Românii din jurul României și dimensiunile unității noastre Românii din jurul României (în viziunea unui călător incurabil)

„…Românii nu sunt nicăieri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai ivește câte un neamț singular care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voiește el… Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români și punctum. Nimeni n-are să ne-nvețe ce-am fost sau ce-ar trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români.”
Mihai Eminescu

România este locuită de români şi înconjurată de români. Nicolae Iorga

Nu în zadar am luat ca motto pentru acest articol un citat din opera lui Mihai Eminescu și altul din cea a lui Nicolae Iorga; ele sunt edificatoare pentru români, pentru cei din Țară și pentru cei din afara granițelor. Citate similare puteam găsi și la alți cercetători – etnologi, etnografi, istorici, folcloriști, lingviști – ai românilor de pretutindeni cum ar fi: Bogdan-Petriceicu Hasdeu, Theodor Burada, Anton Golopenția ș. a. De fapt, aceste teze mi-au fost călăuzitoare în peregrinările mele: în 15 ani un sfert de milion de kilometri prin românime, din care doar 30 de mii de kilometri cu avionul, restul 220 de mii – cu autoturismul personal, echivalând cu înconjurul, de șase ori, al Terrei noastre la ecuator. Acești ani și aceste mii de kilometri de drum mi-au permis să văd, să înțeleg, să apreciez și să adun informații, cele mai multe în imagini, despre frații noștri de pe întinsurile continentului european, de la istro-românii de pe litoralul Adriaticii până la moldovenii din Caucazul de Nord și de la goralii (muntenii) din Carpații nordici până la aromânii din nordul Greciei.

În perioada respectivă, pe aceste distanțe, am acumulat circa 300 de mii de imagini, sute de CD-uri și DVD-uri cu imprimări, scanări ale acestor locuri sfinte pentru Neamul nostru. …Și toate au pornit de la o simplă curiozitate, transformată, cu timpul, într-o mare pasiune și fascinație pentru impresionanta extindere, istorică și culturală, a etniei românești pe meridianele și paralelele bătrânului continent european.

Din punct de vedere cronologico-geografic, aceste peregrinări prin românime includ trasee bătătorite (dar și nebătătorite) de alții, care au cercetat respectivele spații sub aspect etnologic, etnografic, demografic, istoric, folcloric, lingvistic etc. Multe dintre aceste drumeții le făcuse cândva, cu circa 140 de ani în urmă, marele călător și etnograf Teodor Burada.

Obiectul preocupărilor mele personale l-au constituit aproape că exclusiv locurile de trai sedentar al românilor, în diferite perioade ale istoriei, și nicidecum românii împrăștiați de soartă, în lumea largă, mai ales în epoca actuală, a unei „tranziții” fără de sfârșit. Cu alte cuvinte, m-am călăuzit de extrem de precisa afirmație a lui Mihai Eminescu, potrivit căreia „[…] românii nu sunt nicăieri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor”.

Și concluziile pe care le trag au la bază exclusiv impresiile personale din aceste călătorii.

Prima constatare pe care țin să o fac are în vedere fărâmițarea, într-un hal fără de hal, a etniei române, inclusiv la nivelul etnonimului și al glotonimului, altfel zis – al denumirii poporului și limbii noastre. Diferiți invadatori, dar și unii vecini „binevoitori” au făcut tot posibilul ca reprezentanții aceleiași națiuni, fii și fiice ale acelorași părinți să fie numiți în mod diferit, aceasta făcându-se de cele mai multe ori intenționat, din rațiuni strategice, pentru justificarea politicilor de cotropire, de asimilare, iar în ultimă instanță – și de genocid al românilor.

Cel mai edificator ar fi cazul pământurilor dintre Nistru și Prut, pentru că tot ce s-a întâmplat în Basarabia sub țarii ruși, apoi în RSSM sub regim bolșevic, apoi în Republica Moldova, pentru a cărei independență (așa credeam atunci) am votat și eu, îmi este cel mai bine cunoscut.

Nu e cu nimic mai bună situația din actuala Ucraină, nici din Valea Timocului (Bulgaria, Serbia), nici din Albania, Grecia… Reprezentanții aceleiași națiuni sunt divizați în români și moldoveni (în Republica Moldova, Ucraina, Rusia); sunt numiți după bunul plac al „stăpânilor” actuali moldoveni (Republica Moldova, Ucraina), vlahi (Serbia, Bulgaria), latinofoni (Grecia); sunt înscriși în documentele de identitate ca și locuitorii majoritari (istro-românii sunt considerați croați) sau nu sunt recunoscuți în genere ca minoritate etnică (aromânii din Grecia,Macedonia slavă, Albania –, există mulți, am cunoscut personal numeroși oameni care sunt gata să-și dea și viața pentru această cauză, pentru adevărul istoric și lingvistic românesc.

Altă constatare ce se impune e că institutele de specialitate din România zilelor noastre nu au cercetat niciodată anumite spații românești, de exemplu, cele 10 sate din sudul Rusiei, ținutul Krasnodar, locuite până astăzi preponderent de români. Localitățile românești de la est de Bug nu au mai fost studiate amănunțit după superba cercetare efectuată de echipa lui Anton Golopenția în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Dar nici la vest de acest fluviu, localitățile dintre Nistru și Bug nu au fost răsfățate de atenția specialiștilor bucureșteni. Nici măcar în Pocuția, pământ pentru care au vărsat sânge ostașii lui Ștefan cel Mare, nu au catadicsit să meargă în expediții persoane învestite cu această misiune profesională.

Știm că au existat cauze obiective, dictate de interdicțiile „frățești” din timpul „lagărului comunist-kominternist”. Ne întrebăm totuși de ce și după 1990 continuă aceeași atitudine? Ce să fie la mijloc: indiferența, defetismul sau poate totuși frica de a nu supăra străinii prin simplul efort de a-ți căuta frații de sânge, ramurile răsfirate ale Neamului nostru?

E bine să se știe că până în prezent, în pofida rusificării/ucrainizării masive și agresive a acestei populații românești, un cercetător onest și bun patriot ar avea de cules adevărate perle ale românismului, cam vetust, arhaic, dar neperimat.

O altă descoperire din domeniul istoriei românilor: existența unor paralele, a unei simetrii dintre satele românești de la est de Bug (Ucraina) și cele de la vest de Tisa (Voivodina) și din Câmpia Aradului. Am în vedere coincidența de toponime din aceste zone: satele Pancevo, Canij, Martanoșa, Turia, Subotți, Nadlac și încă vreo 25 de localități (unele cu denumirile deja rusificate) din regiunea Kirovograd a Ucrainei, de la est de Bug, pe de o parte; și orașele Pancevo, Subotița și Canija, precum și satele Martonoș, Turia etc. din Voivodina și Banatul zis Sârbesc și Nădlacul din Banatul românesc, pe de altă parte. Această impresionantă simetrie de ordin toponimic se explică prin migrația împreună cu toponimia locală spre imperiul rus a creștinilor ortodocși care au colonizat noile teritorii ocupate de ruși. În total am descoperit circa 30 de localități în Vest a căror denumire se repetă și în Est.

Curios este faptul că în localitățile de la est de Bug trăiesc până în prezent majoritar români (fiind deja rusificați/ucrainizați), iar în așezările bănățene actualmente trăiesc doar maghiari (Martonoș, Canija, Subotița), sârbi (Turia și Pancevo)?… Unde au dispărut românii de altădată din aceste localități bănățene? Au fost deznaționalizați sau poate mai curând au fost duși cu toții dincolo de Bug, pe pământurile „eliberate” în sec. al XVIII-lea de către țarii ruși, de tătari, turci, karaimi ș. a. asemenea, colonizare încredințată colonelului Horvath, de origine incertă, dar probabil totuși maghiară?

Alte analogii istorice mă fac să cred anume așa: e vorba de similitudinea metodelor folosite de către toți ocupanții, din toate timpurile, în scopul epurărilor etnice, sau, mai simplu spus – a debarasării de băștinașii care îi deranjau teribil pe noii stăpâni. Nouă, basarabenilor, ne sunt foarte bine cunoscute și metodele acestora, și consecințele, nefaste pentru noi.

Vizitarea zonelor sus-numite mi-au întărit impresia că există într-adevăr un miracol românesc, pentru că, în ciuda trecerii anilor, în ciuda cruzimii metodelor la care au recurs ocupanții străini pentru a-i dezrădăcina, în ciuda asimilării, foarte mulți conaționali și-au păstrat totuși demnitatea și hărnicia de gospodar pur românești, și-au păstrat religia și obiceiurile de nuntă, cumetrie, hramul bisericii satului, portul, folclorul și, într-o oarecare măsură, chiar și graiul, cel mai mult expus pericolelor. Exemple concrete în acest sens avem multe și din toate zonele.

Mai este ceva important: această experiența de teren mi-a demonstrat a câta oară că noi, românii, trebuie să ne mândrim că facem parte dintr-un Neam care a supraviețuit milenii pe o insulă latină înconjurată de un ocean… acid! Acest Neam nu poate fi blamat, chiar de se încearcă prin diferite vicleșuguri mediatice. Unii ne consideră popor ucigaș, învinuindu-ne și de genocid, uitând să-și numere propriile crime și păcate.

Pentru că etniile mari și cele mici sunt de la Dumnezeu. Și tot de la Dumnezeu e și îndemnul ca etniile mari să nu fie „etnovore”, să nu le înghită pe cele mici. Uniunea Sovietică a fost o adevărată râșniță de tocat națiuni. Ea a șters de pe întinsurile imperiului răului de 22,4 milioane de km pătrați, prin diferite metode bolșevice, kominterniste, mai bine de o sută de etnii!… Dar i-a venit și ei rândul și, în 1991, a dispărut de pe mapamond.

Sârbii din fosta Iugoslavia nu recunoșteau drepturile naționale ale națiunilor conlocuitoare, inclusiv ale românilor din Timoc și Banatul de Sud etc. și unde-i azi mini-imperiul iugoslav? Sârbii au rămas și fără de sârbii majoritari din Muntenegru, însă nici acum nu recunosc drepturile naționale ale românilor timoceni.

Îi va veni rândul și Federației Ruse, dacă nu-și va revedea politica (de asuprire!) națională a etniilor care mai viețuiesc pe întinsurile ei.

Și Ucraina trăiește o perioadă grea de tot după ani de politică imperială față de minoritățile naționale, în primul rând față de cea românească, divizată artificial în români și moldoveni…

Ce ar mai fi de zis în concluzie: comunitățile românești din jurul României sunt pline de farmec și au toate șansele să devină pentru românii din Țară, cu o bună organizare și cu suficiente investiții, importante obiective turistice, poate chiar cel mai popular și cel mai rentabil tip de turism, etnoturismul…

Mai mult, aceste comunități alcătuiesc al doilea zid al Cetății Românești care trebuie permanent întreținut, îngrijit, întărit, inclusiv cu sprijinul Patriei lor istorice…

Vasile ŞOIMARU
Revista Limba Română, 2017, Nr.2.