să fac acordul cu amândouă substantivele, acest acord nu poate fi numai în număr, ci şi în gen. Deci nu voi putea spune nici (21) mama şi tata mei şi nici (22) mama şi tata mele… Deci, corect, (23) presa şi publicul portughez, aterizare şi decolare verticală, o întărire şi o diferenţiere graduală a mecanismelor … Ce au făcut presa şi publicul portughez? Aflăm că au elogiat. Au elogiat sau a elogiat? Cum e corect? Evident, corect este (24) presa şi publicul portughez au elogiat. Această formulă, luată “la bani mărunţi”, are totuşi un cusur : predicatul subiectului multiplu este la plural, iar atributul adjectival al subiectului este la singular. Dacă vom folosi un predicat nominal, ciudăţenia este mai evidentă: (25) presa şi publicul portughez au fost generoase. Această contradicţie, probabil, a încercat s-o rezolve d-na L.P. folosind pluralul portugheze. Ceea ce însă a încălcat regula mai fermă a acordului dintre atribut şi substantivul cel mai apropiat. Formula aceasta de acord (presa şi publicul portughez) devine însă un argument pentru cei care vor spune (26) presa şi publicul portughez a elogiat. Şi ne punem astfel întrebarea dacă nu cumva la dezacordul de tipul ei este nu s-a ajuns (şi) prin acele enunţuri în care, subiectul fiind multiplu, verbul s-a acordat în număr, după aceeaşi regulă : cu cel mai apropiat subiect: (5) Vine Vasile şi toţi copiii săi.

La nivelul relaţiei substantiv–atribut adjectival, regula aceasta este foarte fermă. Mai ales când este vorba de adjective pronominale: calul şi căruţa mea, căruţa şi calul meu, calul şi căruţa aceasta, căruţa şi caii mei etc. (vezi şi Gramatica Academiei, vol II, pag. 105-114, 143-147). Fireşte, pentru cine caută nod în papură limbii române (şi, în general, limbajului), secvenţa calul şi căruţa mea ar vrea să spună că numai căruţa e a mea. Că, deci, enunţul este cel puţin echivoc. O asemenea părere este abuzivă şi de rea credinţă (sic!). Limba română funcţionează pe baza unui set de convenţii. O asemenea convenţie este şi aceea că în secvenţa calul şi căruţa mea atât calul, cât şi căruţa îmi aparţin ! (Am evitat folosirea pronumelui posesiv ! ) În caz contrar, voi preciza : calul tău şi căruţa mea.

Să băgăm de seamă că se poate spune mama şi sora mea, sosite încă de ieri, se simt bine, unde sosite se acordă cu subiectul multiplu, dar mea, nu. De ce? (Vezi, mai jos, comentariul la secvenţa (49) şi urm.).

Ne întrebăm încă o dată dacă nu cumva limba română a încercat „să meargă” spre generalizarea acestei reguli şi la predicat: acordul cu cel mai apropiat subiect din suita unui subiect multiplu. Chestiunea rămâne în discuţie, fie pentru a lămuri cauzele apariţiei dezacordului ei este, fie pentru a inventaria toate elementele care au favorizat acţiunea cauzei propriu-zise. Înclinăm spre a lua în seamă cea de-a doua ipoteză: tendinţa, în morfologia limbii române, de a extinde sinonimia el cântă – ei cântă, a primit un oarecare sprijin de ordin sintactic şi chiar logic, din partea unor reguli deja în funcţiune şi de toată lumea acceptate.

Secvenţele (17) şi (18), variante greşite ale secvenţei (27) o întărire şi o definire graduală a mecanismelor de control, ne atrag atenţia asupra faptului că articolul genitival se acordă şi el după aceeaşi regulă: cu cel mai apopiat substantiv. Vom spune (28) această casă şi grădină a mea. Eficienţa regulei se vede foarte bine atunci când substantivele coordonate sunt de genuri diferite : (29) fratele şi sora aceasta a mea au plecat sau (30) caii şi căruţa aceasta a mea ş.a.m.d.

Să ne aducem aminte că în graiul moldovenesc există tendinţa de a reduce la o singură formă articolul adjectival : a. Tendinţa aceasta l-a marcat şi pe Eminescu: A noastre inimi îşi jurau / Credinţă pe toţi vecii…

Sunt şi situaţii când folosirea singularului a în locul pluralului ale nu mai poate fi legată de vreo particularitate dialectală. Iată un text din Revista cultului mozaic : “s-au petrecut în condiţiile ocupării ţării de către trupele hitleriste, a instaurării… a târârii…” Acelaşi dezacord îl descopăr într-un text propriu (vezi volumul Pagini pestriţe, povestirea Prietenul meu) : “Acesta e momentul când se consolidează autenticitatea proceselor sufleteşti în condiţiile conştienţei de sine, a lucidităţii.” Corect ar fi fost să spunem ale, dar, dacă vom înlocui pe a cu ale în cele două texte, vom constata ( mai exact spus, vom simţi) că nu sună bine: “s-au petrecut în condiţiile ocupării ţării de către trupele hitleriste, ale instaurării…” sau “se consolidează autenticitatea proceselor sufleteşti în condiţiile conştienţei de sine, ale lucidităţii…” “Sună” mai bine a în loc de ale şi, fără alte verificări, aş emite ipoteza că folosirea lui ale s-ar potrivi dacă ar fi vorba de o posesie propriu-zisă. Or, locuţiunea în condiţiile cere genitivul, dar nu este un genitiv al posesiei sau al înrudirii, nu este, din punct de vedere semantic (sic!) , un genitiv autentic, propriu-zis. Raportul este pur sintactic şi se pare că a este suficient, în condiţiile în care substantivul condiţii nu este nici el un plural autentic, aşa cum s-ar întâmpla într-o secvenţă precum “aceste condiţii propuse de tine sunt şi ale mele”. Aşadar, ar fi de vină pierderea de substantivitate (sic!) pe care o suferă substantivul condiţii intrând în locuţiunea în condiţiile. Secvenţa (32) în condiţiile economiei de piaţă şi a pluralismului politic pare a fi aşadar expresia modelului corect. De aceea, în secvenţa (33) îşi susţine ipoteza corect, în limitele bunului simţ şi ale uzanţelor demonstraţiei ştiinţifice avem sentimentul că se forţează, în mod artificial, un acord a cărui necesitate nu o resimţeam. Ba mai mult: cerând unui grup de subiecţi să corecteze ce e de corectat la textul de mai sus, câţiva au pus al în loc de ale ! Probabil ca efect al regulei că a (al, ale, ai) se acordă cu cel mai apropiat substantiv regent. Condiţia de a fi regent se mai poate neglija!

Oricum, conchidem că în funcţionarea articolului posesiv-genitival s-a ivit un soi de preferinţă pentru forma de singular a în raport cu ale. E mai greu de găsit exemple privind preferinţa pentru al în locul lui ai. Cauza pare să fie aceea că substantivele masculine sunt, îndeosebi la plural (sic!), mai concrete decât femininele sau neutrele. Această explicaţie este strict ipotetică şi n-o prezentăm decât în măsura în care, trecându-ne prin minte, constatăm că ea apelează la opoziţia concret–abstract, opoziţie care mai revine în discuţia noastră, la acest capitol, chiar dacă mai toate gramaticile noastre actuale nu fac nici o menţiune despre o asemenea opoziţie. Iar simplificarea ale – a se petrece mai ales în textele în care substantivele antrenate au, aşa cum spuneam mai sus, un grad mai redus de substantivitate, adică sunt mai abstracte. Avem de-a face, simplificând lucrurile, cu folosirea formei de singular în locul celei de plural a articolului posesiv (genitival), ceea ce ar însemna că dezacordul incriminat (ei este) se manifestă şi în alte locuri în care se practică opoziţia singular-plural.

Persoana care la Teleenciclopedia a vorbit despre (16) avioane cu aterizare şi decolare verticale ar putea susţine că, dacă ar fi folosit singularul – verticală, s-ar fi putut înţelege că numai decolarea este verticală ! Textul este foarte puţin ambiguu, dar nu pentru un interlocutor obişnuit, mediu, ci pentru unul care nu ştie despre ce este vorba sau vrea cu tot dinadinsul să nu înţeleagă ceea ce toată lumea înţelege. Dacă ai ghinionul să întâlneşti asemenea persoane eşti un om pierdut, mai ales ca profesor. Sunt persoane care gândesc prea mult şi cu asemenea persoane nu o poţi scoate la capăt. Mai ales că se mai ambiţionează să gândească numai şi numai logic ! Tot timpul !

O asemenea persoană va spune (34) vapoarele uitate în ancore, în loc de (35) vapoarele uitate în ancoră. Dar fiind vorba de pluralul vapoarele, asta nu înseamnă că şi ancorele sunt mai multe ? Deci, logic, vapoarele uitate în ancore ! Secvenţă din care unii însă ar putea, pe drept cuvînt, înţelege că vapoarele s-au ancorat fiecare cu mai multe ancore. Vapoarele uitate în ancoră este secvenţa corectă, căci se ştie bine că nu poate fi o ancoră pentru mai multe vapoare, aşa cum ar deduce cineva care face uz numai de logică atunci când vorbeşte. Cazul celui care ne-a propus secvenţa (34), pentru a evita ambiguitatea din secvenţa (35) ! Din nou, mă simt tentat să deplâng ravagiile provocate de logică în mintea şi comportamentul lingvistic al unor onorabili compatrioţi.

Un titlu de ziar, al unui articol semnat C. Trefaş, sună astfel: (36) Energia electrică şi termică nu se vor scumpi până la finele anului. Aşadar, subiectul este la singular (energia), iar predicatul la plural (nu se vor scumpi) ! Ştim şi noi că energia electrică vine pe firele din perete şi este altceva decât energia termică, care ne încălzeşte caloriferele prin ţevi. Cineva, mai pedant, ar fi putut să titreze (37) energiile electrică şi termică. Formula cea mai corectă, din punct de vedere logic, ar fi fost însă (38) energia electrică şi energia termică nu se vor scumpi până la finele anului. Acest enunţ nu este însă agreat de gustul pentru frumos al vorbitorilor, care găsesc un defect, nu gramatical, ci stilistic, în prezenţa de două ori a aceluiaşi cuvînt într-un titlu de ziar. În materie de limbă, acest considerent estetic, eufonic, stilistic, poate deseori să prevaleze faţă de cel logic.

Acest fel (36) de a vorbi, şi, mai ales, de a scrie, este tipic pentru teama de a nu greşi punând la singular predicatul unui subiect la plural. Prezenţa celor două atribute (electrică şi termică) declanşează alarma : sunt două deci este vorba de un plural. Numai că ele sunt atribute ale unui subiect (substantiv) aflat la singular, totuşi. Nu se poate vorbi în acest caz de acord nici prin înţeles şi nici prin atracţie (vezi Gramatica Academiei, vol II, pag. 110-113). Aşadar, corect : (39) Energia electrică şi termică nu se va scumpi …

Vom considera greşită şi fraza (40) Curtea este abilitată prin lege să ceară orice informaţie şi documentaţie necesare de la orice persoană, instituţie ori autoritate care le deţin. Corect: (41) orice informaţie şi documentaţie necesară … Cred că dacă l-aş pune pe autorul frazei de mai sus (persoană importantă, becher ! ) să analizeze cuvîntul orice, în cele două apariţii ale sale, şi să precizeze la ce număr este acesta, ar spune că este la singular. L-am pune în încurcătură cerându-i să ne explice de ce nu l-a pus la plural, ca pe necesară – necesare, iar dacă ar obiecta, cum că orice nu flexionează, este invariabil, i-aş cere să-l înlocuiască pe orice cu un adjectiv pronominal demonstrativ. Şi i-aş oferi secvenţa, corectă după părerea mea, (42) această informaţie şi documentaţie necesară să fie cerută de la acea persoană, instituţie ori autoritate care le deţine. Folosesc cuvîntul deţine deoarece, din cauza lui ori, subiectul nu mai este propriu-zis multiplu. Cel care deţine documentaţia este o singură entitate : persoană, instituţie sau autoritate.

Fireşte, cineva obsedat de logică şi de consecvenţa împinsă până în pânzele albe ar putea corecta enunţul de mai sus, propunându-ne secvenţa (43) aceste informaţie şi documentaţie necesare să fie cerute de la acele persoană, instituţie ori autoritate care le deţin. O fi logic să vorbeşti aşa, dar nu este şi pe româneşte. Logic, dar nu şi corect gramatical!

Consider că greşită este şi propoziţia (44) nu pot exista înţelegere şi contemplaţie superioare. Este greşit pluralul nu pot, în loc de nu poate, datorat atracţiei exercitate de un subiect multiplu (înţelegere şi contemplaţie), subiect însă al verbului la infinitiv (exista), iar acesta la rândul său subiect al predicatului nu poate, cu sens impersonal, nu e posibil, tocmai de aceea el trebuie să rămână la singular. Fireşte, intră la socoteală, pentru a explica pluralul nu pot, nu numai analiza sintactică greşită, care face din nu pot predicatul subiectului multiplu, ci şi nefericita tensiune în care trăiesc (adică vorbesc şi scriu) unele persoane, prea temătoare să nu se facă de rîs “comiţând” dezacordul atât de ruşinos, de incriminat! Autorul secvenţei (44) este o persoană cultivată, care, în condiţii normale, îşi poate da seama că înţelegere şi contemplaţie este subiectul lui exista, care, la rândul său este subiectul lui nu pot, corect, al lui nu poate (cu sens impersonal: nu e posibil, nu se poate). În schimb, este corect (45) nu pot veni oamenii aşa de târziu, în care a putea are sens personal, oamenii fiindu-i subiect. Chiar dacă sintagma înţelegerea şi contemplaţia ar fi subiectul lui nu poate (cum ar considera unii colegi), forma corectă este tot cea de singular. De asemenea, atributul adjectival superior trebuie acordat la cel mai apropiat substantiv: (46) nu poate exista înţelegere şi contemplaţie superioară sau, apelând la o logică mai ambiguă, (47) înţelegere şi contemplaţie superioară nu poate exista.

Acordul (48) înţelegere şi contemplaţie superioare este şi el greşit, lamentabil chiar, dat fiind caracterul savant, “filosofic”, al textului în care apare. Aş spune că limba română, care distinge între substantive concrete şi abstracte (vezi mai jos), impune aşa-zisul dezacord cu precădere atunci când subiectul multiplu este o înşiruire de substantive abstracte. O asemenea combinaţie de substantive deseori denumeşte ceva care are realitate pur psihică şi care există în acest plan ca o entitate, ca un singular, pentru a cărui denumire nu avem un substantiv, un nume propriu-zis, ci doar o combinaţie de substantive. În textul de mai sus credem că ar putea fi vorba şi de aşa ceva, cele două substantive denumind la un loc o singură realitate, un singur proces psihic, care este în acelaşi timp şi înţelegere şi contemplaţie. Aş zice aşadar că limba română este mai filosoafă decât mulţi dintre filosofii care-şi încearcă norocul apelând la limba română fără să-i fi priceput toate subînţelesurile. Căci există un subînţeles, nu numai al textelor, ci şi al regulilor care guvernează structurarea textelor, a enunţurilor!

Comentariul făcut de noi mai sus se bazează pe o ipoteză, insuficient adâncită şi dovedită. Anume că poate (respectiv nu poate) urmat de un verb la infinitiv are câteodată sens personal (Gheorghe poate / nu poate urca fără lift), caz în care verbul la infinitiv este complement direct al lui poate. Alteori are sens impersonal (poate / nu poate intra oricine la director), caz în care verbul la infinitiv este subiect al lui poate impersonal : e posibil, e permis, e cu putinţă, iar oricine este subiect al verbului la infinitiv. Când poate are sens impersonal, corect ar fi să nu se acorde cu subiectul infinitivului dacă acesta este un plural : nu poate intra toţi la director. Considerăm că e totuşi corect să se spună nu pot intra toţi la

director. Vorbitorii văd în toţi un subiect al lui nu pot şi poate că nu greşesc. Oricum, dacă lucrurile nu stau chiar aşa, este posibil să fie vorba, totuşi, numai de o “încercare” a limbii române de a face această distincţie, între poate impersonal şi poate personal, ceea ce ne-ar obliga să considerăm că vorbitorii care zic nu poate intra toţi la director se conformează acestei tendinţe, susţin această “încercare” a limbii române, sunt sensibili la “năzuinţele” limbii române mult mai mult decât noi, grămăticii limbii române.

În mod evident sună corect enunţul (49) fără această participare nu se poate realiza solidaritatea şi concordia umană. Considerăm că avem de-a face cu un acord după înţeles, subiectul multiplu solidaritatea şi concordia denumind de fapt o entitate, o calitate unică, care include cele două componente altminteri greu separabile, solidaritate şi concordie. Dacă admitem în (50) majoritatea oamenilor sunt cinstiţi un predicat la plural, deşi subiectul este la singular, şi asta pentru că substantivul majoritatea, deşi gramatical este un singular, se referă totuşi la mai multe persoane, la fel trebuie să acceptăm raportul invers, între un subiect multiplu din punct de vedere gramatical, dar care, după înţeles, denumeşte o (singură) entitate, iar predicatul unui asemenea subiect va fi, fireşte, pus la singular. Avem, deci, în cele două secvenţe, (49) şi (50), două cazuri de acord după înţeles. O dată acordul predicatului cu un substantiv colectiv (majoritatea), care este formal un singular, dar în fapt un plural, iar a doua oară acordul unui adjectiv cu un determinant multiplu (sintagma solidaritatea şi concordia), formal un plural, în fapt, din punct de vedere referenţial – aş zice, un singular.

Secvenţa (49) analizată de noi poate fi dezvoltată adăugând un atribut care să se acorde, să fie pus la plural : (49 a) nu se poate realiza solidaritatea şi concordia umană, atât de mult visate. Se poate spune şi visată, dar, precum se vede, şi visate. În nici un caz nu se poate spune solidaritatea şi concordia umane. Să fie în cauză distanţa între substantiv şi atribut? Dar se poate spune solidaritatea şi concordia visate, ceea ce ne face să credem, din nou, că totul ţine de calitatea morfologică a atributului. Un atribut adjectival pronominal respectă cel mai riguros regula acordului cu substantivul cel mai apropiat. Această regulă este mai relaxată pentru atributele adjectivale provenite din participii verbale, cărora, în structura de adâncime, le corespunde un predicat verbal: (49 b) solidaritatea şi concordia visate de mine, (49 c) mama şi sora mea, sosite abia acum, (49 d) casa şi grădina aceasta a mea, vândute pe nimic. În ultimele două secvenţe nici nu e posibilă forma de singular, sosită, respectiv vândută, decât cu preţul distorsionării semnificaţiei prin impunerea unei decodificări strict logice. Atributul adjectival, fiind la singular, se va referi la un singur determinat : numai sora mea abia a sosit, numai grădina a fost vândută …

Vaporul are ancoră, iar omul are voinţă. La plural, vapoarele au ancore, iar oamenii au voinţe, fiecare câte una. Cam acesta este raţionamentul din fraza de mai jos : (51) Trei harnici şi pasionaţi investigatori ai trecutului Transilvaniei şi-au unit voinţele pentru a face lumină cu privire la trecutul Transilvaniei. Nefericit ales este şi cuvîntul voinţă, şi punerea sa la plural. Cam aceeaşi este şi greşeala de a spune (52) douăzeci şi patru de instituţii de cercetări (Cristian Ţ.). Corect, instituţii de cercetare, precum şi (53) vieţile a 15000 de oameni depind de tine. Corect, (54) viaţa a 15000 de oameni depinde de tine. E uşor de subînţeles că e vorba de viaţa fiecăruia dintre cei 15000 de oameni. Altminteri, punând pluralul, se poate la fel de bine înţelege că fiecare om are mai multe vieţi. Repetăm : sensul strict al unui enunţ este întotdeauna completat de ceea ce îndeobşte se ştie în chestiunea discutată. A încerca să dezambiguizezi un enunţ, adică să-l faci să nu poată fi nicicum înţeles în mai multe feluri, este un efort zadarnic. Limbajul natural este fatalmente ambiguu pentru cine s-a specializat în ceea ce se cheamă “a găsi nod în papură”. Cui i se pare că secvenţa viaţa a 15000 de oameni nu este corectă pentru că ar fi vorba de 15000 de vieţi, nu de una singură, acelei persoane îi plâng de milă : gândeşte prea mult sau, şi mai grav, e lipsit de bună credinţă, a înlocuit plăcerea schimbului de idei şi impresii cu plăcerea de a se minuna cât sunt de proşti ceilalţi… Şi, cum spunea Caragiale, ei nu e proşti deloc atunci când zic viaţa a 15000 de oameni… A încerca să exprimi şi ceea ce se poate uşor subînţelege este o greşeală, nu atât de limbă, cât de atitudine faţă de actul enunţării, faţă de persoana la care ajunge enunţul. Aceste subînţelesuri, accesibile nu prin stăpânirea codului, ci prin experienţa de vorbitor, sunt conţinutul a ceea ce se numeşte, în termenii pragmaticii, competenţa comunicativă, care se adaugă la competenţa propriu-zis lingvistică. A te face că nu înţelegi aceste subînţelesuri, fără de care nu ar fi posibilă comunicarea autentică, este ca şi când cineva, vrând să ne arate cât de deştept este, cât de “logic”, întrebat fiind pe stradă de un copil, aşa cum se întreabă: “nene, nu vă supăraţi, aveţi un ceas?” în loc să-i răspundă omeneşte “da, drăguţă, este ora două”, i-ar trânti răspunsul “logic”: “Da, am mai multe, unul la mine şi două acasă ! ”

Şi mai greu de admis este tipul de greşeală din enunţul (55) România are o experienţă destul de săracă în această privinţă. Dar ea poate beneficia de experienţele statelor occidentale, care au depăşit de mult stadiul propriu-zis capitalist. Corect : poate beneficia de experienţa statelor occidentale. În cazul acesta, enunţul face o dublă greşeală. Mai întâi, face greşeala semnalată puţin mai sus (vieţile a 15000 de oameni în loc de viaţa a 15000 de oameni). Deci, corect, experienţa statelor occidentale. În plus, cuvîntul experienţe nu este pluralul de la cuvîntul experienţă folosit cu sensul pe care îl are în secvenţa experienţa României în această privinţă.

Cu acest înţeles, cuvîntul experienţă (“experienţa mea de viaţă”) ca şi voinţă, nu prea are plural, motiv în plus să păstrăm forma de singular.

Aşa se explică, dar nu se justifică şi enunţul (57) cei care îşi desfăşoară activităţile în agricultură sau (58) am luat legăturile cu Popescu şi Ionescu. Corect : cei care îşi desfăşoară activitatea în agricultură. În secvenţa (58) punctul de plecare este o expresie “a lua legătura” în care substantivul se pune la singular şi

pentru că aşa sună această locuţiune. Autorul secvenţei (58) s-a temut să nu facă un dezacord între legătură, singular, şi pluralul Popescu şi Ionescu.

Din acelaşi motiv, în cazul expresiei „a pleca capul”, dacă aceasta are subiectul la plural, nu trebuie să se acorde cu subiectul decât verbul: (59) au plecat capul. Cu toate acestea, mi-a fost dat să aud că, după un meci în care au fost învinşi, (60) hocheiştii noştri au plecat capetele în faţa olandezilor. Efectul hilar este, evident, involuntar.

Sunt foarte frecvente greşelile de acest fel. Raţionamentul vorbitorilor care ne oferă asemenea super-acorduri pare a fi următorul : dacă spun el ce meserie are, înlocuind pe el cu ei, adică trecându-l pe el la plural, ei, această modificare se repercutează şi asupra lui meserie, fiind de la sine înţeles că fiecare om are o meserie, foarte probabil diferită de a celorlalţi, deci ei ce meserii au? Corect : ei ce meserie au?, secvenţă din care nici un om de bună credinţă nu va înţelege că e vorba de o singură meserie (doar este vorba de singular ! va zice un cârcotaş), pe care o au ei toţi. Dimpotrivă, din secvenţa (61) ei ce meserie au? se înţelege că mă aştept ca, în principiu, fiecare să aibă o meserie diferită de a celorlalţi.

Iată alte pluraluri asemănătoare:

(62) hotărîrea de a lansa ofensive pe mai multe planuri ; corect : (63) “hotărîrea de a lansa ofensiva pe mai multe planuri”;

(64) poziţiile acestor partide au fost exprimate de liderii lor ; corect : (65) “poziţia acestor partide a fost exprimată de liderii lor” ;

(66) se încep introducerile masive de partizani în posturile de conducere ; corect : (67) ”se începe introducerea masivă de partizani în posturile de conducere”;

(68) pentru a verifica activităţile filialelor noastre ; corect : (69) ”pentru a verifica activitatea filialelor noastre” ;

(70) să vorbim despre vârstele membrilor juriului ; corect : (71) “să vorbim despre vârsta membrilor juriului”.

În toate aceste secvenţe, folosirea greşită la plural a unor substantive se produce prin efectul unui alt substantiv, aflat la plural în modul cel mai legitim, mai justificat : planuri, partide, partizani, filiale, membri.

Uneori însă, cum am văzut deja, substantivul care trece la plural se află într-o sitaţie specială : el are la singular două înţelesuri, cu unul din înţelesuri fiind singularia tantum, adică nu poate avea acel înţeles decât la singular. El poate fi folosit la plural, dar numai cu celălalt înţeles. De exemplu, iubire. Acest cuvînt este la singular sinonim cu dragoste. La plural, iubiri, va avea alt înţeles : “poveste de iubire”.

Fără să simtă acest lucru, dar temători să nu folosească cumva singularul în locul pluralului, unii vorbitori vor enunţa secvenţe precum:

(72) oameni de formaţii diferite în loc de (73) “oameni de formaţie diferită” (mai corect : „oameni diferiţi ca formaţie”) ;

(74) rezistenţele depuse de combatanţi în loc de (75) “rezistenţa depusă de combatanţi”;

(76) care sunt specialităţile acestor oameni? în loc de (77) “care este specialitatea acestor oameni?”

Ca să fiu mai bine înţeles : cuvîntul rezistenţă la singular are două înţelesuri: rezistenţa ca atitudine de reţinere şi chiar împotrivire; şi rezistenţa ca obiect concret, privind circuitul electric. Cu primul înţeles, cuvîntul rezistenţă se foloseşte numai la singular. Cu al doilea înţeles, rezistenţă poate fi folosit şi la plural. Într-un

context în care este de aşteptat folosirea numai a singularului rezistenţă, cu înţelesul “atitudine”, apariţia pluralului este extrem de neplăcută pentru receptor, fiind în contradicţie cu contextul. Personal, dinaintea unor astfel de greşeli, făcute în auzul şi în văzul publicului larg, mă întristez ca un ecologist la vestea că o cisternă cu păcură s-a răsturnat şi s-a revărsat peste toată Poiana Narciselor !… Este şi motivul pentru care, cu ani în urmă, nu m-am putut bucura ca lumea de fraza următoare, pe care totuşi am citat-o de mai multe ori, dar nu în lucrări de lingvistică : În România, holocaustul nu a avut loc tocmai pentru că, cu foarte puţine şi nesemnificative excepţii, călăii cu zvastică nu numai că nu s-au bucurat de concursuri binevoitoare, oferite din proprie iniţiativă, dar s-au lovit de refuz în tentativele lor de a recruta complicităţi, cu caracter privat sau oficial, pentru organizarea deportărilor sau a altor acţiuni de genocid. Cuvîntul concurs, cu sensul sprijin, ajutor nu are plural. Greşeala de a-l pune la plural s-ar putea explica şi printr-o analogie cu antonimul său, refuz, care poate fi folosit şi la plural. Adevărul, precum se vede, poate fi spus şi prin fraze nu tocmai fără cusur, gramaticaliceşte vorbind… Nici pluralul din a recruta complicităţi nu l-aş recomanda. Mai ales că cei pe care îi poţi recruta se numesc complici. Poţi în schimb apela la complicitatea cuiva, a unora, şi oricât de mulţi ar fi aceştia, complicitatea poate să rămână la singular.

Un alt soi de calcul greşit, ca să nu zic tembel, găsim în secvenţa (78) pentru depunerea documentaţiilor, în loc de (79) pentru depunerea documentaţiei. Folosirea pluralului în acest caz cred că se datorează faptului că orice documentaţie conţine mai multe acte, mai multe documente, ignorându-se faptul că acest „plural” de foi este cuprins în însăşi semnificaţia cuvîntului documentaţie. Depunerea unei documentaţii de cele mai multe ori constă în depunerea mai multor hârtii, a mai multor dosare, toate la un loc alcătuind documentaţia. Cam în aceeaşi situaţie se află cuvântul reţea, care înseamnă „mai multe obiecte legate între ele într-o structură funcţională”. Într-un oraş există o singură reţea de apă, alcătuită din kilometri de ţevi încrucişate şi ramificate în toate direcţiile. Adăugarea altor kilometri de ţeavă nu înseamnă decât o extindere a reţelei de apă, drept care este greşit pluralul din secvenţa (80) La Iaşi s-a hotărît extinderea reţelelor de apă.

E riscant să corectezi pe altul. Şi nu mă îndoiesc că mi se vor găsi şi mie destule de corectat, greşeli propriu-zise (sunt gata să mi le asum şi să fac mea culpa) sau greşeli inventate, genul “nod în papură”. Iată aşadar cum poate arăta şi greşeala cuiva care, ca şi mine, ţine el să-i corecteze pe alţii. Astfel, enunţul (81) românismul, în dimensiunea lui istorică, politică, culturală, este fundamentul nostru ideologic, corect, după părerea mea, a stârnit totuşi în ziarul Vremea, cu ceva vreme în urmă, următorul comentariu:”Dragă Căpitane Pavelescule, nu se zice şi nu se scrie aşa! Se zice şi se scrie astfel : (82) românismul, în dimensiunile lui (dimensiunile nu dimensiunea) istorice, politice etc. Căci sunt mai multe!”

Din fericire, domnul Aurelian Pavelescu, ca teoretician al românismului şi fost student, deci acum coleg al subsemnatului, nu cade în ridicolul de a nu şti prea bine cum se zice şi cum se scrie pe româneşte. Corectura care i se face este, în schimb, greşită, absurdă. Urmând logica impusă de autorul “corecturii” – un domn pe care altminteri îl preţuiesc, din formula (82) românismul, în dimensiunile lui istorice, politice etc. putem deduce că din punct de vedere istoric românismul are mai multe dimensiuni. La fel, sunt mai multe şi dimensiunile politice… Ceea ce nu este exclus să fie aşa. Numai că domnul Aurelian Pavelescu s-a gândit la (83) dimensiunea istorică şi la dimensiunea politică a românismului, adică, mai pe româneşte, la (84) dimensiunea istorică, politică şi culturală a românismului. A omis, precum se vede, dimensiunea cârcotaşă a românismului.

Secvenţa (85) lapoviţele şi ninsorile din Vestul ţării pune la plural şi substantivul lapoviţă, care de obicei este folosit aproape numai la singular. Ninsoare este şi el un cuvînt folosit mai mult la singular. Pluralul ninsori sugerează abundenţa de zăpadă. Lapoviţa însă nu este o formă de precipitaţie care să dureze mult şi să aibă consecinţe notabile. Sună mult mai bine şi spune exact acelaşi lucru (86) lapoviţa şi ninsorile din Vestul ţării.

Ne oprim ceva mai mult asupra secvenţei (87) militantismul şi intransigenţa doctrinare ale catolicismului, culeasă din “Dilema”. Credem că un asemenea acord este excesiv, deci greşit, mai ales atunci când, o mai spunem o dată, substantivele coordonate sunt substantive abstracte. Pe de o parte, aceste substantive nu prea sunt folosite la plural. Pe de altă parte, când vorbim despre militantismul şi intransigenţa cuiva, avem sentimentul că prin cele două substantive, complementare din punct de vedere semantic, denumim ceva ce are atributul de a fi o entitate, fără nume, care poate fi denumită numai prin cele două (sau mai multe) componente: (88) militantismul şi intransigenţa doctrinară a catolicismului, după modelul sigur corect (89) militantismul şi intransigenţa noastră doctrinară. Putem de aici deduce oare că este corect să spunem (90) militantismul şi instransigenţa doctrinară este specifică catolicismului, iar nu (91) militantismul şi intransigenţa doctrinară sunt specifice catolicismului ? E greu de hotărît. Din secvenţa (91), practicând şi noi logica celor care văd la tot pasul dezacordul dintre subiect şi predicat, s-ar putea înţelege că numai intransigenţa este doctrinară. Secvenţa (87), împreună cu secvenţele (88) – (91), se adaugă, fireşte la secvenţele comentate mai sus.

Ne-am putea opri aici cu comentariile noastre. Nu pentru că am dat de capăt problemei discutate. Dimpotrivă ! Discuţia purtată pune în evidenţă complicaţii greu de imaginat la prima vedere. Inclusiv la data când mi-am spus pentru prima oară părerea cu privire la ei este. În fapt, avem de-a face cu problema pluralului, căruia limba română (mai precis, vorbitorii ei) i-a descoperit o serie de complicaţii care nu au contat defel pentru vorbitorii altor limbi. Limbi în care nu găsim mulţimea de excepţii şi de ciudăţenii în care excelează limba română.

Nu îndrăznim să spunem cu toată încredinţarea cum e corect. Chiar şi regula atât de fermă, propusă mai sus, evidentă în enunţul (11) mama şi sora mea… sau în casa şi grădina aceasta a mea, pare a admite unele excepţii. Este foarte “tare” această regulă atunci când atributul determinant este un adjectiv posesiv sau demonstrativ, cuvinte ceva mai apropiate de nivelul morfologic, gramatical al limbii. Când însă aceste adjective sunt în primul rând purtătoare de înţeles lexical, acordul “excesiv” pare a fi mai uşor de acceptat: este evident incorect casa şi grădina mele, dar este suportabil să spui (92) casa şi grădina vândute de mine. La fel, la acelaşi autor, la care n-am acceptat secvenţa o întărire şi o diferenţiere graduale ale mecanismelor de control, apare aceeaşi structură sintactică în (93) reformismul şi utopismul moştenite din Renaştere, despre care n-aş putea spune cu toată certitudinea că nu sună corect. Oare să fie aceasta din pricina atributelor în cauză (moştenite şi vândute), care nu sunt propriu-zis adjective, ci sunt participiile unor verbe care la rândul lor sunt determinate de un complement? Avem aici o complicaţie nouă, care sporeşte numărul considerentelor puse în joc de vorbitorii limbii române. Problema depăşeşte limitele acestor însemnări, ca şi – să recunoaştem – posibilităţile noastre de a o elucida întru totul. Se pare că avem de-a face cu un capitol al gramaticii româneşti în care lucrurile nu au fost tranşate definitiv. Caracterul atât de logic al opoziţiei singular/plural nu îngăduie soluţii arbitrare şi autoritare, adică încurajează inteligenţa vorbitorilor să intre în joc, să pună astfel în discuţie regulile existente, să le dea o motivare logică, raţională.

Aşadar, limba română încă nu s-a fixat definitiv în anumite detalii ale felului în care face menţiune de opoziţia singular/plural.

Este aceasta o slăbiciune a limbii române, o defecţiune a sistemului morfologic românesc ? Aşa s-ar părea. Dar numai la o privire superficială. O asemenea atitudine ar putea înregistra, bunăoară, că în limba română se poate spune un om just, dar pluralul (94) oameni juşti (!) este greu de acceptat. De ce ? De ce nu se poate spune nici (95) o femeie justă (!) ? Punem în discuţie această problemă ca pe o mostră de complexitate a calculelor latente în mintea vorbitorilor

de limbă română, pentru care mecanica opoziţiei singular/plural funcţionează controlată de anumite considerente deloc lipsite de o motivaţie inteligentă. Aşadar, se poate spune lege justă, argument just etc. Dacă vom face lista aproximativă a cuvintelor (substantive) care acceptă să fie determinate prin adjectivul just, (această listă există în subconştientul fiecărui vorbitor cât de cât “competent”), vom constata că aceste substantive, cu excepţia lui om, sunt substantive feminine sau neutre, cu sens abstract (mai mult sau mai puţin): atitudine, concepţie, poziţie, soluţie, obiecţie, argument, raţionament. Se pare că singurul substantiv masculin care îl acceptă pe just ca atribut este om. Om cu sensul său cel mai general: “fiinţă umană”. Femeie nu poate fi determinat de just, la fel cum nici bărbat nu suportă acest atribut. (Mai corect ar fi să spunem că just nu-l acceptă pe bărbat…) Dacă vrem să spunem despre o persoană de sex feminin că are această calitate, spunem că (96) doamna dirigintă este un om just. Despre aceeaşi persoană nu vom putea spune nici că este o femeie dreaptă, ci, tot aşa, un om drept : doamna dirigintă este un om drept. Aşa e pe româneşte!

De ce nu este agreat pluralul oameni juşti ? Din două motive, credem noi. Mai întâi, rareori vorbim de justeţea unui grup de oameni. În mod obişnuit, această calitate se recunoaşte fiecăruia în parte, dacă o are sau nu. Al doilea motiv este eufonic. Toate celelalte substantive care îl acceptă pe just se folosesc destul de des la plural, iar pentru toate, pluralul este acelaşi : raţionamente juste, concepţii juste etc., forma de plural fiind aceeaşi la substantivele feminine şi neutre: juste. Forma posibilă la plural masculin este juşti, cu alternanţa s/ş, care întrucâtva deranjează, ca orice alternanţă fonetică, la neologisme. Urechea noastră nu este deloc obişnuită cu acest juşti, care, oricât ar fi de logic să existe, este totuşi repudiat de limba română, de vorbitorii ei… Ar urma să-l folosim numai de dragul unui singur cuvînt care l-ar solicita. De la drept putem avea pluralul drepţi, oameni drepţi, cum spune Herodot despre geţi că erau. Drept este însă un cuvînt vechi. Mai mult, se poate spune că just şi drept sunt parţial sinonime, cu o specializare a lui drept, mai uşor de folosit cu privire la persoane. Just este atribuit mai ales unor referenţi abstracţi : poziţie, atitudine etc.

Această explicaţie mai trebuie întărită prin observaţia că, în limba română, genul feminin şi neutru este mai abstract decât masculinul (cf. elemenţi-elemente, timpi-timpuri etc.), la fel, singularul este mai abstract decât pluralul (majoritatea substantivelor abstracte nu au plural: ură, jale, înţelepciune, dragoste, lehamite etc.), elemente care îşi au partea lor de contribuţie pentru ca, în final, vorbitorii limbii române să fie reticenţi când aud la cineva sintagma oameni juşti (!).

(Explicaţia de mai sus este, foarte probabil, insuficientă sau greşită. Ceea ce este sigur este că o explicaţie mai bună, corectă propriu-zis, va antrena un număr şi mai mare de considerente, ilustrând astfel şi mai bine ceea ce am vrut propriu-zis să demonstrez: complexitatea calculelor mentale care pot însoţi folosirea la plural a unor substantive. Limba în care vorbitorii nu-şi fac atâtea calcule va fi o limbă cu reguli puţine, însă nu neapărat şi clare, iar vorbitorii ei nişte oameni sigur fericiţi!)

Nota bene : fără voia mea, i-am supus pe cititorii rândurilor de mai sus unui test. Adică mă întreb pe câţi dintre onor cititorii noştri i-a deranjat sintagma, construcţia sintactică mai sus folosită : genul feminin şi neutru este mai abstract decât masculinul. Strict logic vorbind, aici avem un dezacord, iar dezacordul este la substantivul genul, folosit la singular, deşi e vorba de două genuri. Frecvenţa cu care apare acest tip de “dezacord” şi, mai ales, faptul că cititorii (vorbitorii) nu sunt deranjaţi de acest dezacord se întoarce împotriva cerberilor care sunt atât de intransigenţi cu cei care îşi permit să spună ei este, ei vine ş.a.m.d. Pe aceşti cerberi (ca să nu le spun mofturoşi sau chiar moftangii) i-aş mai întreba ceva : dacă au băgat de seamă că în fraza imediat anterioară am folosit singularul se întoarce împotriva cerberilor în loc de forma “corectă” se întorc. Dacă n-au băgat de seamă, atunci să nu-şi mai complice viaţa căutând pricină altora şi să lase limba română să-şi vadă de ale ei, căci e tare greu de înţeles unde vrea dumneaei să ajungă. Ceea ce este însă uşor de priceput este faptul că limba română “gândeşte” mult mai nuanţat decât cei mai mulţi dintre noi. Cu alte cuvinte, va trebui să-i dăm dreptate lui Caragiale : românii nu e proşti deloc! Şi asta datorită limbii pe care o vorbesc. Că tendinţa acesteia, dorinţa “ei” ar fi să generalizeze dezacordul comentat, asta ar rezulta şi din măsura în care cititorii acestei lucrări au băgat de seamă sau nu au băgat de seamă că un asemenea dezacord s-a produs încă din prima frază, cu care această carte începe : “Cei mai mulţi oameni care îşi pun problema modului în care funcţionează limbajul consideră că fiecare limbă pune la dispoziţia vorbitorilor ei un inventar de semne (cuvinte, morfeme gramaticale etc.) al căror aspect sonor (semnificantul) şi al căror înţeles (semnificatul) este acelaşi pentru toţi…” Cititorii care nu au băgat de seamă că am spus este acelaşi în loc de sunt aceleaşi se pot felicita. Ei trăiesc şi vorbesc în acord cu limba română, cu tendinţa acesteia de a extinde omonimia el cântă – ei cântă la toate verbele.

Mai semnalez un “fapt” : recitind de mai multe ori această carte, pentru a-i corecta greşelile de tipar şi de tehno-redactare, am descoperit şi unele greşeli ale autorului, ale subsemnatului. Nu ştiu dacă le-am descoperit pe toate ca să le pot corecta. Câteva au fost greşeli de dezacord între subiect şi predicat, greşeli de tipul ei merge. Ideea de a nu corecta toate aceste greşeli şi de a lăsa câteva pentru a-i supune pe cititori testului mai sus menţionat sper să nu jignească pe nimeni. Cititorii care nu au observat aceste dezacorduri sunt pe aceeaşi “lungime de undă” cu mine, cel care, la un moment dat, în comentariul pe care îl făceam pe marginea § 8 din Îndreptar, scriam următoarele: “Aceste reguli îi vor obliga pe vorbitorii limbii române să ia aminte la anumite relaţii între cuvinte care aparţin aceleiaşi familii de cuvinte, aceleiaşi paradigme morfologice, adică îi va pune în situaţia de a-şi exersa simţul limbii, de a conştientiza aceste relaţii”. În fraza de mai sus apare iar un dezacord, între un subiect la plural şi un verb la singular. Dacă ar fi să corectez şi să pun la plural şi verbul, vor pune, de ce oare am senzaţia că nu “sună” la fel de bine ca enunţul “dezacordat” ?!

Fireşte, sunt primul care nu m-aş mira dacă asemenea dezacorduri au mai rămas în această carte şi fără voia mea… (Mă consolez la ideea că asemenea dezacorduri se vor fi produs fără voia autorului, dar cu voia limbii române!)

S-ar părea că în chiar prima frază a acestei cărţi s-a produs un asemenea dezacord, pe care l-am descoperit recitind lucrarea pe calculator, dar pe care nu l-am mai corectat, lăsându-le cititorilor plăcerea de a corecta ei Îndreptarea Îndreptarului… Am recidivat câteva pagini mai jos, la paragraful 3 al primei părţi şi, tot aşa, mi s-a părut că textul, dacă l-aş corecta după cele mai exigente norme, n-ar mai suna “ca lumea”. N-am premeditat acest procedeu, care s-ar putea numi inter-activ într-o terminologie pedagogică pe care n-o stăpânesc, dar nu cred că se vor supăra prea tare pe mine cititorii care nu “s-au prins” şi, deci, nici pe mine nu m-au prins. Ei sunt semenii mei, “fraţi” de-acelaşi simţ al limbii. Pe ceilalţi, pe care nu i-am putut păcăli, îi felicit, dar nu-i fericesc ! …

Totuşi, aş insista încă asupra enunţului (97) : genul feminin şi neutru este mai abstract decât masculinul. O exprimare mai “corectă”, mai pedantă ar fi (98) genul feminin şi genul neutru sunt mai abstracte decât genul masculin, formulă pe care nu o respingem. Aberant este să spui însă (99) genul feminin şi neutru sunt mai abstracte decât masculinul. Dacă însă acceptăm ca în loc de genul feminin şi genul neutru sunt să spunem genul feminin şi neutru este, asta înseamnă că am acceptat o abatere de la sensul strict, “logic” al valorilor morfo-sintactice, o abatere care, mai devreme sau mai târziu, poate să nască dezacordul (100) genul feminin şi genul neutru este mai abstracte, latent în formula genul feminin şi neutru este… (Cf. şi comentariul la secvenţa (15) s.n.)

Iată aşadar că la originea lui ei este se poate afla şi o ambiguitate de ordin sintactic, care permite unui subiect multiplu de tipul genul feminin şi genul neutru să se contragă într-un subiect de felul lui genul feminin şi neutru, formal un singular, logic însă şi referenţial vorbind un subiect multiplu, un plural.

Aşadar, dacă acceptăm să se spună genul feminin şi neutru cu sensul genul feminin şi genul neutru, sau energia electrică şi termică în loc de energia electrică şi energia termică asta înseamnă că am acceptat şi ceea ce poate să urmeze de aici, în consecinţă suficient de logică, de motivată. Mai devreme sau mai târziu, de aici se poate ajunge la ei este, ei merge, ei scrie.

De precizat că contragerea secvenţei genul feminin şi genul neutru sub forma genul feminin şi neutru o întâlnim în multe alte limbi (cumva în toate care practică opoziţia de număr ? ) şi se datorează funcţionării unui principiu universal: economia.

Pentru a împăca pe toată lumea, limba română ne oferă şi posibilitatea de a spune (101) femininul şi neutrul sunt genuri mai abstracte decât masculinul. Aşadar, încă nu e totul pierdut…

În fine, dacă se va dovedi că Ion Luca Caragiale nu a ţinut niciodată o conferinţă sau nu a scris vreodată un text cu titlul din fruntea acestor rânduri, ţinem de rezervă articolul lui Mircea Eliade intitulat identic din punct de vedere structural:(102) Intelectualii e fascişti ! Aşadar, perioada interbelică a fost şi ea atentă la dezacordul incriminat, iată, şi de marele cărturar care a fost Mircea Eliade. Ceea ce nu ne face să retractăm nici o iotă din considerentele expuse mai sus ! Poate şi pentru că ironia lui Mircea Eliade vizează nu incultura celor care fac acest dezacord, ci a altora, a celor care se joacă cu vorbele mari, cu tonul apodictic şi alte “obiecte” din recuzita mediocrului agresiv şi plin de sine, foarte prosper şi prolific în lumea politicienilor.

De semnalat, într-un text contemporan cu Mircea Eliade (Pe marginea prăpastiei, vol. 1, p. 25) un plural hipercorect, deja citat : (81) se încep introducerile masive de partizani în posturile de conducere. Ceea ce ar denota că spaima de a nu comite un dezacord de genul intelectualii e fascişti e mai veche decât aş fi crezut. O întâlnim chiar şi în secolul al XIX-lea, la G. Panu : (103) nu ura de rasă, de religie, de sânge, ci ura de nedreptate, de împilare, de exploatare, sunt bazele propagandei şi a programului nostru. (vezi Chestia evreilor, p. 95).

Ezitarea între (ei) este şi (ei) sunt, după cum am văzut, nu priveşte numai verbul. O întâlnim şi la alte părţi de vorbire, precum şi în alte situaţii decât cele care privesc acordul subiect-predicat: la atributele adjectivale, la articolul genitival. Pentru acest din urmă caz semnalez, din propria mea experienţă, situaţia în care m-am aflat atunci când am vrut să dedic o carte copiilor mei, dar am vrut să evit formula copiilor mei, Măriuca şi Ionuţ, pentru a folosi numai numele lor: Măriuca şi Ionuţ. Regulile limbii române îmi ofereau formula Lui Măriuca şi Ionuţ, ori Lui Ionuţ şi Măriucăi sau Măriucăi şi lui Ionuţ, toate trei părându-mi-se nepotrivite. Lui, bunăoară, mi se părea nepotrivit să apară dinaintea unui nume de fată. În cele din urmă am inventat o formulă care, deşi incorectă, satisfăcea totuşi anumite exigenţe pe care, fireşte, le aveam numai în situaţia excepţională în care mă aflam : textul unei dedicaţii. Şi am zis : Lor Măriuca şi Ionuţ, care m-au vindecat de această carte. Licenţele (poetice, literare) sunt mai îngăduite în asemenea ocazii. Cel puţin aşa cred eu, care am mai folosit cu o asemenea ocazie şi un cuvînt inexistent în limba română: preafratele. Într-o dedicaţie care suna astfel : preafratelui nostru, Coja Z. Aurel. De ce nu am pus prenumele în faţă ? Pentru că eu aşa-mi aduc aminte, de fratele meu, mai mare, în “lectura” pe care o dădea secretarul Liceului Mircea cel Bătrân, domnul Gustav, când citea premiile: “se decerne diploma de merit elevului Coja Z. Aurel…” Era şi aceasta, în dedicaţia scrisă de mine, o licenţă literară în plus !…

Dar, Quod licet Iovi, non licet bovi… Astfel că în calitate de vorbitor cuminte şi supus al limbii române, ca simplu cetăţean al limbii române, nu m-aş exprima în forma de mai sus: lor Măriuca şi Ionuţ… Deşi, dacă nu mă înşel, limba română veche, în textele din secolul al XVI-lea, pare că încercase acest procedeu, abandonându-l mai târziu. Sau, mai exact spus, reducându-l la folosirea lui lui, generalizat pentru toate genurile. De ce n-am avea şi o formă de plural a acestui lui?…

Aceeaşi ezitare o putem întâlni şi la pronume, bunăoară între (104) l-am văzut pe Ionuţ şi colegii săi şi (105) i-am văzut pe Ionuţ şi colegii săi, între (106) să-l invităm pe fiecare şi (107) să-i invităm pe fiecare. Într-un fel, strict logic, fiecare = toţi. Într-un text de lege, fiecare este perfect sinonim cu toţi. De aceea, unii oameni ezită în ceea ce priveşte numărul gramatical la care să apelăm prin raportare (acord) la acest cuvînt, fiecare. Problemele dispar atunci când fiecare este adjectiv: fiecare om: (108) să-l invităm pe fiecare coleg.

Iată, sinonimia fiecare = toţi e şi ea de natură să relaxeze opoziţia singular-plural, să “încurajeze” neutralizarea opoziţiei este-sunt, merge-merg etc.

Atât acordul gramatical (în gen, număr şi caz), cât şi categoria numărului, antrenează exerciţiul logicii, al raţiunii, ţinând de ceea ce s-ar putea numi partea motivată a limbajului. De aceea, acordul gramatical şi categoria numărului le întâlnim în mai toate limbile. Ar fi interesant de văzut dacă şi alte limbi au atâtea probleme cu pluralul şi cu acordul în gen şi număr cum are româna. După ştiinţa noastră, nu. Drept care ne simţim tentaţi să dăm o explicaţie acestei situaţii excepţionale. Cu care ocazie ne aducem aminte că românii ar fi, după unii autori, ca practicanţi ai limbajului, mai preocupaţi de problemele comunicării lingvistice, având aşadar o conştiinţă lingvistică care depăşeşte nu numai media obişnuită, dar şi nivelul necesar şi suficient pentru buna funcţionare a limbii. Căci, în problemele semnalate, cu care se confruntă azi limba română, în mod evident avem o manifestare excesivă a conştiinţei lingvistice, sub forma unui exces de logică aplicată limbii. Fără voia mea, îmi aduc aminte de-o replică dintr-o piesă de teatru, ”iar logica nu e pentru graşi”, deci nu e pentru uzul tuturor! La fel, îmi aduc aminte de informaţia căpătată de la dl. Viorel Roman, român stabilit în Germania, căruia mai mulţi patroni nemţi i-au mărturisit acelaşi motiv pentru care s-au decis să nu mai angajeze salariaţi români: “românii nu sunt în stare să facă ce-i pui să facă fără să-ntrebe de ce ? ” Cu completarea pe care aş face-o eu, atât cât îi cunosc eu pe români: ”românii nu sunt în stare să facă ce-i pui să facă fără să încerce să facă acel lucru în alt fel şi mai bine, ceea ce, fireşte, nu le reuşeşte de cele mai multe ori”.

Ceva din această mentalitate păguboasă am impresia că se află şi la originea complicaţiilor pe care numai românii şi le-au creat, aducând limba română într-un veritabil impas. (Fireşte, este vorba de unii români, cei care au reacţionat atât de… idiosincretic la dezacordul “propus” de alţi români, dezacord care nici pe departe nu merita să fie repudiat cu atâta virulenţă şi cu atâtea aere de superioritate !)

În ce ar consta impasul în care am ajuns? Simplu spus, în faptul că atitudinea critică şi conştientă a unor vorbitori, care vor să reimpună criteriul logic în aplicarea acordului gramatical, e pe cale să stopeze evoluţia “de la sine” a lucrurilor, a formelor şi regulilor gramaticale, introducând o reglementare artificială care nu poate funcţiona decât într-un număr relativ mic de cazuri, pentru celelalte făcându-se evidentă neputinţa raţiunii de a oferi o soluţie logică.

Să luăm un exemplu : cine spune (a) presa şi publicul portugheze în loc de (b) presa şi publicul portughez, pe motiv că din formula (b) s-ar înţelege că numai publicul este portughez, nu şi presa, nu ştiu ce ar răspunde dacă l-am întreba cum trebuie corectată secvenţa (c) calul şi căruţa furată ? Dacă l-am întreba de ce nu este acceptată formula (c), răspunsul ar suna cam aşa: “când aud spunându-se calul şi căruţa furată nu mi-e clar dacă a fost furată numai căruţa, aşa cum propriu-zis s-ar înţelege, dat fiind că adjectivul furată se acordă numai cu căruţa.” Un asemenea răspuns este tipic pentru formalismul şi artificialitatea majorităţii celor ce vor să facă bine limbii române. În realitatea trăită, trăită şi vorbită, o secvenţă precum cea de mai sus nu apare din senin, ci după ce s-a mai vorbit despre calul şi căruţa furată, astfel că receptorul va pricepe că a fost furat atât calul, cât şi căruţa sau numai căruţa. (În elaborarea frazei precedente, am spus iniţial “va pricepe că atât calul, cât şi căruţa au fost împreună…” , dar m-am împiedicat în adjectivul furată, care trebuia să urmeze după împreună şi pentru care am ezitat: cu cine să-l acord, sub ce formă să-l introduc în enunţ ?…) Care este soluţia ? Cred că lucrul cel mai sănătos este să evităm asemenea contexte, să conştientizăm, prin şcoală îndeosebi,această dificultate pe care limba română şi-a creat-o şi pe care a rezolvat-o, de bine, de rău, prin regula acordului cu substantivul cel mai apropiat. Textul astfel rezultat nu este decât foarte rar echivoc, deoarece în situaţiile reale de comunicare înţelesul oricărei secvenţe se completează şi se dezambiguizează prin contextul lingvistic şi extralingvistic în care se află.

Acelaşi context face perfect inteligibilă secvenţa presa şi publicul portughez. În plus, dacă e să se înţeleagă că numai publicul este portughez, atunci spui publicul portughez şi presa, măcar că într-o astfel de situaţie, se impune să precizezi şi despre presă, a cui este ! Şi atunci spui de la bun început presa internaţională şi publicul portughez, bunăoară.

Majoritatea celor care îşi propun să vorbească şi să scrie într-o formulare clară, inechivocă, ignoră atât rolul extrem de important pe care îl are contextul (lingvistic şi extralingvistic), cât şi nivelul general şi comun de cunoştinţe. În cele mai multe din actele vorbirii sunt angajate, ca receptor şi emiţător, persoane care se cunosc, care au trăit împreună o serie de întâmplări, scopul comunicării nefiind acela de a-şi comunica informaţii cu totul noi, ci de a comenta evenimente bine cunoscute. Partea care se subînţelege din enunţurile produse pe parcursul unei conversaţii banale este deseori mai cuprinzătoare decât informaţiile propriu-zise care se vehiculează de la emiţător la receptor. Secvenţelor comentate în acest capitol şi pe care le-am considerat greşite le-aş reproşa faptul că vorbitorii (autorii) care le-au produs, ca formulări “hiper-corecte”, au ieşit din starea de naturaleţe, din firescul actului de comunicare, prea mult preocupându-se să nu comită vreuna din greşelile în mod curent incriminate de grămătici, neglijând sau necunoscând faptul că este imposibil să produci enunţuri lipsite de orice echivoc. De cele mai multe ori, e vorba şi de situaţii în care emiţătorul enunţului vorbeşte fără să fie de faţă receptorul (când vorbeşti la radio sau tv.), sau acesta, receptorul, este o persoană necunoscută sau un grup de persoane necunoscute. (Sociologii şi psihologii vorbesc de un “efect al microfonului”, care modifică substanţial comportamentul uman în asemenea situaţii. Comportamentul lingvistic este şi el, în modul cel mai firesc, afectat de artificialitatea comunicării prin ceea ce se cheamă mass media.) Când mesajul emis mai este şi scris, nu vorbit, starea de artificialitate este şi mai mare, intrând în contradicţie cu regulile limbii care au fost fixate să funcţioneze în condiţiile în care conlocutorii se cunosc, au mai stat de vorbă, comunică faţă către faţă, iar subiectul conversaţiei este bine cunoscut. În orice moment al acestui schimb de enunţuri, convorbitorii se pot sprijini pe un fond consistent de experienţă comună, care le permite să emită enunţuri mai scurte, cu subînţelesuri care să aibă o pondere cât mai mare din totalul de informaţii pe care îl vehiculează propriu-zis. Într-un enunţ ca sora şi fratele meu se subînţelege că şi sora este a mea. În general, de cele mai multe ori, când vorbesc despre fratele meu, cuvîntul soră se va referi şi la sora mea. Pentru cazurile rare când acest subînţeles nu mai corespunde realităţii, poţi preciza : sora lui şi fratele meu. Dacă spun sora şi fratele meu s-au căsătorit demult se înţelege, nu din enunţ, ci din experienţa de viaţă comună celor doi conlocutori, că sora şi fratele meu s-au căsătorit fiecare cu altcineva. Dacă spun sora lui şi fratele meu s-au căsătorit demult se poate înţelege, din enunţ, că s-au căsătorit între ei. Dacă s-au căsătorit fiecare cu altcineva, acest lucru trebuie precizat într-un fel sau altul : sora lui şi fratele meu s-au căsătorit în aceeaşi zi, de exemplu.

A nu ţine seamă de aceste subînţelesuri, pretinzând limbii să fie întru totul explicită şi inechivocă, înseamnă mai întâi o carenţă de inteligenţă, de înţelegere a fenomenului lingvistic şi, mai apoi, dar nu în plan secundar, o carenţă de caracter : îţi lipseşte buna credinţă.

Pe scurt, cei care se grăbesc să corecteze regulile limbajului dovedesc de cele mai multe ori că nu cunosc aceste reguli în toată complexitatea lor, ceea ce îi împiedică să vadă consecinţele ce decurg din propunerile cu care vin să îndrepte ei anomaliile limbii. Aceste anomalii există, dar sunt inevitabile. Căci una este logica şi alta este viaţa, realitatea în toată complexitatea ei. Aş spune că excesul de logică te poate priva de înţelepciunea care să-ţi dea sentimentul liniştitor că limba pe care o vorbeşti cel mai bine este cea mai bună din limbile posibile!

Pledoaria de mai sus ştiu că nu va fi convingătoare pentru mulţi cititori, îndeosebi colegi, profesori de liceu. Am stat de vorbă cu câţiva şi s-au arătat foarte sceptici cu privire la încercarea mea de a justifica dezacordul de tipul ei este. Am constatat, lovindu-mă de intransigenţa dascălilor de limba română, că aceştia sunt încă şi mai neînduplecaţi decât grămăticii, opoziţia grămătic-lingvist trebuind astfel completată şi cu al treilea termen : dascălul de limba română, categorie în care îi includ şi pe cei care fac această muncă, de a-i corecta pe alţii, în mod cu totul neinstituţionalizat, voluntar, neremunerat. Pentru aceştia, am păstrat la sfârşit o precizare care sper că-i va pune pe gânduri, facându-i să perceapă cu mai multă îngăduinţă rândurile de mai sus:

Gramatica Academiei, ca instituţie dintre cele mai conservatoare în materie de limbă, nu ezită să accepte câteva din dezacordurile discutate mai sus. Dezacordul cel mai agreat este acela care se produce “în propoziţiile cu subiect multiplu aşezat după predicat şi format din mai mulţi termeni la singular în raport de coordonare copulativă”, când “predicatul se poate pune la singular, adică se acordă, prin atracţie, numai cu subiectul aşezat imediat după el”:

Era odată un moş şi o babă.

Le iese înainte împăratul Verde, fetele sale, spânul şi toată curtea împăratului.

Gheaţa sticlea şi pe luciul ei tremura lumina lunii şi focul stelelor. (vezi vol. II, p. 112)

De asemenea, Gramatica Academiei acceptă ca un subiect multiplu, format din substantive abstracte, să conteze ca un subiect la singular. “Când termenii subiectului se confundă într-unul singur din punctul de vedere al raportului cu realitatea, adică nu desemnează obiecte perfect distincte, predicatul se pune la singular” :

Vezi domnişoru-acela care toate le ştie

Căruia vorba, duhul îi stă în pălărie,

În chipul d-a o scoate cu graţii prefăcute?

Să ne îndesască mai mult cu udeala, pentru că acolo stă toată puterea şi îndrăzneala.

E ură şi turbare,

În ochii lor cei negri, adânci şi disperaţi. (vezi vol. II, p. 107)

După cum se vede, Gramatica Academiei se fereşte să menţină distincţia între substantivele abstracte şi substantivele concrete. Numai primele însă se pot afla în situaţia descrisă mai sus: “se confundă într-unul singur”, pentru a denumi ceva pentru care limba nu are o denumire propriu-zisă, am putea adăuga noi, făcând ceva mai multă teorie a raportului limbă-realitate. În asemenea situaţie ne putem descurca destul de bine folosind o succesiune de substantive (abstracte), dat fiind că şi conceptul căruia îi căutăm o denumire este din categoria celor abstracte, lipsit de o realitate referenţială nemijlocită în triada semiotică.

Lucrul cel mai interesant este felul cum priveşte Gramatica Academiei dezacordul de tipul ei este:

“În unele regiuni din sudul ţării, persoana a III-a plural a tuturor verbelor este identică cu persoana a III-a singular, prin urmare se spune ei face, oamenii merge etc,:

Haiducii caii potcoveşte

Şi la luptă să găteşte.”

Aici nu avem un caz de acord greşit, ci o modificare de ordin morfologic a persoanei a III-a plural a verbelor, neacceptată de limba literară (s.n.). (Vezi G.A., vol. I, p. 113).

Aşadar, dezacordul incriminat este o problemă de morfologie, nu de sintaxă. Adică nu ar vădi logica precară a vorbitorilor, aşa cum au gândit cei ce au ironizat acest “dezacord”, făcând din el expresia mediocrităţii, a prostiei chiar ! Din păcate, acest punct de vedere, corect, al grămăticilor, nu a fost cunoscut de cei care s-au grăbit să creeze o anumită opinie “de masă” faţă de ei este şi ei face. (vezi şi volumul I, pag. 256-257, cu unele deosebiri de interpretare a faptelor de limbă faţă de comentariile subsemnatului, deosebiri care nu se anulează, ci mai curând pot fi complementare, fireşte, sub semnul ipoteticului.)

*

Departe de a pune ordine în vasta problematică a opoziţiei singular-plural din limba română, paginile de mai sus n-au năzuit la altceva decât să evidenţieze, parţial, dar suficient – complexitatea, uneori chinuitoare, în care se situează vorbitorii limbii române.

*

Regula acordului cu cel mai apropiat substantiv se aplică în condiţii pe care grămăticii nu le-au stabilit cu precizie, în toate detaliile. Se pare că însăşi limba română nu s-a “decis” cum să se facă acest acord, în toate situaţiile imaginabile, îndeosebi când e vorba de nume predicative ale unor subiecte multiple. Cei care încearcă să stabilească reguli pentru unele situaţii mai rare, e bine să ia în calcul şi faptul că acele situaţii trebuie evitate, dacă nu în mod instinctiv, atunci măcar prin acceptarea acestei reguli de comportament lingvistic : evităm acele secvenţe, le “rescriem” apelând la alte structuri sintactice. Dacă în propoziţia (h) urechile şi ochiul bolnav au fost vindecate unii vorbitori ar avea ezitări în felul de a acorda adjectivele bolnav şi vindecate, o soluţie ar fi să spunem că (i) i-au vindecat urechile şi ochiul. E mult mai bine decât să-i căutăm limbii române nod în papură.

*

Nota redacției – Textul de mai sus este un capitol din cartea Îndreptarea îndreptarului