Revelion în doi

By |2018-12-31T18:43:15+02:0031 decembrie 2018|Doctrină naţionalistă|

Cojuleasa

Publicat de |30 decembrie 2011|Publicistică.Varia

Coana Margareta, dintre vecine, era singura care-i zicea așa maică-mii, Cojuleaso!… Coana Margareta a fost una dintre persoanele care m-au impresionat, de mic, prin felul de a vorbi. Sentimentul de spectacol lingvistic l-am avut prima oară minunându-mă de vioiciunea cu care împreuna cuvintele coana Margareta, sora cea aprigă a blândei și tăcutei coana Dochița. Alte vecine erau doamna sau madam, Canja, Cociu, Dumitriu, Selelis, Baschinos, Enopian, Tesici, Claru…

Bunică-mea a fost Cojoaia. Iar bunica maică-mii, Floroaia. Amândouă vestite prin toată mocănimea dobrogeană. Cojoaia mai păstra legătura cu neamul Șeitanilor, de la Satu Lung, din care se trăgea. Nora ei și mama mea, Cojuleasa, visa la Rășinarii părinților ei ca la Paradisul pierdut!…

În pragul Noului An, an în care, cu puțin noroc și cu voia Domnului, mă fac și eu septuagenar, simt nevoia rândurilor care urmează, puține, din multele care s-ar fi cuvenit să le scriu până acum, din datoria față de norocul de a fi avut mama care m-a născut… Și mai ales m-a crescut! Ea cu tot neamul ei!…

Mă bucură mult amintirea primei nopți albe, petrecută cu băieții la Mamaia, când am venit acasă mult după răsăritul soarelui. Nu mai știu cum a fost, unde, cu cine, țin bine minte însă ce a urmat… Maică-mea și taică-meu își făceau de lucru prin curte, nerăbdători  să mă vadă mai repede că ajung acasă teafăr. Plecasem de-acasă fără să știu că-mi va fi întorsul atât de întârziat… Era, cum v-am zis, prima oară. Nu se mai întâmplase. Am intrat în curte ușor ezitant și i-am văzut pe amândoi părinții răsuflând ușurați. Odorul era întreg și nevătămat!… Apoi în ochii lui taică-meu am simțit un soi de mândrie, de bucurie, că mai trecusem un prag… Chefuisem până la ziuă!

Mama însă s-a uitat lung la mine și m-a luat la întrebări: cu cine, unde, până la ora asta?… Uită-te la el că nici nu poate vorbi!

Lasă băiatul în pace! Îl cerți mai târziu!… Du-te mă și te culcă!

Altceva nici nu-mi doream!…

M-am dus în camera din fund, cea mai liniștită, și m-am culcat.

Și acum urmează povestea minunată:

Abia ce închid ochii și simt dulceața somnului acasă, că mă trezește mama: Scoală! Azi e zi de curățenie! (Noroc că pe vremea aceea nu existau aspiratoare!…) Treci în sală! Am trecut în alt pat, cel din sală, mult mai incomod, cărând după mine perna și pătura. Degeaba! Peste o jumătate de ceas curățenia s-a mutat în sală și a trebuit să mă scol și de acolo! Am încercat să mă întorc în camera din care fusesem evacuat, dar nici vorbă! Patul era ocupat de scaunele care fuseseră ridicate ca să se poată spăla podelele!… M-am dus în camera unde ne petreceam de obicei ziua, un fel de sufragerie, cu două paturi însă! Deh! Eram cinci persoane. Cinci paturi, și nici unul demn să-mi odihnească oasele și mai ales capul, care, ca orice cap normal, îmi vâjâia ca un ventilator. Abia mă țineam pe picioare!

Măi, femeie, lasă băiatul să doarmă! Tu nu vezi că a petrecut și el az-noapte?!

Să știe să petreacă! Nu să vină să zacă după aia!… Cheful nu-i pentru toate nevoile!…

N-a fost chip să pun geană peste geană! A găsit mama fel și fel de motive ca să mă chinuie cu un sadism chiar …matern! Biata mama, cu un frate vestit de petrecăreț, nea Mitică Licoi, de tata nu zic nimic!, a încercat să mă descurajeze încă de la prima încercare. N-a reușit! Dar când a văzut că asta e situația cu care trebuie să se împace, a schimbat tactica. De câte ori veneam acasă de la o petrecere – ceea ce se întâmpla destul de des, a doua zi mă pândea cu o lingură de miere și o cană mare cu ceai de sunătoare! Să le iau pe stomacul gol! Face bine la ficat! Și chiar am un ficat de care se miră și nevastă-mea! Eu beau și mănânc orice, iar colesterolul îl face ea!…

Altă amintire cu mama, când a lipsit de data asta tata de acasă toată noaptea, și era tot așa, prima oară când se întâmpla așa ceva! Dar nici a doua zi dimineața nu s-a prezentat la domiciliu spăsit și rușinat!… N-a venit nici până la prânz! Era clar, se întâmplase ceva… Era pe la începutul anilor ’50. S-a dus mama la tata la servici, să vadă dacă se știe ceva acolo. Tata era paznic la TAPL… Ca fost chiabur și exploatator, alt servici mai bun nu putea avea… A aflat biata mama că taică-meu fusese arestat în urmă cu 24 de ore!… Direct de la servici! Pentru ce? A fost îndrumată spre tovarășul director, știe dumnealui mai multe. Și de la acesta mama a aflat, pe cale oficială așadar, că tata a fost arestat pentru o delapidare de 30.000 de lei!… O sumă tentantă, cam de șaizeci de ori mai mare decât salariul tatei! Nu se poate, tovarășe director! Ba uite că s-a putut! Tovarășe director, dar soțul meu n-a adus niciun ban în casă peste salariu! Eh, doamna Coja, cine delapidează n-o face pentru nevastă sau copii, pentru familie!…

Adică mama trebuia să înțeleagă că, probabil, tata avea vreo drăguță, cu care mâncase și băuse șaizeci de salarii!… Și unde-i soțul meu acum? Unde să fie?!, l-a ridicat securitatea! Este o sumă prea mare! E act de subminare a economiei naționale!… Situația este foarte gravă, îmi pare rău pentru dumnevoastră, pentru copii. Chiar și pentru nenea Zaharia îmi pare rău, era un om simpatizat de toată lumea!… Cum de și-a pierdut mințile în halul ăsta?!

Cam așa a decurs discuția din biroul tovarășului director Cojocaru!…

A părăsit mama biroul și sediul TAPL, undeva pe strada Mangaliei, azi Ștefan cel Mare, buimacă de cele aflate. Nu mai înțelegea nimic!… N-a făcut mulți pași și s-a auzit din spate o voce, mai mult șoptită, ferindu-se, să nu fie auzită de ceilalți: Doamna Coja, doamna Coja… Un bărbat, un bătrânel, care s-a prezentat cam în felul următor: eu sunt contabilul TAPL, doamna Coja. Nu-i adevărat că domnul Coja a delapidat, nici nu avea cum! Delapidarea a făcut-o tovarășul director Cojocaru, dar nu i se poate imputa lui pentru că este comunist, membru din ilegalitate. L-au găsit pe domnul Coja să i se pună în cârcă toată povestea pentru că este fost chiabur…

Din câte a înțeles mama, în biroul directorului se discutase între tovarășii din conducere, de față cu tovarășul ofițer de securitate – sumă „prea mare”, cazul devenea de competența Securității!, pe cine să dea vina! Din tot TAPL, tata era veriga „cea mai slabă”! Cel mai predispus să fie declarat dușman al noii orânduiri! Așa că pe el, tovarăși!…

Doamna Coja, aici nu se mai poate face nimic!, a continuat omulețul! Mergeți la București și încercați să intrați la tovarășul Gheorghiu Dej!, a mai sfătuit-o acel biet contabil… Mi l-am închipuit întotdeauna cu mânecuțele regulamentare, până la cot, mic și slăbuț, chelios și firav, să-l sufle vântul…

Și mama ce-a făcut?! Totdeauna a știut să găsească soluția cea mai bună! Așa că nu s-a dus glonț la gară, ci la securitate. O mână de femeie cum era, cine să-i dea vreo atenție?! A trecut ușor de paza de la intrare, a bănuit că biroul comandantului nu poate fi la parter și a urcat scările, la etaj a recunoscut după covorul special, deosebit, care este ușa comandantului, și a intrat fără să mai bată. A avut noroc că ofițerul din anticameră tocmai intrase  la comandant și lăsase ușa deschisă, așa că mama, tot așa, fără să mai bată la nicio ușă, a intrat la comandantul atât de temut al securității regiunii Dobrogea, în biroul acestuia, unde se ținea mare ședință operativă cu toți ofițerii superiori în păr.

Dar dumneata cine ești, cum ai ajuns aicia?!, s-a mirat cel din capul mesei.

Sunt soția lui Coja Zaharia și vreau să vorbesc cu tovarășul comandant!

N-ai ce vorbi cu tovarășul comandant! Trebuia să vorbești mai de mult cu bărbatul dumitale și să nu-l lași să fure din avuția poporului!

Știți mai bine decât mine că soțul meu este nevinovat! Delapidarea a făcut-o tovarășul Cojocaru, directorul TAPL. Dacă până diseară soțul meu nu este acasă, eu mâine dimineață mă urc în tren și merg la București, la tovarășul Gheorghiu Dej, să afle ce se întâmplă aici, cum fură foștii ilegaliști și cum îi acoperă securitatea!…

…Cam așa au rămas în memoria, în închipuirea mea cele petrecute atunci. … Spre seară, ne trezim că intră în curte și tata, aidoma sergentului de la Vaslui, adică trăgând al său picior drept. Când o vede pe mama: Ce-ai făcut, nebuno?! Astea i-au fost primele cuvinte. Restul le-am uitat…

Să nu uit însă și detaliul, într-un fel cel mai important. Într-un fel… Când mama povestea rudelor cele petrecute, preciza apăsat faptul că acel minunat contabil pricăjit și să nu dai pe el două parale, era evreu. Evreu, deci! Cam cu subînțelesul că din tot TAPL-ul nu s-a găsit un român să-l apere pe tata, ci numai un evreu!… Mama o spunea și ca o învățătură de minte pentru noi, copiii ei! Să nu uităm de binele pe care acel evreu, un evreu, deci, ni l-a făcut!… Fără acel evreu, fără gestul său eroic propriu zis, am fi ajuns, toți frații Coja, să ne rușinăm toată viața că avem un astfel de tată, hoț, delapidator!… Elanul nostru, cu care am intrat și am răzbit în viață, mândri că suntem Coja, feciorii lui Zaharia Coja, se alegea praful de elan și de noi!…

…A plecat tata de la TAPL, căci tovarășul Cojocaru, rămânând mai departe director, s-a ivit o mică incompatibilitate între cei doi… A ieșit tata la pensie ca paznic de noapte la Combinatul de panificație. L-a angajat nea Gică comunistul, adică Trandafir, pe care mama îl botezase în copilăria ei! Îi era și puțin nepot! Un om fain, dintr-o bucată!… Dacă ar fi fost tot PCR-ul după chipul și asemănarea lui nea Gică, intrau toți românii în PCR, mai ales chefliii!… Căci ce de chefuri a mai tras nea Gică!, rămase de legendă la Tulcea și în toată Delta, unde a fost transferat disciplinar?!… O adevărată glorie a comunismului cu față umană, ușor frăgezită de mahmureală!…

A treia amintire, un revelion, din anii studenției. Venisem acasă, la Constanța, indecis. Se pregăteau mai multe revelioane ale colegilor de la Mircea. Unul la Șirică, altul la Bigita, Dumnezeu s-o ierte, altul la frații Cuturicu, Dumnezeu să-i ierte, altul la… La care să merg? Aurel și Marilena, frații mei, cred că erau la Cluj, studenți, în orice caz nu erau în Constanța. Aflu, într-o doară, că tata este de serviciu în noaptea de revelion. Nu dau atenție acestui detaliu, mă decid unde să petrec revelionul, dau obolul, adică banii ca să se cumpere din cheta noastră, a invitaților, ce mai trebuia la un revelion, și mă las câteva zile în voia așteptării, în lungi plimbări pe malul mării, de la Trei Papuci până la Cazinou și înapoi pe la Ovidiu, Carol, Cuza Vodă, acasă… Acasă, venise seara de revelion, mă pregăteam să mă îmbrac frumos, cu costumul rămas de la frate-meu, când, nu știu cum se face, că-mi aduc aminte că și la revelionul trecut se nimerise să fie taică-meu de servici în acea noapte… Deci mama…

Pe scurt, m-am îmbrăcat până la capăt, elegant, arătam ca un adevărat Alain Delon în zilele lui cele mai bune, dar nu mai plec de acasă… N-a prea înțeles maică-mea cum vine asta?! Mă îmbrac să ies în oraș și rămân totuși acasă, în costum, la cravată… Când a înțeles, a insistat să plec unde mă așteptau băieții. Nu m-am lăsat înduplecat și am început să pun masa, am cerut tacâmurile și farfuriile alea bune, „pentru musafiri”, dar n-am reușit s-o înduplec pe mama să se îmbrace și ea mai festiv. N-am insistat, nu era teatru ce se întâmpla! Ci s-a fost întâmplat ceva real, teribil de real: noaptea de revelion cea mai grozavă pe care am petrecut-o vreodată!… Când a venit tata, pe la ora șapte-opt, ne-a găsit treji, adică nici nu dormeam, dar nici nu se vedea pe noi să mântuisem împreună o damigeană de cinci litri!…

Deci am stat de vorbă cu maică-mea la acel revelion vreo zece ore încheiate… S-a crucit tata: Ce-ați putut vorbi toată noaptea?!…

M-am ridicat dimineața de la masă cu sentimentul clar că rămân tare multe nevorbite și am plecat să mai fac o tură pe traseul îndătinat. Trei Papuci, Cazino…

Fără acea noapte de revelion, singurul revelion pe care nu-l pot uita, n-aș fi azi… Îmi vine să zic o vorbă proastă ca să mă fac înțeles. Versul acela, sunt suflet din sufletul neamului meu… Pretențios vers, închipuit, excesiv… Pentru că în acest vers cuvîntul neam este pus cu sensul său cel mai ambițios, mai înalt. Nu aș rosti acest vers, m-aș jena de altitudinea sa… Dar el mi se potrivește dacă îl cobor cu o octavă sau două, neam cu sensul de încrengătură de rubedenii… Veri, unchi, nepoți… Asta am devenit eu în acea noapte de revelion! Asta am simțit din câte mi-a povestit maică-mea din copilăria ei, despre bunici mai ales, despre Gogelia și celelalte sate unde s-au coborît din Ardeal mocanii, despre tata, părinții tatei, ceilalți frați, alte neamuri… Neamul, deci!

A știut să aleagă ce-mi povestește, așa că din cele ascultate a crescut în mine un sentiment ciudat, ciudat și net, anume că aparțin unei aristocrații, că în ruralul românesc există o stratificare, nu pe baze economice sau sociale, ci stilistice, comportamentale, că ești de neam prost după cum dai bună ziua, bunăoară… Că pentru neamul meu, neam de mocani, am de ce să fiu mândru în fața oricui! Suflet din sufletul… Cum a zis poetul!

Mi-a povestit mama, cu mult haz, și cum a fost pețită, de câte ori, de cine… De ce au fost refuzați ceilalți „feciori de crai” de dinaintea tatii… De ce l-a refuzat pe un flăcău neamț din sat, care… Sau pe unul pe care mama îl cam plăcuse, dar bunicul, înainte de a se pronunța, a simțit el că nu prea este de soi cumătrul, prea era bogat, așa că s-a dus la oraș, în Constanța adică, să afle mai multe despre „neamul” pretendenților la mâna prințesei Linica… Și aflând că cumătrul era un „îmbogățit la război”, cam cum ar fi azi unul îmbogățit la „revoluție”, a certat-o pe pețitoare că-i aduce așa neamuri proaste în casă… Nu fi neam prost!, era un avertisment și o dojană deseori auzită în copilăria mea!

…Mama fusese cam dezamăgită că n-am dat și eu la medicină, și că vreau să mă fac …poet! Cam în acești termeni, ușor ironici, cam de batjocură chiar, traducea maică-mea viitorul meu de filolog. În noaptea aceea, împăcându-se cu situația, și ca un fel de binecuvîntare părintească, mama mi-a mărturisit că în tinerețea ei „scrisese și ea poezii”! Am rămas cu gura căscată!…

Am aflat și de „studiile” ei, de ce s-au oprit după numai patru clase. S-a întâmplat atunci un mic incident verbal, la serbarea de sfârșit de an, când mama a spus o poezie în limba germană… A greșit un cuvînt!… A pronunțat un paronim, mai de ocară, pe care s-a străduit să nu cumva să-l rostească și, caz clasic în psihologie, tocmai pe acela l-a rostit! Spre hazul colegilor!… Așa de tare s-a supărat mama că a decis să nu mai calce pe la școală, iar bunicul, care știa că pe fete le mărită averea, a lăsat-o pe cuculica lui să-și trăiască copilăria în voia ei. Asta fusese vorba de alint a lui bunicu: cuculica…

Pe bunicul Stan Licoi l-am găsit pomenit ca „econom de oi”, adică cioban înstărit, și-n câteva anuare dobrogene. Celălalt bunic, omonim cu același subsemnat, venise din Ardeal și primise pământ la Cartalu, lângă Hârșova, așa cum prevedea legea. Inginerul hotarnic, după ce i-a măsurat ogorul la care avea dreptul, i-a spus că-i mai dă pe atâta dacă-i dă lui calul!… Cred că e ușor de ghicit ce i-a răspuns bunicul Ion Coja, din Bran de felul său!… Calul a fost animalul preferat în neamul Coja și Șeitan, din care se trăgea tata. Când tata a mers la armată, la călărași cu schimbul, nașul său, tot Zaharia, moșier, l-a chemat să-și aleagă un cal, care-i place! A avut tata cel mai frumos cal din regiment!

Când s-a întors din armată, sărea cu calul direct în curte la bunica, peste uluci, de se crucea toată strada Talazului, din malahaua Coiciu… Ne-a dus tata la un concurs de obstacole la care a sărit și vestitul Dracul-Știe, care bătuse un record mondial la săritura în înălțime. Tata ar fi vrut să continuăm tradiția și să ne crească pe lângă caii pe care-i avea la grădina de la Cișmea. S-a opus categoric mama, nu cumva să încălecăm vreun cal! Pasămite, citise ea o carte, a cărei eroină avea un băiețel și acel băiețel moare într-un accident de călărie… Și mama a pierdut un copil, pe Nelu, la 6 anișori. Rană niciodată vindecată!…

Altminteri, că veni vorba de romane, mama a citit la viața ei mai mult decât domnul profesor subsemnat! Iar la viața ei a avut printre musafiri, la masă sau numai la o cafea și o dulceață, patru academicieni. Care? Păi Valeriu Benetato, Emil Condurache, Alexandru Graur, Fănuș Neagu… La mine în casă nu au intrat până acum patru academicieni… Dacă mă gândesc bine, chiar niciunul!… Nici măcar Fănuș Neagu! Dumnezeu să-i odihnească pe toți patru!

Dar câte n-am aflat unul de la altul în noaptea aceea!…

Am pronunțat mai sus cuvîntul elan! E foarte important elanul în viață!… Cred că nu mi l-am pierdut niciodată! M-am încărcat atunci cu elan făptuitor pentru două vieți! Și asta din cele zece ore de sporăvăială la ceas de cumpănă, a vremii, premonitoriu pentru o viață de om, îmi dau seama acum!

…Nici unul dintre noi nu ar fi ce este dacă n-ar fi avut parte de părinții care l-au crescut, l-au făcut om! Ce vreau eu în aceste rânduri este să pomenesc de acel revelion, atât de definitoriu, de care am avut noroc, dar și inspirația de a-l alege, de a-l provoca, fără să știu că mă pricopseam astfel cu una dintre cele mai luminoase amintiri, cu unul dintre cele mai faste momente din viața mea!…

…Noroc cu comuniștii că l-au făcut pe tata paznic de noapte… Nu?! Se poate spune și așa!…

Ion  Coja