VOLOHII UITAȚI ÎNTR-UN COLȚ AL LUMII…

Români care nu au auzit niciodată de România.

Vechi, uitaţi undeva departe, între graniţele a patru ţări străine, şi-au păstrat limba ca printr-un miracol, trăind de secole absolut rupţi de lume, fără bise­rică şi şcoală, după legile lor ancestrale. Ţi-e imposibil să crezi ceea ce vezi cu adevărat.
Trecusem, de peste două sute de kilometri, de graniţa ucraineană, lăsasem de mult în urmă ultimele sate româneşti din dreapta Tisei, dincolo de munţi. Ne cufundam pieziş, tot mai spre miazănoapte, în Ucraina pro­fundă şi parcă fără sfârşit, în partea ei cea mai apuseană, dinspre hotarele cu Slo­vacia, Ungaria şi Polonia, pe drumuri proaste şi nesemnalizate, păstrând mereu în minte vorbele lui Ioan Botoş, românul de dincolo de Tisa, care a descoperit aceas­tă “insulă de vlahi”, în urmă cu cincisprezece ani, şi care luptă neobosit, prin asociaţiile sale, pentru drepturile românilor din Ucraina: O să vă fie greu, fără traducător de rusă.
Sau pe cele ale profeso­rului universitar dr. Ilie Gherheş, unul dintre primii istorici care i-a cercetat, prin anul 2002: Este foarte periculos. Aveţi grijă. Nici să nu rostiţi pe-acolo numele satului «Poroş­covo». Nimeni dintre ucraineni n-o să vă ajute, n-o să vă îndrume. Ba dimpotrivă, o să aveţi necazuri.
Khust, Muka­chevo, Perecin, un Ujgorod imens, cufundat cu totul în beznă. Abia a doua zi cutezăm să pornim spre acel Poroshkovo, satul as­cuns între culmile parcă îmblă­nite cu fagi ale Carpaţilor Păduroşi, despre care aflasem că e o adevărată “capitală” a volohilor din Transcarpatia. La drumul mare, în “ţenter”, nimeni nu-ţi poate spune dacă-n preajmă ar putea fi… ro­mâni. Case mari, trufaşe, tăcute, în faţa cărora ucrai­nenii ridică din umeri. Doar prin tele­fon suntem ghidaţi s-o luăm spre dreapta, pe-o uliţă desfundată de pământ, şi apoi s-o fa­cem la stânga, pe-o alta şi mai mică, undeva către codri. Acolo, la sfâr­şitul caselor de piatră, într-o curbă a drumeagului noroios, ne aşteaptă un anume Vasile Lacatuş, pitit în umbra unor salcâmi, temător parcă să facă orice pas spre noi, în “partea ucrai­neană” a aşezării. E îmbrăcat sărăcăcios, într-o hăinuţă de pie­le roasă şi-un pan­ta­lon de costum peticit. Se vede că “s-a îm­părăţit” (îmbrăcat frumos) special, cu ocazia vizitei noastre, că e emoţionat tare la vederea unei maşini cu număr de România. Coborâm şi ne îndrep­tăm spre el, stânjeniţi, încercând un “Bună ziua!” în româneşte. Imediat, omuleţul ne răspunde, cu urmă­toarele cu­vinte: “Sănătoooşi! Să fiţi să­nătoooşi! Bună ziua şi binele aţi venit! Ne îmbucurăm că aţi vinit, fraţi!…”. Ne face semne gră­bite s-o luăm după el, pe uliţă, care după colţ se lăr­geşte brusc, pornind spre un noian nesfâr­şit de case scun­de şi pricăjite, din chir­pici sau cărămidă netencuită, învălmăşite una-ntr-alta, de parcă s-ar fi for­tificat, cândva, înaintea unei primejdii. “E! Iată, tabără nostră dragă, unde noi rumânii trăim!…”. Rămânem încremeniţi în mijlocul străzii. Înaintea noastră, o vânzoleală ca de Ev Mediu. De-a lungul acestui drum, plin de oameni, se întinde o să­răcie teribilă, amestecată c-o bucurie exuberantă, ce efec­tiv îţi copleşesc simţurile. Trec cai, căruţe, latră câini slăbănogi, se zbenguie copii, nefiresc de mulţi copii mici, desculţi şi năuciţi de sărăcie – zeci, sute – venind spre noi, ca înspre o minune. 2.000 de “ru­mâni” trăiesc înaintea ochilor noştri! Am trecut de “graniţa ucraineană” a satului Poroşcovo, dincolo de care totul se schimbă. Păşim ca spre o altă lume. O lume încă necunoscută a românilor.

“Eştem volohi de la început, am păzit limba nostră”.

“Tabără”, da. Aşa e numit azi locul acesta, căci, într-adevăr, ca-ntr-un lagăr şi-au dus traiul dintotdea­una volohii. Margi­nali­zaţi şi discriminaţi de ucraineni, uitaţi acolo în neştiinţă, doar fiindcă erau “altfel”, fiind­că s-au încăpăţânat să vorbească această limbă ciudată, pe care n-o pricepea nimeni, despre care nici ei înşişi n-au ştiut secole întregi de unde provine. Vin toţi spre noi ca să ne atingă, să ne privească de-aproape, de parcă am fi de-adevăratelea nişte sfinţi mult aşteptaţi, abia coborâţi pe pământ. Îşi dau coate unul altuia, îşi şoptesc complice veşti despre noi. “Sănătooşi!… Sănătooşi!…”, ne răspund aidoma, când îi salutăm. “Işi, tot rumâni! Tuturinde (peste tot) îi tot zonă de rumâni!”, ne zice acelaşi Vasile Lacatuş, omul ce avea să ne devină călăuză în cele două zile cât aveam să stăm doar între aceşti stranii “fraţi” ai noştri. E un fel de “lider” al lor, ştie pe toată lumea, chiar şi pe volohii celorlalte sate din împrejurimi. Şi suntem uluiţi mereu, de cât de bine ne înţelegem cu aceşti oameni. “E!, grăim rumâneşte, na cum să nuuu?!… Am păzit limba nostră. Eştem volohi de la început, de la moşii şi didu (bunicii) noşti! Numa işi al fo’, n-am plecat arindinea (în altă parte)…”.
Așa zic toţi. Suntem după două zile de călătorie, la peste 1.000 de kilometri depărtare de Bu­cureşti. Până în urmă cu câţiva ani, niciunul dintre rumânii de aici nu auzise vreodată de Bucureşti, de România, nici măcar de ro­mânii ucraineni de pe malul Tisei sau de la Cernăuţi.
“Rumân ieşte? Frate ieşte!”
Baba Maria are 82 de ani şi e cea mai bătrână din toată comunitatea de volohi din Ucraina. Calcă apăsat, dinspre celălalt capăt al satului, împingându-se într-un toiag cu care desparte în două marea de copi­lime care îi iese în cale. Oamenii o preţuiesc, o respectă. E de pe vremea lui Ciuba, Gusti, Bondi, Bîtca, Tiriţa, vechii volohi ce au legat, cândva, aşezarea… Strigă la femeile tinere de peste drum să-i aducă un scaun, să stăm la soare oleacă. “Ru­mân ieşte? Frate ieşte!”, zâmbeşte ştirb baba Maria, apoi ne pupă şi ne trage la pieptul ei. “No şăzî şî tu, şăzi oleacă! Sufletu’ (inima) mă doare, mijlocu’ mă doare, urechile rău mă junghe. Şăzî, frate…”.
– Baba Maria, ce sunt volohii? Cum aţi ajuns voi aici?
– Volohii rumâni îs. Işi s-o pomenit. Mulţi o vint “de pă Cehuri” (Cehia), eram volohi de-acolo. Şasă ai (ani) aveam când o vint tata cu mine de pă Cehi. Mama d’işi era, din Po­roşcovo, el o vint după ea. Eu în Praha m-am născut, tîrgu hăl mare. Ai auzit, ai fost?
– E (da)! Grăia cu mama rumâneşte. Tata troşi (coveţi) făşea, linguri. Ştii ce-s linguri, troci? No, frate.Troaca, troaca. (se bucură că ştim cuvintele rostite de ea).
– Când ai venit aici, în Poroşcovo, cu părinţii, lumea vorbea şi atunci tot ca dumneata?
– No? No? Păi cum? Vorbea rumâneşte. D-işi, din Poroşcovo mi-am luvat şi eu a meu vom (om, soţ). Treişizeci de ani îs de când “s-o culcat” (a murit). Şi-am avut cu el unşprizeci cupii. Canaloş Vasile îi zicea. Şi io îs Canaloş Maria Iosefina. No, aşe! Să trăiţi încă o dată cât io, fraţii mei, Dumniezo să v-aldu­iască!

Un miracol al supraviețuirii.

Mariţa arată întocmai ca o gospodină de-a noastră, îmbrobodită, c-un sfeter pe spate, cam mult îmbătrâ­nită, după cele 13 naşteri şi multele necazuri, trăite, la fel ca toate femeile volohe. Dar e atât de veselă, de exuberantă, înconjurată de nepoţii ei blonzi şi pis­truiaţi, încât, stând doar puţin între aceşti oameni, îţi dai seama că toate greutăţile pot, pur şi simplu, să nu mai existe. Aşa s-a fixat o lege a pământului – îmi ex­plică Vasile Lacatuş – ca femeile să “rodească” mulţi prunci. Sub blestem, să nu îi lepede nicicând. Nu se ştie de când sau de ce, căci până nu demult, oamenii ăş­tia nu au avut, efectiv, nicio religie care să le-o interzică. Şi nici acum foarte mulţi nu au. “Aşa s-o vrut moşii noşti, ca să nu pierim”, zice. Un in­stinct ca de trib, al păstrării seminţiei, ca să statorniceas­că pe loc cât mai mulţi ur­maşi, lăsând cu jurământ ca toţi – absolut toţi! – să-şi înveţe copiii în casă limba română şi să nu se amestece cu alte neamuri. N-au avut altă soluţie, în acest pinten de Ucraină, înfipt între trei ţări străine. Ca să nu dispară. Ca să se ştie de ei.
Astăzi, din cei peste 2.000 de volohi din Poroş­covo, 1.200 sunt copii. O me­die de opt-zece copii la o casă – satul cu cea mai mare natalitate din Ucraina, o ade­vărată “ciudăţenie” a ma­pa­mondului. Dintre toţi locui­torii, cel mult 100 sunt “gra­motni” (ştiu să scrie şi să ci­tească). Multe case n-au nici apă curentă, fântâni, lumină electrică – autorităţile ucrai­nene “au avut grijă” să înles­nească asta. N-au auzit de com­putere, telefoane mobile, mulţi dintre copii nici n-au văzut vreodată o ciocolată. O altă lege, lăsată “de la moşi” – cununiile să nu se desfacă. Foarte rar vreun voloh a divorţat sau s-a recăsătorit vreodată. Dacă o familie are mai puţin de patru copii, înseamnă că ori n-au apucat să îi facă, ori unul dintre soţi a murit. Un vechi cod moral stăpâneşte relaţiile dintre ei, înăuntrul tuturor satelor volohe. Să nu se înşele în interiorul comunităţii. Să se ajute necondiţionat. Să se ţină aproa­­pe. S-au descoperit până acum 11 sate româneşti în împrejurimile Poroşcovului (care e cel mai mare şi însemnat). Unele destul de departe, la aproape 100 de kilometri. Toate având, însă, aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi legi ale lor. Un adevărat “miracol” al supravieţuirii unei co­munităţi şi a unei limbi, după cum s-au pronunţat toţi specialiştii cu care am vorbit. Abia ştiind astea, când îi priveşti pe aceşti oameni sărmani, ce vin spre tine pe uliţa cea mare, te înfiori: de-adevăratelea, fiecare din­tre ei este “un erou”. Un supravieţui­tor. Fiindcă “au păzit” atâta vreme limba asta, care nu le-a adus altceva decât necazuri…!”

Trimis de pe iPhone‑ul meu