Acum 70 de ani era sa avem ,,o tara ca afara”. Si n-a fost sa fie

Cristian Unteanu

Acum, cand rusii relanseaza pe piata conceptul mai vechi al ,,civilizatiei post-occidentale”, poate este util,
educativ si interesant de reamintit unul dintre episoadele cele mai semnificative de dupa cel de-al Doilea Razboi
Mondial. Americanii au oferit atunci imensa sansa de reconstructie in vederea unei relansari economice a tarilor
care avusesera de suferit distrugeri uriase si se aflau intr-o situatie de reala catastrofa umanitara.
Sansa de care au profitat din plin tarile lumii occidentale si pe care, cinic si constient, din ratiuni ideologice, au
refuzat-o conducatorii URSS, urmati de cei din tarile satelite Moscovei, printre care si Romania.
Sa ne amintim ce s-a petrecut atunci, ce sansa am ratat. Iar refuzul transmis de tarile comuniste se baza tocmai
pe dorinta lor de a construi impreuna, pentru a folosi vorbele de acum ale domnului Serghei Lavrov, ,,o noua
ordine mondiala democratica si justa”… acuzandu-i pe americani ca incercau, sub pretextul ajutorului economic,
sa obtina hegemonie transcontinentala.
Si acum, povestea, asa cum a fost ea excelent sintetizata de Henri Dunajewski intr-un studiu aparut in Revue
d’etudes compares Est – Ouest.
Pe 5 iunie 1947, secretarul de stat american George Marshall, tinea un discurs la Universitatea Harvard, textul
care sta la originea tuturor eforturilor facute de ambele parti ale Atlanticului pentru implementarea si
desfasurarea ulterioara a planului denumit ,,European Recovery Plan” si cunoscut mai apoi drept ,,Planul
Marshall”. In acest discurs, Marshall reamintea situatia economica extrem de grava in care se aflau tarile din
Europa si propunea un remediu ,,pentru a recastiga increderea cetatenilor din intreaga Europa”. Scopul esential
fiind renasterea economica si ,,crearea de conditii politice si sociale care sa permita existenta unor institutii
libere”. Mai spunea ceva foarte important: nu SUA trebuiau sa se substituie guvernelor europene in
determinarea nevoilor lor economice. Era strict problema europenilor si, din acel moment, lor le revenea sarcina
sa elaboreze un program general ,,stabilit in comun de catre un mare numar de natiuni europene, daca este
posibil de toate impreuna”.
La cateva zile dupa asta, pe 12 iunie, vine cu inca o precizare: planul sau se aplica ,,intregului continent situat la
vest de Asia, inclusiv Marii Britanii si Uniunii Sovietice”. Trei zile mai tarziu, sub-secretarul de stat Dean
Gooderham Achenson, atrage atentia asupra manevrelor URSS in tarile din Europa de Est, unde ,,minoritatea
comunista aflata la putere impiedica aceste natiuni la dreptul de a-si alege libere destinul, dorind sa le separe de
economic de comunitatea europeana… si de a le obliga sa dezvolte relatii economice prioritare cu Uniunea
Sovietica”.
Pe 6 iunie, Ernest Bevin, ministrul britanic al Afacerilor Externe si omologul sau francez Georges Bidault cad
de acord sa adreseze o invitatie lui Viaceslav Molotov, ministrul de Externe al URSS, pentru elaborarea in
comun a unui raspuns la oferta facuta de Marshall. Pe 23 iunie, Molotov accepta invitatia de a veni la Paris
pentru a discuta eventuala participare a URSS, in nota de optimis generata de spusele ambasadorului rus la
Washington: ,,popoarele sovietice doresc cooperarea cu SUA… si nu este niciun fel de indoiala ca o astfel de
cooperare ar servi intereselor poporului american”.
Pe 27 iunie, se deschide la Paris conferinta la care participa cei trei ministri de Externe, britanic, francez si
sovietic. Bevin si Bidault propun formarea unui ,,Comitet de ghidare” compus din reprezentantii celor 3 tari
prezente, dar delegatia sovietica afirma ca existenta unui asemenea Comitet risca sa produca un amestec in
afacerile interne ale natiunilor suverane. Si face o contra-propunere: SUA sa indice suma pe care doreau sa o
aloce pentru fiecare tara in parte pentru ca tara respectiva sa-si faca propriul inventar de resurse si nevoi. Asta
insemnand, practic, refuzul ideii de baza a planului american care dorea sa vada cum apar bazele unui demers
comun european de cooperare si reconstructie.
Pe 20 iunie, agentia TASS publica un comunicat in care se afirma ca Planul Marshall reprezinta ,,o noua forma
de imperialism”.
Occidentalii isi continua demersul, convocand, tot la Paris, pe 12 iulie, o noua conferinta cu scopul de a crea o
Comisie Economica Europeana insarcinata cu elaborarea raportului-raspuns adresat lui George Marshall.
Alaturi de Marea Britanie si Franta, alte 14 tari accepta invitatia. Primul ministru polonez Cyarnikiewicz declara
ca manifesta ,,un interes pozitiv” fata de initiativa, guvernul cehoslovac decide sa-l delege pe ministrul
Comertului Exterior, cabinetul finlandez raspunde negativ deoarece ,,viitorul Finlandei ca natiune independenta
depinde de Uniunea Sovietica. Orice guvern finlandez care ar incerca sa urmeze o alta politica de a avea relatii
bune cu URSS ar conduce la un esec”. Bulgaria nu da niciun raspuns, iar Ungaria transmite ca va avea o pozitie
dupa intoarcerea din vacanta a Primului Ministru Layos Dinyes.
La Bucuresti, ziarul Universul scrie ca ,,pozitia romaneasca fata de Planul Marshall este definita de conceptia
URSS privind reconstructia Europei”.
Lucrurile pareau sa fie neclare si o usoara senzatie de speranta parea sa existe pana in dimineata zilei de 8 iulie,
cand Radio Moscova anunta ca ,,Polonia, Iugoslavia si Romania au decis sa se abtina de la a participa la
conferinta de la Paris”. Refuz confirmat oficial in zilele urmatoare de Bulgaria, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia,
Romania si Iugoslavia.
Pe 11 iulie, sosea raspunsul oficial din partea guvernului de la Bucuresti:
,,Catre Conferinta de la Paris,
Am onoarea a confirma primirea Notei din 4 iulie 1947, prin care Guvernul Majestatii Sale din Regatul Unit si
Guvernul francez transmit Guvernului roman invitatia de participare la organizarea programului pentru
redresarea economica a Europei, sugerata de Secretarul de Stat al Statelor Unite ale Americii.
Reprezentand o tara care se zbate in nevoile create de urmarile razboiului si de urmarile a doi ani consecutivi de
seceta, guvernul roman este in masura sa aprecieze valoarea unui plan destinat sa redreseze economia tarilor
europene. El a luat in serioasa examinare propunerile cuprinse in Nota Excelentei Voastre si se grabeste sa va
comunice rezultatul acestui examen.
Guvernul roman socoteste ca, in situatia de azi, Europa nu poate fi considerata astfel cum o face planul francobritanic,
drept o unitate economica putand fi obligata sa se ajute ea insasi prin reglementarea si dezvoltarea
productiilor ei fundamentale si facandu-se abstractie de interesele particulare ale tarilor de pe continent si de
nazuintele lor economice specifice.
Un program de ajutor reciproc – intocmit pe baza disponibilitatilor europene actuale si tinzand la crearea de
curente de schimbari artificiale sau silite, care fatal nu vor tine seama de necesitatile si realitatile existente
precum si de orientarea economica a fiecarei tari suverane – nu ar putea contribui eficace nici la redresarea
economica a Romaniei.
Concluzia aceasta este intarita de lipsa oricarei precizari referitoare la declansarea actiunii de ajutorare, precum
si la proportiile acestei actiuni.
Guvernul roman considera apoi ca organizarea propusa de guvernul britanic si de cel francez va duce fatal la
rezultate care vor insemna, pe de o parte, o stirbire a independentei, pe care tarile Europei vor si trebuie sa o
pastreze, cu privire la politica lor economica, iar pe de alta parte o imixtiune in afacerile inter-ne ale acestor tari.
Pe de alta parte, orice plan de redresare economica europeana nu-si poate atinge telurile decat daca se sprijina pe
colaborarea tuturor tarilor de pe continent si daca se sprijina, in primul rand, pe colaborarea Uniunii Sovietice.
Uniunea Sovietica, prin bogatia resurselor sale naturale, prin volumul de pro-ductie agricola si industriala, prin
puterea organizarii sale tehnice si prin disciplina muncii popoarelor ce o alcatuiesc, constituie elementul de
baza, elementul indispensabil al oricarei organizari pentru reconstructia economica a Europei. Dar Uniunea
Sovietica fiind absenta, organizarea la care Romania e invitata sa participe este lipsita de colaborarea factorului
esential care ar putea sa-i asigure realizarea, in consecinta, organizarea vestului cu izolarea estului continentului
nu poate fi o creatie fericita nici pentru redresarea economica a Europei si nici pentru statornicirea. increderii si
pentru consolidarea pacii.
Iata de ce Guvernul roman declara ca nu poate sa colaboreze la o actiune pe care o considera neeficienta pe
planul economic si primejdioasa pe planul politic si totodata isi exprima regretele de a nu putea accepta invitatia
ce a avut onoarea sa primeasca.
9 iulie 1947
Gh. Tatarascu”
Asta nu inseamna ca, disperati, reprezentantii partidelor istorice din Romania nu incercau sa-si faca auzit
mesajul. Astfel, G. Gafencu, fost ministru al Afacerilor Externe, imediat dupa transmiterea refuzului oficial al
Romaniei de a participa la Conferinta de la Paris, trimitea lui Bevin si Bidault un memoriu in numele celor trei
partide romanesti din opozitie si al conducatorilor lor de atunci, Iuliu Maniu, Constantin Bratianu si Constantin
Titel-Petrescu:
,,Romania oficiala, cea care a refuzat sa mearga la Conferinta de la Paris, nu este Romania reala. Guvernul
impus acestei natiuni a fost silit sa actioneze, din nou, impotriva vointei poporului roman… Actiunea intreprinsa
de guvernele englez si francez ca urmare a propunerii Secretarului de stat american George Marshall, a trezit in
toate tarile din Est, in special in Romania, cel mai viu interes si cele mai mari sperante. Tarile din Est au un
sentiment foarte viu al apartenentei lor la Europa. Stiu cata nevoie au de Europa si mai stiu si ca, fara ele,
Europa nu poate constitui o unitate economica”.
Ce a urmat dupa aceea, stim foarte bine. Pe o parte a continentului, Planul Marshall a adus fondurile necesare si
a reusit astfel sa redemareze economiile nationale, dar, mai ales, a demonstrat ca exista potentialul formarii unei
piete comune a bunastarii. De partea cealalta, CAER-ul.
Iar acum, foarte putin resapati, tocmai pentru a indeparta exact acelasi grup de tari din estul si centrul Europei
de ansamblul Uniunii Europene, vedem cum reinvie acelasi tip de retorica.
Noi ce vrema Inspre ce suntem gata sa mergem, Stim raspunsul sau, poate ar fi mai intelept sa recitim
ceea ce s-a petrecut atunci si sa comparam rationamentele supravietuirii de atunci si de acum.
Totul intr-o discutie care, intr-adevar, s-ar putea sa puna sub semnul intrebarii, foarte rapid, sensul
proiectului european si al vietii noastre in comun.