Rogamus…

Traim oare un blestem pentru ca ne-am dezmintit neamul?

BASMUL ROMANIZĂRII
De Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu

„Pentru a lichida popoarele se începe prin a le altera, prin a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, istoria, cultura şi alcineva le scrie alte cărţi, le dă altă cultură, le născoceşte o altă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost iar cei din jur îl vor uita şi mai repede, limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor, care mai devreme sau mai târziu va muri de moarte naturală.” (Milan Hubl,1927-1989)

Pentru victoria romană din anul 106 d.Hr., trebuie pusă în balanţă apăsarea grea a trădărilor, fără de care Traian şi armata sa nu ar fi putut câştiga bătălia finală.
Niciodată Dacia nu a ajuns colonie imperială, decât unele provincii din ea!
Cotropirea Daciei lui Decebal de către invadatorii romani conduşi de imperatorul Tiran Traian şi înfrângerea unei părţi a ei, prin trădare a culminat cu transformarea provinciilor ocupate în colonii romane, încercându-se astfel, procesul romanizării lor, proces care în realitate a devenit un basm de factură latină cezaro-papistă.
Împăratul Iulian Apostatul (361-363), în lucrarea sa Caesarii, pune în gura lui Traian o replică sugestivă: „Am supus pe acei geţi, cea mai războinică naţiune din câte au fost pe lume, nu numai pentru vitejia trupului oamenilor, dar încă şi prin acele învăţături pe care Zalmoxis, cel mai venerat de dânşii le-a întipărit adânc în sufletele lor; căci ei nu cred că mor, ci numai că-şi schimbă lăcaşul şi prin urmare se reped la moarte cu aceeaşi veselie cu care ar porni la drumul vieţii.”.
Traian şi romanii săi civilizaţi, n-au venit în Dacia Marelui Decebal să aducă progres, pace, bunăstare, ci pustiire. Adevărul crud ni-l spune istoricul roman Publius Cornelius Tacitus (56-120). „Romanii cei lacomi îşi înrobesc supuşii, jefuiesc, ucid, siluiesc. Constrângerile sunt la ordinea zilei: serviciul militar, impozitele, tributul în natură, corvezile. Câmpurile, minele, porturile aparţin romanilor, în timp ce muncitorii agricoli, minerii şi docherii sunt băştinaşi. Însăşi ideea de imperiu este o mare amăgire: Ei transformă totul în pustiu şi numesc aceasta pace!” (P. C. Tacitus, Despre imperialismul roman, cf. Paul Mackendrick, Pietrele Dacilor Vorbesc, trad. H.F. Popescu, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Buc. 1978, p. 80).
Perioada cât au stat provinciile geto-dace sub jugul colonizării romane, des scuturat şi continuu deshămat de atacurile dacilor liberi susţinuţi moral de fraţii ocupaţi nu a fost nicidecum un factor de civilizaţie, ci dimpotrivă un factor de stagnare și dereglare a vechii culturi şi civilizaţii geto-dacice.
Dincolo, însă de ecuaţia istoricilor romanizatori străluceşte Aura adevărului!
Limba dacică este trunchiul pelasgo-traco-get din care s-a desprins lingua prisca – latina arhaică cu mulţimea dialectelor italice. Faptul că există un spaţiu imens al vorbitorilor de limbi neolatine se explică nu graţie basmului romanizării, ci fenomenului originar comun de limbă tracă.
Istoricul roman Sextus Rufus în lucrarea sa, Breviarium rerum gestarum Populi Romani, din anul 370, d.Hr., consemna că, „O limbă barbară latină se vorbea şi în provinciile Illyricum încă înainte de cucerirea romanilor.”
Limba dacică alcătuieşte principalul fond lexical al limbii române, care nu este altceva decât limba dacică evoluată superior. Limba română este vorbită de cel mai mare număr de dacoromâni, dovadă a caracterului ei unitar şi stabil la nivel european şi cuprinde cel mai mare număr de cuvinte daco-latine în raport cu celelalte limbi neolatine. Având în vedere vechimea separării latinilor din arealul carpato-danubiano-pontic, este foarte normal fenomenul diferenţierii.
Limba dacică, nu numai că a supravieţuit, dar a rămas vie, pentru toţi dacii ei vii! Limba dacică, a ajuns într-adevăr o limbă moartă, doar în copârşeul cărţilor noastre de istorie, de literatură sau în dicţionarele groparilor latini şi greco-latini !
Toate drumurile pe care păşeşte regal originea limbii noastre străbune – Cultul frumuseţii ei divine duc la Marele Imperiu şi Regat al Daciei!
Vechimea limbii dacice străbune este atestată de marile descoperiri arheologice:
– vechimea de 1.800.000-2.000.000 de ani î.Hr., a scheletului uman de la Bugiuleşti, Valea lui Grăuceanu, judeţul Vâlcea;
– vechimea de 18.000 de ani î.Hr., a bordeielor de la Cotu Miculinţi, judeţul Botoşani;
– vechimea de 18.000 de ani î.Hr., a toporului-târnăcop de miner de la Cotu Miculinţi;
– vechimea de 18.000 de ani î.Hr., a unui harpon şi a unui vârf de lance din Cotu Miculinţi;
– vechimea de peste 8.000 de ani î.Hr., a expolatării şi prelucrării aurului, argintului;
– vechimea de 8.000 de ani î.Hr., a metalurgiei aramei, Schela Cladovei, Drobeta;
– vechimea de 7.000 de ani î.Hr., a proto-scrierii de la Turdaş-Vinca;
– vechimea de peste 7.000 de ani î. Hr., a prelucrării ceramicii;
– vechimea de 5.500 de ani î.Hr., a scrierii descoperită la Tărtăria-Mureş.*
– vechimea de peste 5.000 de ani î. Hr., a templului de la Căscioarele.
(Paul Lazăr Tonciulescu, Impactul Romei asupra Daciei, Ed. Miracol, Buc. 1997)
În judeţul Caraş-Severin se află o stâncă uriaşă în peştera Gaura Chindiei, desenată cu ocru, având peste 425 de semne, ce datează din perioada mileniilor XV-IX î.Hr., multe dintre ele apar pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia. În apropierea acelei peşteri se află peştera Clemente, unde se găsesc multe semne rupestre vechi de peste 11.000 de ani, multe dintre semne sunt în alfabetul geţilor încifrat pe celebrele tăbliţe de plumb de la Mănăstirea Sinaia. (Constantin Olariu Arimin, Adevăruri ascunse, Iaşi, 2016, p. 319-320)
Prof. Fraanklin Murphy de la Universitatea California din Los Angeles (UCLA), afirma pe baza decoperirilor arheologice că, „în mileniul V î.Hr., nu era locuit în Europa, decât Spaţiul Carpatic”.
Consternat de laşitatea şi trădarea multor „cercetători”, istoricul Nicolae Copoiu avertizează, că, „Lingviştii români, legaţi de ghiuleaua romanizării, rămân insensibili la acest fenomen şi aruncă tot lexicul românesc autohton în grădina vecinilor, pentru a le ieşi din numărătoare ponderea romană… Epoca modernă arată frecvenţa ideii renaşterii Daciei. Unitatea poporului român format în această epocă a avut ca fundament Dacia lui Burebista, nu Dacia ocupată de romani… M-a surprins neplăcut şi tendinţa – sau poziţia făţişă, integrală – de a glorifica ocupaţia romană în Dacia, adică o stăpânire şi un jaf ordinar de tip colonialist…
Numele împăratului Traian, conducătorul războiului împotriva lui Decebal, care a batjocorit capul acestuia în Senatul de la Roma, a fost aşezat la loc de cinste în cărţile noastre de istorie, chiar alături de Decebal, posteritatea istografică împăcându-i în numele naşterii poporului român.” (cf. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv – Craiova, p.86).
„Romanizarea dacilor şi a limbii lor s-a manifestat foarte puţin, chiar deloc. Nu am împrumutat nici un termen roman din administraţia statală, organizaţia agricolă şi cea militară.” (Paul Lazăr Tonciulescu, op. cit., p. 160).
„Nu construind cuvinte latineşti pe scheletul celor dacice, pentru a le crea acestora o origine romană, cum ne îndeamnă « unii », şi nici considerând cuvintele elene folosite azi în vocabularul internaţional ca fiind tot de origine romană cum ni se recomandă de către « alţii » vom restabili adevărul asupra originii limbii dacice, ci comparând-o pe aceasta cu limba fraţilor lor apropiaţi aheeni, dorieni, eleni, umbro-latini, liguri, francezi meridionali, basci, sumerieni, georgieni, iberi etc. Numai aşa vom face ştiinţă şi vom restabili adevăruri de mult căutate: vechimea poporului dac şi a limbii sale, originea tracă a cetăţenilor Romei antice şi a limbii lor, caracterul original, unic şi unitar al civilizaţiei dacice, caracterul cosmopolit, în principal elen, al civilizaţiei zisă « romană », lipsa unor tradiţii la romani dat fiind faptul că ei nu au constituit niciodată un popor ci au rămas o simplă cetate (de aceea nu şi-au lăsat moştenire nici numele, peninsula numindu-se şi azi Italia aşa cum se numea sudul ei în sec. VIII î.Hr.),originea dacă a numelui de rumân şi a poporului român etc.” (p.162).
„Soldaţii romani au cucerit doar 20% din teritoriul Daciei. Iar în teritoriul cucerit ei nu au exterminat populaţia.” (Ioan Vlăducă, Pagini din Istoria Neamului Românesc – prezentare în lumina Adevărului Ortodox. Fund. Iustin Pârvu, Suceava, 2012, p.47).
„Traian a căutat să distrugă civilizaţia dacă (dacă?! n.a.), cucerind 14% din teritoriile ei, furând tezaurul şi transportându-l la Roma…” (Dr. Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei. Ed. Axa-Botoşani, 2002, p. 73,85).
„Luptele eroice purtate de întregul popor dac împotriva expansiunii romane şi îndeosebi dîrza rezistenţă opusă armatelor lui Traian de către dacii sub conducerea lui Decebal l-au determinat pe împăratul roman să se limiteze la ocuparea numai a unei părţi din Dacia: spaţiul intracarpatic şi zonele sudice cuprinse aproximativ între Rabon/ Jiu, Marisus/ Mureş, Tisia/ Tisa şi Istru/ Dunăre.” (Istoria Militară a Poporului Român, vol. I, Ed. Militară, Bucureşti – 1984, p.180).
„Dacia era un mare regat cu bază etnică perfect omogenă, cu tradiţii istorice seculare, cu o structură socială şi economică bine definită, care n-a acceptat niciodată stăpânirea romană; cei care n-au căzut în cele două mari războaie s-au retras în Dacia septentrională, care n-a fost niciodată atinsă de cucerirea romană.” (Vasile Pârvan, Dacia, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1967, p. 150-151).
Nicolae Iorga în lucrarea Istoria Românilor I2, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, prezintă în Sursele Ilustraţiilor între Fig.11 şi 12 Harta Daciei Mari, după 106 d.Hr., în care sunt conturaţi Dacii Liberi, ce ocupau zona de la Marisus/ Mureş – Samus/ Someş – (exceptând Napoca) – Nordul Transilvaniei – Crişana – Maramureş – Moldova de Nord – Tyras – Moldova de Sud – Muntenia – Scythia.
Privitor la romanizarea Daciei, academicianul Andrei Oţetea, revine asupra primei păreri menţionate, descătuşindu-se astfel, din chinga romană. „Cît despre nordul Transilvaniei, Crişana, Maramureş şi cea mai mare parte din Moldova, rămâneau în afara dominaţei romane… Cu deosebire Muntenia şi Moldova de Jos au rămas constant în afara regimului provincial roman.” (Istoria Poporului Român, sub Redacţia Acad. Andrei Oţetea, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti-1970, p. 67-68).
Istoricul şi omul politic Carol Troya (1784-1858), afirmă în lucrarea sa că, „Traian a cucerit numai o treime din Dacia lui Decebal, după calculele cele mai vrednice de luat în seamă, în special cele ale lui Gatterer (1729-1799).” (Carol Troya, Tempi storici dopo Gesu Cristo, iar Gabriel Gheorghe, care-i prefaţează lucrarea, mărturiseşte că, „în realitate această suprafaţă nu a reprezentat nici o treime din Dacia lui Decebal.” (Tempi storici dopo Gesu Cristo, p. 10).

„Trebuie însă precizat că noua provincie (romană), nu cuprindea întreg teritoriul fostului stat al lui Decebal. Ţinuturi ca Maramureşul, Crişana, Moldova şi câmpia munteană n-au fost ocupate de romani, ci au continuat să fie locuite de dacii liberi (dacii mari, costobocii, carpii). Dobrogea de azi făcea parte din Moesia Inferior, iar sub Diocleţian (284-305) devine provincie sub numele de Scythia Minor. Deci, noua provincie cuprindea Transilvania propriu-zisă, Oltenia, o fâşie din Muntenia (în stânga Oltului) şi Banatul (cuprins între Mureş şi Tisa).” (Pr. prof. Dr acad. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.I, op. cit., p. 52-53).
Nici marele Christian Mathias Theodor Mommsen (1817-1903), laureat al Premiului Nobel (1902), pentru Istoria Romană, nu s-a pronunţat pentru mult disputata romanizare. „În pofida aşteptărilor, transformarea Daciei într-o provincie romană n-a antrenat mutarea liniei de apărare a graniţei din ţinutul Dunării; nu a intervenit o schimbare propriu-zisă a liniei de apărare; noua provincie a fost tratată în general ca o poziţie excentrică, legată de teritoriul roman doar spre sud, pe Dunăre, înaintînd spre celelalte trei puncte cardinale din ţinutul barbar. Cîmpia Tisei, care se întinde între Panonia şi Dacia, a rămas şi în continuare stăpînită de iazigi… Şi Basarabia este străbătută de o dublă linie de apărare, care legînd Prutul de Nistru, se sfîrşeşte la Tyra. În cazul acesta, Moldova şi partea sudică a Basarabiei, ca şi întreaga Valahie, este greu de crezut că dominaţia romană s-a întins şi în mod efectiv asupra acestor ţinuturi.” (Theodor Mommsen, Istoria Romană, vol. IV, Ed. Polirom, Bucureşti, 2009, p. 125-126).
„E o ironie a sorţii, scrie marele dac Pavel Coruţ, să ţi se recunoască de către savanţii străini calitatea de leagăn planetar de civilizaţie iar tu, român (rămân/ rămas deseori corigent ori repetent n.a.), să-ţi declari dependenţa culturală de focare târzii-latine, greceşti, slave etc. Ori de câte ori aud aberanta poveste a romanizării « barbarilor » geto-daci de către « civilizatul » Imperiu Roman nu-mi vine să cred urechilor. Din păcate, istorici susţin această aberaţie şi încă împotriva probelor ştiinţifice foarte clare. Ori de câte ori aud teza civilizării geto-dacilor prin creştinare pe filieră iudeo-elenă mă întreb dacă cei care o susţin cunosc poruncile a opta şi a noua – Să nu furi! Să nu minţi!
Unde este înalta spiritualitate pelasgă, geto-dacă, în faţa căreia istoricul Paul Mac. Kandrick se închina, considerând-o net superioară celei greceşti şi egiptene?
Unde este Geto-Dacia – ţara zeilor, ţara din care se năşteau civilizaţiile şi credinţele religioase?
Cine ne-a furat credinţa, ne-a şters urmele înaltei civilizaţii!
Cine minte cu privire la originile creştinismului şi a semnelor sacre?
Strămoşii noştri erau creştini (precreştini n.a.), încă de acum şase-şapte milenii: peste sărbătorile şi ceremonialurile lor s-au aşternut prin fraudă (minciună!) alte sărbători şi ceremonialuri, făcându-ne să uităm cine suntem, de unde venim, încotro trebuie să ne îndreptăm paşii.” (Pavel Coruţ, Încă un Pas, în Paul Lazăr Tonciulescu, De la Tărtăria la Ţara Luanei, Miracol, Bucureşti 1994, 73-74).
Dacii neliberi au trăit marea dramă, sub dominaţia romană, privind politica de romanizare, fiindcă nu ştiau ce model să urmeze al civilizatorilor imperiali latini?!
Pe Domiţian, care ucidea muştele, romanii nobili şi aproape pe soţia sa, având un precedent în Nero, dar şi pe sclavii care-şi denunţau, le cererea lui, stăpânii?!
Pe Nerva, cel lipsit de coloană vertrebrală şi la propriu şi la figurat?!
Pe Traian, care iubea cu patos mai mult bărbaţii ori deloc femeile; de la paji, la actori, ori la viitorul împărat şi care pe deasupra a comis marele masacru imperial, savurat prin cele peste 156 de zile de sărbători însângerate în Circul lui însetat de sângele oamenilor şi animalelor nevinovate?!
Pe Hadrian, favoritul amoros al cuceritorului Traian, care a distrus şi celebrul Pod de piatră, împreună cu arhitectul-ctitor al lui?!
Pe Aurelian, care în „retragerea sa paşnică” s-a înecat în propriul sânge?!
Pe care?! Ori pe cine?!
Puşi în faţa acestor dileme – deopotrivă de caesare, de auguste şi pilduitoare, Dacii neliberi, nefiind convinși, au uitat să se romanizeze.
Dacia, provincie imperială a fost doar în mentalitatea istoricilor care au slujit/ slujesc intereselor străinilor, în special romanilor, catolicilor, ocultei.
„Mai ieri (la fel ca şi azi n.a.), hainii vindeau ţara, iar subjugatul popor gemea sub opresiune. Mai mult, atunci, ca şi astăzi, unii « istorici » făceau şi prefăceau cronici pentru a ne scoate din istorie sau pentru a dovedi instabilitatea noastră şi moştenirea străbună.” (Diac. conf. dr. Petre I. David, „De neamul românilor”, în Îndrumător Bisericesc Misionar şi Patriotic 1989, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor-1989)
Istoria trebuie să fie întotdeauna o mărturisire de credință pentru Neam şi Dumnezeu, iar istoricii, să fie Apostolii ei, exceptându-i pe Iuda vânzătorul şi Petru laşul, cel care s-a lepădat de trei ori de Mântuitorul Hristos – Viața Vieţii.
De câte ori ne-au vândut unii dintre cronicari dea lungul vremurilor?!
De câte ori s-au lepădat de Neam şi Patrie anumiţi, chiar mulţi istorici ?!
Din prea mare mâhnire, durere şi nefericire, cred că doar pentru Patria noastră Dacoromânia, dintre toate ţările de pe pământ, istoricii în majoritate covârşitoare i-au urmat doar pe Iuda Iscariotenul şi pe Petru, exceptându-i pe ceilalţi Apostoli.
Faptul că ne este interpretată, re-interpretată şi poate para-interpretată pentru a fi predată fals şi calomniator istoria naţională în şcoli şi universităţi, după lovitura de stat din Decembrie ’89, a devenit deja de notorietate internaţională. Ramino N. Georgescu din New York, face o astfel de remarcă în revista Danubius, în articolul „Prin Cenuşa Imperiului”, Anul 1, nr.3. „Au trecut aproape 2000 de ani de la « vizita » de pomină a împăratului roman Nerva Traianus în Dacia. O vizită nedorită, nesolicitată, nenorocită. În urma ei un popor mândru, dârz, viteaz şi-a pierdut, prin grija istoricilor prezenţi, Patria, Identitatea.”
La întrebarea în spirit ironic şi ascuţit a savantulului Bogdan-Petriceicu Haşdeu (1838-1907), scriitor, lingvist, folclorist, jurnalist, istoric, academician, Pierit-au Dacii?!, a răspuns anticipat, alt savant la fel de aristocrat Constantin Cantacuzino (1650-1716), stolnic, diplomat, istoric, geograf, cu un secol şi jumătate anterior: „Iară Dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară şi cum o lepădară aşa de tot şi luară a Romanilor, aceasta nici nu se poate socoti, nici crede” (Constantin Cantacuzino, Istorie a Ţării Româneşti dintru început, 1700).
– Ce civilizaţie? Ce cultură puteau primi geto-dacii de la barbarii romani, când Strămoşii noştri aveau ca moştenire multi milenară, scrisul-cultura-cartea sacră-înțelepciunea pelasgă a omenirii?!
Pentru lumea de astăzi, de mâine şi permanent grăiesc Cuvintele vii ale Tărtăriei, reverberate celest peste meriadianele lumii, cuprinse şi în articolul savantului sumerolog Boris Perlov, publicat în Buletinul „Noi Tracii”, nr. 27, noiembrie 1976, care a tradus şi poezia orientalistului Andrei Nadirov din Leningrad.
„…Aud iar glasul Tărtăriei,/ Un colţ din văl e destrămat/ Şi caut a ei slovă vie,/ Ce încă nu a răsunat.” (Paul Lazăr Tonciulescu, De la Tărtăria la Ţara Luanei.., p. 8, 16).
Străbunii noștri milenari moșteneau cultura și civilizația lumii!
Aveau mirifica îndeletnicire a Semnelor – Taina SCRISULUI – Lumina lumii!
Aveau monoteismul precreştin – BIBLIA pelasgă – Cartea Adevărului.
Aveau mari sacerdoţi – Profetismul şi Sibilele celeste – Izvorul, harul Creativ!
Aveau ştiinţa Cerului – Cosmogonia, Astrologia,tâlcuirea misterelor, Oracolele!
Aveau aur, argint, aramă, fier, cărbune, sare, ceramică – Apa şi focul civilizaţiei!
Aveau știința stăpânirii plumbului întru nemurirea drumului Apei – Siguranța Vieții !
Aveau munţii fraţi, apele surori şi codrii veri primari – Sacra Familie naturală!
Aveau mari strategi, iluştri împăraţi şi regi – Conducători, Eroi, Martiri şi Sfinţi!
Aveau popor harnic, tineret de cremene şi oşteni viteji – DACII nemuritori!
Aveau mame divine, femei alese şi fiice frumoase – Copii sănătoşi, înţelepţi!
Aveau iubirea de pământ şi dragostea de cer – Statornicia şi dăinuirea!
Aveau dorul, doina, cântul, jocul, arta, legenda – Tradiţia, filosofia şi poezia!
Aveau cinstea, demnitatea, dârzenia, omenia – Lamura cavalerismului trac!
Aveau frumuseţea primordială din surâsul lui Dumnezeu – Sublimul Marianic!