Remember (1)
Mihai Cantuniari, scriitor 06 Octombrie 2024
Anii 60

Viața e făcută și din lucruri mici

Trebuie să recunosc că eu nu m-am maturizat deloc din anii ‘60 încoace – şi nu este o figură de stil, ci purul adevăr: timpul a trecut în van peste adolescentul care acum a îmbătrânit, şi-atâta tot. El nu s-a copt, nu a progresat, nici măcar nu a regresat, ci a rămas înţepenit, blocat în singura perioadă absolut benefică a vieţii lui, de care nu-l va despărţi decât ultima-i suflare. Nimic patetic în constatarea aceasta, nimic tragic, ci mai degrabă – zic eu – demn de invidiat. Iată aşadar un bătrân adolescent, care recunoaşte smerit că n-a crescut, că n-a învăţat nimic din viaţa-i scursă, că s-ar întoarce oricând şi oricum – poate doar cu excepţia unui pact diavolesc – în anii fermecaţi de odinioară, când bucuria era bucurie, muzica muzică şi femeile femei, iar plinătatea puterilor şi a simţirii părea să nu se istovească nicicum, nicicând, având de partea ei atâtea promisiuni şi atâta armonie. Mi-am trăit din plin tinereţea, deşi situată în epoca de avânt ideologic al comunismului, dar adevărul este că putea fi în jur şi fascismul, maoismul, salazarismul, că tot la fel aş fi simţit şi reacţionat. Un critic pe cât de pertinent pe atât de cinstit, Alex Ştefănescu, susţinea mai demult în paginile „României literare” că în poezia mea am fost anistoric: avea perfectă dreptate, fiindcă n-am vizat niciodată să redau experienţa omului aflat sub vremi, ci a Omului dintotdeauna în care se recunoaşte omenirea întreagă.

Mă întreb uneori cum va fi denumită generaţia asta a mea care se pregăteşte, la indicaţiile Marelui Regizor, să părăsească totuşi demn scena? Fi-va ea oare generaţia rock-ului, a eliberării sexuale, a războiului rece, a primilor paşi în Cosmos? De ce am mereu senzaţia că numai atunci, în anii ’60, lumea ştia să se bucure, să facă filme, să scrie romane, să iubească, să creadă în ce făcea? Mă înşel eu?

Pe vremea aceea, mersul la cinema era o adevărată sărbătoare la care participa întreaga familie. În sfârşit, se aduceau filme bune din Apus. De dimineaţă, foarte devreme, tatăl sau fiul cel mare se ducea să cumpere bilete pentru după-amiaza ori seara aceea; soţia şi fetele se gândeau cum să se dichisească şi dădeau zor să fie totul gata la timp. Masa de prânz decurgea într-o mare voioşie, înteţită de speranţa spectacolului la care nimeni n-ar fi renunţat în ruptul capului. Magia filmului duduia din toate motoarele. Nu existau pe atunci nici plictisiţi, nici sastisiţi. Cei ce ştiau puţin subiectul, sau care văzuseră cu câteva zile înainte pozele afişate la sala de cinematograf de pe „6 a III-a” (bulevardul Şase Martie), ori la Scala şi Aro – noile denumiri de „Republica” şi „Patria” nu reuşiseră să le deplaseze pe cele vechi şi de toţi cunoscute -, povesteau şi fabulau cu deliciu, sorbiţi din ochi de toată suflarea casei. Un neastâmpăr perfect explicabil se înstăpânea pe familia gata de drum; în tramvai sau troileibuz, îmbrânciţi dar fericiţi, membrii ei schimbau priviri complice savurând dinainte voluptăţile către care tindeau cu toată fiinţa lor. Apoi, în sala de cinema, ce mai vânzoleală la căutatul şi găsitul locurilor (adesea ocupate de intruşi: de aici supărări şi vociferări repede muşamalizate de stingerea luminilor)! Anunţat de marea stemă comunistă a ţării cu raze rotindu-se în jurul ei, începea jurnalul de actualităţi al Studioului Sahia, în alb-negru, invariabil împărţit în două părţi: imagini din ţară şi de peste hotare. Primele, pe un fond muzical tonic cu predominarea alămurilor, foarte tovărăşesc, extrem de mobilizator, te plimbau din uzine pe ogoare şi înapoi în fabrici, printre oameni plesnind de voie bună şi gata de realizări şi mai fenomenale decât cele de acum o săptămână (ultimii la rând erau, evident, intelectualii, care nu aveau dreptul decât la câteva comentarii anoste rostite din vârful ţuguiat al buzelor); celelalte, voit sumbre, prezentau cu toată tendenţiozitatea de care erau în stare o lume capitalistă frământată de greve şi şomaj, dar şi de scandaluri financiare sau mondene la care cetăţeanul nostru obişnuit, cel bine mancurtizat, nu putea reacţiona decât ţâţâind din limbă reprobator şi afişând o mare şi sfântă indignare. Partea comică era însă că foarte mulţi spectatori aşteptau special partea cu ştirile din Occident, doar-doar or zări niscai şefi de stat reacţionari, zgârie-nori, maşini de lux şi vedete de rock şi cinema cu care să-şi clătească ochii înceţoşaţi de atâtea realizări care nu duceau nicăieri. Îmi amintesc că am văzut de vreo patru ori un astfel de jurnal numai pentru că în el apărea exact două secunde o trupă de rock’n’roll, poate Beach Boys, poate Herman Hermits, după care mă dădeam în vânt. Sau, de alte patru-cinci ori, jurnalul cu vizita lui Hruşciov în America lui Eisenhower, numai şi numai pentru că puteam vedea din plin ameţitoarele blocuri şi minunatele maşini – Chevrolet, Ford, Dodge, Chrysler – de la poalele lor. Şi câţi băieţi de vârsta mea nu făceau la fel! Să-şi aducă aminte tinerii de mai ieri, bunicii de azi. Apoi se reaprindea pentru câteva minute lumina şi, după o altă scurtă pauză cu foieli şi şuşoteli tot mai excitate, când întârziaţii dădeau fuga să-şi ocupe locurile sau să se resemneze văzându-le ocupate, urma filmul.

Dar ce filme! Erau multe, variate şi bune, încât şi azi mă minunez de calitatea lor şi a actorilor care au ajuns legende ale ecranului: westernuri, poliţiste, superproducţii istorice sau ecranizări literare, comedii, drame şi aventuri, ca să nu mai vorbesc de cele muzicale sau de amor. Erau filme care nu mizau deloc pe şocarea şi oripilarea publicului, cum se întâmplă azi plenitudinar cu peliculele întrerupte agasant, grobian şi excesiv, de publicitate pentru salamuri, brânzeturi, paste de dinţi, desuuri sau tampoane igienice pentru dame. Exista ceva ce s-ar putea numi respectul faţă de spectator, faţă de cel care îşi sacrifică un timp irepetabil din viaţa lui ca să vadă un film; respect nutrit în egală măsură de producători, regizori, scenarişti, actori. Un respect comparabil cu cel faţă de cititori, care tot în perioada aceea erau răsfăţaţi cu scrieri minunate, cu traduceri inegalabile. Pe celebrul bulevard „6 a III-a” am văzut de câteva ori cu nesaţ, când eram încă liceean, Vrăjitoarea cu Marina Vlady, un film care mi-a răscolit atunci tot simţul de dreptate şi precocele puseuri senzuale.

La terminarea peliculei, nu era rar să vezi spectatori cu ochii în lacrimi, dacă asistaseră la o tragedie, sau umflându-şi toracele şi înălţându-se pe vârfuri ca să pară mai înalţi, dacă luaseră parte la o acţiune aventuroasă. Întorcându-ne însă la familia noastră cea compusă din tată, mamă şi doi-trei fii/fiice, toţi la “ţol festiv”, trebuie adăugat că după film ea poposea nesmintit la o mică trataţie la cofetărie, fiindcă altminteri seara ar fi fost considerată neizbutită. Acolo, la un cataif, o savarină, un ecler sau un doboş-tort se comenta cu însufleţire spectacolul abia terminat, luându-se avântat partea nedreptăţiţilor şi „înfierându-se racilele” nesimţiţilor, păcătoşilor şi ticăloşilor, într-o emulaţie căreia nu-i punea punct decât ora înaintată şi bosumflarea tot mai vizibilă a personalului de serviciu care trebuia să şi şteargă pe jos înainte de închidere. Aşadar, cu căţel, cu purcel, familia se întorcea teleap-teleap acasă unde la începutul anilor ’60 nu o aştepta nici un televizor (şi zău dacă îi simţea cineva lipsa); de aceea filmul abia văzut îşi continua neabătut magia vreme de săptămâni, apoi se întipărea în memoria pasivă, pentru a reizbucni cu aceeaşi prospeţime după mai multe decenii.

Oricât de ciudat ar părea, cu teatrul lucrurile nu stăteau tot aşa. Deşi se făcuseră mari eforturi pentru “apropierea de mase” a spectacolului teatral, caracterul mai elaborat şi mai intelectual al acestuia, plus senzaţia de seară mai simandicoasă petrecută la teatru sau la operă îşi spuneau cuvântul în preferinţele şi comodităţile marelui public. Dar tot atunci, teatrul românesc trăia momente de glorie, de n-ar fi să amintim decât de pleiada de actori care l-a însufleţit şi de repertoriul foarte bun, foarte diversificat, ce îţi oferea în egală măsură interpretări memorabile atât în autohtonele „O scrisoare pierdută”, sau „Tache, Ianke şi Cadâr”, cât şi în străinele „Oameni şi şoareci”, „Clipe de viaţă”, sau „Sfânta Ioana”. Cum teatrul n-a fost niciodată punctul meu forte – preferam să citesc piesele decât să le văd jucate -, trebuie să-i mulţumesc tot preafrumoasei studente care era Ileana, viitoarea mea soție, pentru puţinele dar excelentele spectacole la care m-am lăsat dus și nu am regretat. În schimb, ascultam cu mare interes acea adevărată izbândă a anilor ’60 care era teatrul la microfon. E greu, e imposibil să vă imaginaţi acum ce însemnau emisiunile acelea pline de har actoricesc şi regizoral; cel puţin două generaţii, a părinţilor mei şi a mea, au fost pe nesimţite modelate de serile liniştite când vocea crainicei anunţa o nouă surpriză, o nouă piesă perfect radiodifuzată, spre încântarea miilor de oameni care pe atunci, aşa cum respirau, sorbeau încrucişarea de replici pline de vervă sau de dramatism ale unor mari actori. Incredibil, dar adevărat: pe atunci se respira cultură. Iar acum? Acum nici măcar nu poţi afla dacă formidabilele spectacole din anii ’60 se reiau cumva, fiindcă nu mai găseşti nicăieri programul de radio tipărit. Gata, a dispărut, nu mai e nevoie de el. Dar nu-i nimic: vei găsi în schimb mormane de programe TV, pe hârtia cea mai bună, cu poze color, cu băieţi de cartier şi fufe în toate poziţiile şi cu o generoasă ofertă de orori americane denumite filme.

De mare succes se bucura pe atunci şi opereta. Afişele ei împânzeau oraşul, iar la radio auzeai mai tot timpul, printre alte Văduve Vesele, Lăsaţi-mă să cânt de Gherase Dendrino, în pauzele lăsate de Vorbeşte Moscova, transmisiunile sportive, Cotele apelor Dunării şi melodiile fraţilor Grigoriu (aici sunt răutăcios fără intenţie, pentru că fraţii Grigoriu erau într-adevăr talentaţi şi melodioşi). Habar n-aveam cine nu-l lăsa să cânte pe Dendrino, fiindcă dacă teatrul mă îmbia prea puţin, în schimb genul acela de muzică nu mă tenta deloc. Îl semnalez doar ca o curiozitate a anilor când radioul era rege şi când, vara, de pe stradă, auzeai din camerele de bloc cu ferestrele larg deschise fie vuietul stadioanelor dominate de meciurile cu Ozon, fie emisiunea de satiră şi umor de la ora prânzului, cu glasurile inconfundabile ale lui Stroe : „„Alo, aici e Stroe/ şi vă roagă să-i daţi voie/ o oră să vă-nveselească,/ să glumească/ iar cu voi”), Tomazian („Sal’tare taică şi noroc”) şi mai tânărului dar foarte guralivului şi dolofanului Crişan. Mircea Crişan. Între o emisiune şi alta se strecura cu mare timiditate prima încercare românească de publicitate, sub formă de şlagăr entuziast cântat în cor: „Plouă, plouă./ Ei şi ce ne pasă nouă?/ C-avem haine impregnate/ c-un produs de calitate:/ Im-pregnol”. Ba numitul Impregnol se răsfăţa şi pe câteva clădiri centrale din oraş, în litere de o şchioapă, albăstrui, meşterite din ditamai tuburile cu neon.

…Sau fi-vom oare denumiţi “prima generaţie a plasticului”? De ce nu, din moment ce pe la sfârşitul anilor ’50 şi începutul deceniului următor, produsele tradiţionale din lemn, textile şi metal au început a fi dublate, apoi înlocuite, de copiile lor dintr-un plastic la început extrem de urât, apoi tot mai acceptabil. Dar prima minirevoluţie a fost aceea a pixurilor: nici nu vă puteţi imagina ce a însemnat pentru noi apariţia prin licee a primelor pixuri cehoslovace multicolore Hardmuth venind să înlocuiască strămoşescul creion cu vârful mereu bont, rupt şi ascuţit la loc, şi cu celălalt capăt ronţăit între dinţi în răstimpul interminabilelor ore de şcoală.

Golanii din fundul clasei aveau acum la îndemână o sarbacană redutabilă, fiindcă pixul se deşuruba dând la iveală o ţeavă netedă prin care să lanseze cocoloaşe de hârtie sau de pâine mestecate în gură, în glava tunsă chilug a unui coleg tocilar (care trebuia să strige tare “m-am tuns dar nu mă laud” când apărea proaspăt tuns în clasă, dacă nu voia să primească zeci de palme şi de “castane” pe tigvă), ori în cosiţa frumos împletită în cozi regulamentare a unei drăgălăşenii de fată după care le cam ticăia inima, dar pe care nu îndrăzneau s-o “tachineze” decât aşa (spre exasperarea ei). Iar dacă veţi fi având impresia că mă ţin de fleacuri şi bat câmpii amintindu-mi toate detaliile acestea, o să vă răspund că tot ce mă interesează este recuperarea unei atmosfere irepetabile şi că ea retrăieşte doar în obiectele-i cele mai umile. Oricât nu ne-ar plăcea să recunoaştem asta, viaţa e totuşi făcută din lucruri mici.

Prin clasa a cincea sau a şasea, obligatoriul toc cu peniţă, însoţit de nelipsita călimară şcolară care se vărsa când ţi-era lumea mai dragă, îndeobşte peste manuale şi maculatoare, făcură loc primelor şi foarte imperfectelor stilouri Flaro (evident, Flamura Roşie). Se considera că la clasele mici stiloul compromitea îndemânarea la scris a tinerelor vlăstare, aşa că era interzis. Trebuia deci să-ţi câştigi în băncile şcolii, cu trudă şi sudoarea frunţii, dreptul la stilou. Era încă o minirevoluţie câştigată, încununată ceva mai târziu de apariţia primelor Bic-uri: pixurile cu pastă aduse din Franţa şi având în vârf o biluţă care prin rotire se impregna de pasta din interior şi scria curat pe hârtie, fără petele ce deveniseră cu timpul emblema peremptorie a studiului.

Am simţit întotdeauna o mare tandreţe pentru lucrurile mărunte, banale, pentru că în ele vedeam încă de pe atunci munca unor bieţi oameni simpli, amărâţi, ce îşi câştigau greu traiul, de pildă a orbilor pe care îi vedeam atât de des prin Vatra Luminoasă. Mă minunam cât efort putea să intre în confecţionarea unui simplu penar şi cu câtă grijă era el lăcuit şi făţuit pentru nişte zurbagii de elevi ca mine, care se grăbeau să-l lepede cu nepăsare în fundul ghiozdanului. Pe vremea aceea, nu ne doream decât să creştem mai repede, şi toate rechizitele acelea ce ne aminteau de „înjositoarea” condiţie de pupil la Şcoala Medie nr. 17 (peniţe, tocuri, creioane negre şi colorate, cretă, burete, gumă, echer, raportor şi compas) erau măturate cu latul palmei şi exilate în bolgiile afunde ale servietei, alături de şapca de liceean mototolită rău şi de matricola smulsă de pe mâneca uniformei sau a paltonului. Or, toate acestea aveau să dispară oricum ca suflate de uragan la intrarea la Facultate.

Oricât le-ar fi îngrijit, spălat şi călcat gospodinele casei, hainele, costumele şi cămăşile bărbăteşti de dinainte de apariţia ţesăturilor cu fire de plastic în ele au avut un numitor comun: erau şifonabile şi, cel mai adesea, mototolite bine. Portretul-robot al bărbatului tânăr din anii ’50 arată cam aşa: un lungan cu ciuf destul de mare pieptănat cu îngrijire pe spate şi dat cu briantină, proaspăt bărbierit şi stropit cu colonie ieftină, într-un sacou lălâu din care se iţeşte cămaşa şifonată cu vârfurile gulerului îndoite în sus din lipsa balenelor (acestea aveau şi ele să apară, îmbunătăţind aspectul general, dar ceva mai târziu); fix la mijlocul acestui guler încheiat straşnic până la ultimul nasture, un nod cât unghia degetului mare – moda, deh – prefaţează o aşa-zisă cravată, mult prea subţire, semănând izbitor cu o sfoară mai acătării. Şi când te gândeşti că după asemenea specimene suspinau fetele! Spun asta pentru că la începutul anilor ’60 situaţia avea să se schimbe mult în bine: apăruse tergalul, întâi străin, apoi românesc. Ştiu asta de la sursă, pentru că tatăl bunului meu prieten Edy, domnul Nietz, vecinul nostru neamţ de pe strada Victor Manu şi inginer textilist cu mare experienţă, s-a numărat printre promotorii obţinerii tergalului românesc şi ne-a dăruit, mamei, Profului şi mie, câteva cupoane din primele produse de acest fel realizate în ţară. Erau de bună calitate. Din ele mi-a lucrat şi mie croitorul două perechi minunate de pantaloni pe care apoi i-am purtat mult şi bine de-a lungul întregului deceniu următor, adică în năbădăioşii ani ’60, preferaţii mei, când tinerii şi tinerele deveniseră foarte atrăgători. Cum? În primul rând fiindcă erau extrem de îngrijiţi: senzaţia de curăţenie şi de prospeţime pe care o degajau, mai ales fetele, răzbeşte până şi azi din fotografiile şi filmele acelei epoci, din care îţi dai seama ce rol uriaş le revenea săpunului, apei şi pieptenului în toaleta frumoaselor. Moda însăşi le avantaja grozav, încingându-le mijlocelul “cel tras prin inel” cu un cordon lat, deasupra căruia mai că te orbea curăţenia minuţioasă a unei bluze strălucitor de albe, şi dedesubtul căruia se înfoia ca o corolă florală fusta până la genunchi sau chiar puţin mai sus, peste furoul apretat şi foşnitor. Mândre cum erau, cum puteai să le rezişti?! Cel puţin eu unul nu le opuneam nici o rezistenţă, ci sucombam de fiecare dată.

Vrând-nevrând şi cu mii de precauţii, spre sfârşitul anilor ’50 societatea oficială românească intra şi ea (cam stângaci, cam forţat şi cu voie de la Miliţie) în zodia rock-ului: apăreau primele melodii autohtone de acest gen! Îmi sună şi acuma în auz unul din şlagărele acelea de început, cântat de Aida Moga: „Un minut,/ tic-tac a trecut./ Mă uit la cadran/ şi-mi pare un an”, cu referire precisă la celebrul ceas de la Universitate, locul tuturor întâlnirilor amoroase. Zăpăcit de rock cum eram pe atunci şi cum am rămas, ştiu că am cumpărat şi eu discul acela şi l-am tot ascultat, mai mult pentru ritm, de pe platanul vechiului patefon împrumutat de la o familie de la etajul 3. Era debutul meu naiv şi copilăresc într-un domeniu care avea să-mi ofere, mult, mult timp şi până în clipa de faţă, cele mai gratuite şi mai săltăreţe compensaţii, necerând nimic în schimb decât dragoste, deschidere şi voie-bună. Şi ritm. Şi armonie.

Din folclorul anilor mei tineri: golanii (gagiii) de pe „6 a III-a”, adică de pe celebrul bulevard 6 Martie, cel pe care cinematografele se înşirau ca mărgicile pe aţă, agăţau fetele singure (gagicile) strigând după ele: „alo, alo, n-aţi văzut un cal maro?”. Tâmpenia asta monumentală era debitată cu un succes mediocru: fetele schiţau un zâmbet, dar nu se lăsau atât de penibil cucerite. La filmele de amor, galeria întreagă fremăta şi-i indica actorului ce să facă : „Pup-o, băăă!” Mai rău era dacă aceiaşi derbedei, sau alţii ca ei, trecând cu greble şi lopeţi în remorca unui camion care îi ducea la muncă patriotică, te surprindeau cu o fată pe bancă într-o discuţie sau într-o postură amoroasă; puteai fi sigur că o să auzi în urma lor un sfat bărbătesc, prietenesc, total dezinteresat: „N-o mai chinui, bă…”. Biata fată făcea feţe-feţe, pe când băiatul se prefăcea indignat, furios, deşi în sinea lui era gând la gând cu bucurie cu puşlamalele din camion.

Ca să se dovedească moderni, neinhibaţi şi teribilişti, băieţii, chiar cei mai de soi, vorbeau numai cu „mişto” şi superlativul lui, “caşto”, ambele preluate din limbajul ţigănesc, spre disperarea familiilor lor bune. Un personaj al acelor timpuri era şi “papiţoiul”. Iată un termen foarte controversat, fiindcă era aplicat fără discernământ celor două categorii de adolescenţi care nu aveau nimic comun: celor cu adevărat ridicoli, genul de fătălăi mălăieţi prea manieraţi, lipsiţi de nerv şi de cojones; dar şi celor ultramoderni, foarte îngrijiţi, cam snobi şi fluşturatici, dându-se în vânt numai după muzica şi literatura occidentală, mergând la filme „grele”, „intelectuale”, neînţelegând mare lucru din ele, dar comentându-le pasionat cu alţi papiţoi ca ei. Contaminată de toate curentele epocii, printre care existenţialismul, această a doua categorie, din care cu onor am făcut parte, era o pepinieră de viitori creatori, prin căutările, nonconformismul şi neliniştile ei. În realitate, papiţoii numărul doi priveau către viitor. Papiţoiala lor a fost o reacţie, poate cea mai elegantă, la obscurantismul totalitar atoatenivelator.

… Ori fi-vom oare cunoscuţi sub numele de “generaţia marelui cutremur”? Îmi vine greu să spun, dar până la sinistra dată de 4 martie 1977 noi am avut deplină încredere în pământul de sub tălpi. De totul ne puteam îndoi până atunci, numai de el nu. La liceu, la orele de geografie se vorbea despre orice altceva – situarea, graniţele, clima, munţii şi apele, resursele, frumuseţile şi bogăţiile patriei noastre -, numai despre asta nu. De aceea ne-a şi luat prin surprindere şi ne-a marcat definitiv marele cutremur, urmat cum a fost de altele, nu mai puţin înspăimântătoare. Simţeam, la propriu, cum ne fugea pământul de sub picioare; tot ce învăţaserăm noi la şcoală despre România devenea lipsit de sens, găunos şi demagogic, în faţa răgetului teribil, insuportabil, iscat de măruntaiele răscolite ale maicii Gea transformată subit într-o maşteră hidoasă. Marele cutremur m-a surprins acasă la scriitorul Mircea Ciobanu, unde mă dusesem să aud ultimele veşti despre proxima apariţie a primului meu volum de versuri: „Poezii”, Editura Cartea Românească, 1977.

Notă – Din Trilogia „Omul ca iarba”, din care au apărut la Humanitas numai primele două volume. Publicarea celui de al treilea va fi posibilă doar după abrogarea legilor cu dedicație,antiromânești-anticonstituționale-antiștiințifice-antiistorice-anticercetare 107/2006 (și O.U.G. nr. 31/2002), 217/2015 și 157/02.07.2018, legi ale cenzurii, care prin interdicțiile și sancțiunile impuse neagă explicit libertatea de exprimare garantată de însăși Constituția Țării. În anii ceaușismului am putut publica toate cărțile mele. Acum, nu. Deci când a fost cenzura Sistemului mai odioasă, atunci sau acum?). „Institutul” Wiesel și CNA monitorizează întreaga Românie, tot ce mișcă în Țara asta. Cu ce drept?