23. Repatrierea evreilor din Transnistria 2
Mesaje primite

Dan Culcer
Atașamente
12:11 (acum 2 ore)
către eu

REPATRIEREA DEPORTAŢILOR EVREI DIN TRANSNISTRIA ŞI CHESTIUNEA INTEGRĂRII LOR ÎN ROMÂNIA POSTBELICĂ

Peter Weber

Universitatea din Szeged (Ungaria)

Reîntoarcerea deportaţilor evrei „evacuaţi” de către autorităţile antonesciene în Transnistria începând cu toamna anului 1941 a fost un proces gradual care, început încă din ultimele luni ale regimului Antonescu, s-a finalizat la câteva luni după căderea acestuia la 23 august 1944. În contextul înfrângerilor successive ale armetelor româno- germane, dar şi ca urmare a numeroaselor intervenţii ale lui Wilhelm Filderman, prestigiosul ex-lider al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti între 1924 şi 1941, un prim pas în această direcţie a fost decizia Consiliului de Ordine din 30 septembrie 1943 de a repatria evreii deportaţi pentru „abateri disciplinare” în cadrul batalionelor de muncă obligatorie, care îşi satisfăcuseră deja pedeapsa1. Însă despre o repatriere generală a zecilor de mii de evrei originari din România, supravieţuitori ai regimului de teroare din Transnistria, nici nu putea fi vorba la acea dată.

Chiar şi în ianuarie 1944 Antonescu atrăgea atenţia ca numai românii din Transnistria să fie evacuaţi şi doar în cazuri excepţionale unii evrei, care vor trebui însă să fie expulzaţi din ţară în cel mai scurt timp posibil. O repatriere totală a deportaţilor evrei, cetăţeni români, era considerată de către Antonescu „cea mai mare crimă în istoria naţiunii”2. În ciuda aparentei intransigenţe a lui Antonescu în chestiunea repatrierii deportaţilor din Transnistria, personalităţi ale comunităţii evreieşti, Centrala Evreilor din România3, dar şi guvernele britanic şi american, în

1 Într-unul dintre memorii, datat 12 octombrie 1943, Wilhelm Filderman solicita readucerea deportaţilor la domiciliile lor din România, de unde fuseseră deportaţi. Matatias Carp, Cartea Neagră. Suferinţele Evreilor din România, 1940-1944, vol. III, Transnistria, Bucureşti, Edit. Diogene, 1996, p. 446-447.

2 Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. II. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri, Lya Benjamin (ed.), Bucureşti, Edit. Hasefer, 1996, doc.180, p. 541.

3 Centrala Evreilor din România înaintase la 7 septembrie 1943 o petiţie guvernului român solicitând repatrierea unor categorii de evrei deportaţi, după ce W. Filderman se adresase din nou în ianuarie 1944 guvernului român în aceeaşi chestiune. Descriind situaţia mizeră în care se aflau deportaţii, el solicita repatrierea măcar a orfanilor şi a celor deportaţi pentru „abateri disciplinare”, dar şi a celor care fuseseră deportaţi pentru faptul că, după cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, solicitaseră din vara anului 1940 cetăţenia sovietică. Ibidem, p. 137.

„Anuarul Institutului de Istorie «G. Bariţiu» din Cluj-Napoca”, tom. XLVI, 2007, p. 387–400

388 Peter Weber 2

contextul negocierilor secrete privind un armistiţiu separat, au continuat să facă presiuni asupra regimului pentru repatrierea cât mai multor categorii de deportaţi4. Concesiile regimului Antonescu s-au făcut simţite mai ales prin ameliorarea regimului de detenţie şi a condiţiilor catastrofale de viaţă ale evreilor de dincolo de Nistru. Acest refuz al repatrierii generale s-a meţinut până în martie 1944, când trupele sovietice atinseseră cursul Bugului. Până atunci însă, regimul a permis din toamna lui 1943 repatrieri individuale în semn de bună voinţă faţă de aliaţii anglo- americani. Această primă categorie de deportaţi viza persoanele deportate „din greşeală”, precum evrei decoraţi cu ordine militare româneşti în primul război mondial. Din acestă categorie de deportaţi au făcut parte foarte puţine persoane, adică doar cei originari din Vechiul Regat, dat fiind că majoritatea deportaţilor trăiseră în teritoriile ce abia după primul război mondial au devenit parte a României. În octombrie 1943 un grup de deportaţi pedepsiţi pentru „abateri disciplinare” în cadrul batalioanelor de muncă obligatorie au primit permisiunea de a se reîntoarce în ţară împreună cu familiile lor5. Totuşi, prima repatriere colectivă a avut loc în decemrie 1943 vizându-i aproape exclusiv pe evreii din judeţul Dorohoi, ce nu aparţinuse niciodată Bucovinei, ci fusese alipit acesteia cu puţin timp înainte de ordinele de deportare a evreilor din Bucovina în Transnistria6. Astfel, la 20 decembrie 1943 circa 1500 de deportaţi evrei originari din judeţul Dorohoi s-au putut întoarce la casele lor, după ce majoritatea deportaţilor pieriseră în Transnistria. Două luni mai târziu, guvernul Antonescu emitea un nou ordin de repatriere. De data aceasta era vorba despre orfanii de ambii părinţi până la vârsta de 15 ani, repatriere organizată de către Centrala Evreilor din România. Un transport de circa 1850 de orfani evrei care îşi pierduseră ambii părinţi în vicisitudinile vieţii din Transnistria a sosit la Iaşi pe 6 martie 19447.

De fapt regimul Antonescu trăgea de timp în privinţa repatrierilor încercând să amâne pe cât de mult posibil readucerea în ţară a supravieţuitorilor evrei din

4 I.C. Butnaru, Waiting for Jerusalem: Surviving the Holocaust in Romania, Westport, Connecticut, London, Greenwood Press, 1993, p. 139. Vezi stenogramele şedinţei Consiliului de Miniştri din 25 noiembrie 1943 în Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews, Chicago, Quadrangle Books, 1961, p. 507.

5 Una dintre supravieţuitoarele acestui grup a fost Sonia Palty din Bucureşti, deportată cu familia din „vina” tatălui de a fi încălcat disciplina muncii într-un batalion de muncă obligatorie. Ei s-au întors acasă în octombrie 1943. Vezi Sonia Palty, Jews! Cross the Dniester!, în Felicia (Carmely) Steigmann, Shattered! 50 Years of Silence, Toronto, Abbeyfield Publishers, 1997, p. 344.

6 Ordinul de repatriere pentru cei deportaţi pe motivul încălcării disciplinei muncii a fost dat pe 2 octombrie 1943, cel pentru repatrierea evreilor din Dorohoi, la 8 decembrie 1943.

7 În unele cazuri, în schimbul unui „cadou” pentru comandatul militar al ghetoului, printre orfanii repatriaţi s-au putut strecura şi adolescenţi care nu erau orfani sau depăşeau vârsta de 15 ani.

Vezi Gerhard Schreiber, A Tell of Survivor (manuscris), University of Sussex, p. 33. Cifrele referitoare la acest transport al orfanilor sunt contradictorii. Un document redactat de către Comandamentul General al Jandarmeriei menţiona 1960 de orfani care puteau beneficia de repatriere, în timp ce numărul celor repatriaţi a fost, conform aceluiaşi document, de 1975 de copii. Vezi Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România (în continuare CSIER), dos. III/932, p. 118.

Sursa

„Anuarul Institutului de Istorie «G. Bariţiu» din Cluj-Napoca”, tom. XLVI, 2007, p. 387–400