Regionalizarea României = atentat la suveranitatea națională

Născut în 1951 în Bucureşti, scriitorul antico­mu­nist Radu Portocală s-a refugiat în Gre­cia, în 1977, şi a ajuns să trăiască la Paris din 1982. Este autorul mult apreciatelor volume „Autopsie du coup d’État roumain” (Autopsia loviturii de stat ro­mâneşti), Paris, Éd. Calmann-Lévy, 1990, şi „L’exé­cution des Ceausescu” (Execuţia Ceauşeştilor), Paris, Éd. Larousse, 2009. S-a făcut cunoscut prin zeci de eseuri pe teme româneşti, prin colaborările de excepţie le posturile de radio BBC şi Europa Liberă, prin contri­bu­ţiile jurnalistice remarcabile la Radio France Inter­nationale, Voice of America, Le Point, Radio Soli­darnosc, Antenne 2, Est&Ouest, Lupta, Courrier Inter­national, La Libre Belgique, TV 5, Radio Bruxelles etc. În general, despre Radu Portocală se spune că nimic din ce este românesc în istorie şi politică nu-i este străin. Din această perspectivă, analiza sa privind peri­colele conţinute în procesul de regionalizare a Ro­mâniei a ajuns „virală”, cum se spune, pe internet. I-am solicitat un interviu în exclusivitate, la care a răspuns cu multă îngăduinţă, deşi a precizat cu amărăciune : „Domnule, mi s-a urât să vorbesc despre România. Mă doare su­fletul atât de tare de ceea ce se întâmplă acolo, încât parcă nici cuvintele nu mă mai ajută…”. Cum proiec­tata regionalizare ne doare pe toţi, guvernul Ponta însuşi lăsând-o la păstrare până la anul, speriat, pro­babil, de implicaţiile naţionale extrem de pericu­loase, domnul Radu Portocală aduce argumente ştiinţifice pertinente, care spun că regionalizarea nu este nece­sară; ba mai mult, că este calea sigură a destrămării statului român unitar şi naţional.„Ideea regionalizării Europei a apărut încă din anii ’20, la fasciştii lui Mussolini şi la naziştii lui Hitler”

– Aţi afirmat că regionalizarea Europei se re­găseşte încă în planurile Germaniei naziste. Să fie oare politicienii UE de azi influenţaţi de politica de acum 80 de ani a lui Hitler?

– Încă din anii ’20, fasciştii lui Mussolini şi-au ma­ni­festat aversiunea împotriva ideii naţionale. Alberto de Stefani, de pildă, care ocupa funcţia de ministru de Fi­nanţe în guvernul de la Roma, a scris că „Naţio­na­lităţile nu formează o bază solidă pentru noua ordine”. În ce priveşte Germania nazistă, în afară de propriul ei na­ţio­nalism, ea nu putea tolera din partea ţărilor şi popu­­laţiilor pe care urmărea să le subordoneze niciun fel de veleitate identitară. Statele naţionale reprezentau premisa unei opoziţii pe care, fireşte, Hitler nu o dorea. În 1943, Waffen SS a primit, deci, însărcinarea să tra­seze o hartă a Europei federale a regiunilor. Înfrângerea Ger­maniei a împiedicat punerea în practică a acestui proiect. Cum, însă, comuniştii erau la fel de alergici la exis­tenţa statelor naţionale, ideea regionalizării Eu­ro­pei a reapărut încă din anii ’50, de data aceasta vehi­culată de extrema stângă. În 1962, eseistul şi istoricul Denis de Rougemont a lansat definitiv tema „Europei regiunilor”. În viziunea lui, construcţia europeană tre­buia să ducă la „o devalorizare a cadrului naţional” şi la „o eliberare a identităţilor regionale”. Sigur, re­gio­naliştii de azi resping această filiaţie. Ea există, to­tuşi, oricât ar fi de neplăcută, iar textele confirmă con­tinuitatea ideilor.

– În teorie, UE înseamnă unitate, o entitate politico-statală, adică Statele Unite ale Europei. De ce spuneţi că, în fapt, ţările membre se confruntă cu o „dinamică a dezmembrării”?

– Celebrul disident Vladimir Bukovski a comparat acum câţiva ani Uniunea Europeană cu URSS, atră­gându-şi astfel o sumedenie de critici. Realitatea e că are dreptate. Uniunea Europeană, despre care vedem că nu excelează nici prin cantitatea, nici prin calitatea ideilor, este o structură puternic centralizatoare. Astfel stând lucrurile, birocraţii de la Bruxelles sunt stânjeniţi de persistenţa statelor naţionale, care exprimă, fireşte, interese naţionale. În anii ’90, la Bruxelles, s-a vorbit mult despre caracterul „depăşit” al statelor naţionale şi al suveranităţii, opunându-li-se necesitatea creării unei vaste federaţii de regiuni. Condamnarea fără nuanţe a oricărei forme de naţionalism nu e străină de acest proiect. „Strategii” europeni nu par însă a fi conştienţi de faptul că identităţile regionale pot fi chiar mai pu­ter­nice, mai virulente decât identităţile naţionale, exa­cer­barea lor putând duce la tensiuni nebănuite. Termenul „dezmembrare” pare, aşadar, destul de potrivit într-un context în care se urmăreşte dispariţia statelor şi, la urma urmei, a ţărilor.

„Politica dusă în ultimii 24 de ani a produs un dezastru social, care s-a soldat cu destrămarea coeziunii naţionale”

– În consecinţă, va fi regionalizarea o dezmem­brare a României?

– Între 1952 şi 1968, faimoasa Regiune Mureş Au­tonomă Maghiară era un fel de stat în stat, unde până şi cumpărarea unei pâini era o problemă pentru cel care nu vorbea ungureşte. După 1990, pornind de la ideea europeană a regionalizării, a existat un proiect de autonomie a Moldovei, apoi un altul, mult mai pre­cis, privind Transilvania. Există, deci, precedente nu tocmai încurajatoare. Pe de altă parte, politica dusă în România în ultimii 24 de ani a produs un dezastru so­cial care s-a soldat cu destrămarea coeziunii naţio­nale. Lăsând la o parte accesele de patriotism – adesea ex­ce­sive – pe care le întâlnim ici şi colo, ce-i mai leagă pe români între ei? Trecutul? Au început să-l uite. Limba? Au stâlcit-o fără nicio urmă de respect. Vi­ito­rul? Nu le-a oferit nimeni vreo perspectivă comună. Românii cărora le mai pasă că trăiesc printre români sunt din ce în ce mai puţin numeroşi. Regionalizarea nu va face decât să accentueze, să accelereze această tendinţă dramatică.

– Puterea actuală şi-a înscris în programul de guvernare, în mod prioritar, regionalizarea. Va atra­-ge, în acest fel, România, mai multe fonduri eu­ro­pene?

– E posibil ca România să atragă prin această politică mai multe fonduri europene. Dar experienţa ultimilor ani ne arată că, de multe ori, sumele venite de la Bruxelles au fost prost întrebuinţate sau, mai trist, n-au fost întrebuinţate deloc. Vor fi responsabilii re­gionali mai buni gospodari decât actualii responsabili naţionali? Greu de crezut, când vedem din cine e com­pusă actuala clasă politică românească. Mult mai plau­zibilă pare ipoteza potrivit căreia se urmăreşte crearea de posturi şi venituri suplimentare pentru prietenii politici. Cât despre „dezvoltarea armonioasă”, e greu de înţeles pe ce se bazează această previziune. Dacă unele regiuni vor ajunge la un nivel superior ansam­blului – lucru, de altfel, greu de crezut – nu se va putea vorbi despre armonie, ci despre disparităţi. Iar acestea vor produce în mod inevitabil un fenomen de migraţie dinspre regiunile sărace spre cele bogate, cu con­secinţa clasică a marilor mişcări de populaţii: sărăcirea teri­toriului-gazdă. În fond, guvernul pare că mărtu­riseşte: „Nu suntem în stare să aducem prosperitate în ţară, să vedem dacă nu cumva vreo regiune va reuşi mai bine.”

„Răzmeriţa secuiască e o posibilitate care nu trebuie pierdută din vedere”

– Puterea de la Bucureşti invocă „modelul polo­nez” al regionalizării. Nu cumva guvernanţii con­fun­dă descentralizarea cu regionalizarea?– Din 1990 încoace, la Bucureşti a bântuit obsesia modelelor străine. La începutul mandatului său de prim-ministru, Petre Roman, de pildă, era convins că Ro­mânia ar trebui (şi ar putea…) să urmeze modelul su­edez. Au urmat alte idei, toate la fel de ciudate. Acum s-a ajuns la necesitatea de a urma „modelul po­lonez”. La urma urmei, există destule ţări în lume, astfel încât se mai pot pierde încă multe zeci de ani în căutarea modelului ideal! Deocamdată, regionalizarea va însemna apariţia unui nivel birocratic suplimentar. Actualele structuri centrale – preşedinte, guvern, par­la­ment – vor fi copiate la nivel regional. Adevărată ma­nă cerească pentru parazitismul birocratic! Dar şi noi posibilităţi de dezvoltare a corupţiei. În plus, vor fi păstrate actualele structuri judeţene. Cineva – un spirit lucid, fără îndoială – a propus chiar ca regiunile să aibă câte trei capitale, pentru a nu fi vătămate orgoliile (şi interesele) mai-marilor peste judeţe. Ne putem în­chi­pui haosul care s-ar produce astfel. Descentralizare? Nu! Mai degrabă nenumărate re-centralizări, în baro­nate mai mari sau mai mici.

– Liderul UDMR, Kelemen Hunor, a ameninţat că, dacă aşa-zisul Ţinut Secuiesc nu va rămâne singur într-o regiune şi va fi distribuit pe bucăţi regi­u­nilor învecinate, va scoate maghiarii în stradă. Avem a ne teme de o răzmeriţă secuiască?

– Răzmeriţa secuiască – despre care se poate spune că mocneşte de mult – e o posibilitate care nu trebuie pierdută din vedere. Iar faptul că şeful unui partid se dedă la astfel de ameninţări, în cadrul dezbaterii unui subiect atât de sensibil, e grav. Mult mai gravă, însă, e cererea pe care Laszlo Tökes, eurodeputat ales într-o circumscripţie din România, a adresat-o, într-un oraş de pe teritoriul României, primului-ministru al Unga­riei: „Protectorat pentru Transilvania”. Această ce­re­re, care subînţelege că Transilvania se află sub ocupaţie românească, reprezintă prin ea însăşi premisa unui dezastru. E limpede că proiectul de regionalizare a dat apă la moară separatiştilor maghiari şi e la fel de lim­pe­de că puterii de la Bucureşti îi va fi greu, de acum îna­inte, să facă faţă unor presiuni de acest fel. Cu atât mai mult cu cât, pe scena internaţională, Ungaria a acu­mulat un anumit capital de simpatie, în timp ce Ro­mânia n-a fost în stare să facă acelaşi lucru. Pe de altă parte, când d-l Dragnea lansează ideea absurdă a arborării drapelelor regionale (care nu există şi care vor fi create doar pentru a satisface ambiţiile Ţinutului Se­cuiesc), e firesc ca Laszlo Tökes să meargă mai departe şi să pretindă inventarea de către unguri a unui drapel al Transilvaniei. Ce mai înseamnă unitatea naţională a României, ce mai înseamnă România după ce astfel de revendicări au putut fi formulate?

– Dispariţia frontierelor, crearea structurilor transnaţionale şi supranaţionale sunt temelia viitoarelor State Unite ale Europei. Să ne bucurăm?

– Nu avem de ce să ne bucurăm! Europa de azi nu se poate compara cu America de acum două secole. Atunci, pentru cei care aleseseră să emigreze în Lumea Nouă, nu exista decât o singură posibilitate: reducerea la un numitor comun şi unirea într-o confederaţie de state artificiale. E de-ajuns să privim frontierele acestor state – linii drepte pe mii de kilometri – pentru a în­ţe­lege că ele nu sunt rezultatul unei evoluţii istorice. În Eu­ropa, lucrurile stau cu totul altfel, ţările s-au cons­truit cu greu, în timp, iar diferenţele între ele sunt imen­se şi, oricât s-ar strădui birocraţii de la Bruxelles, aceste diferenţe nu pot fi şterse. E, de altfel, aproape ridicol să vorbim despre Statele Unite ale Europei în momentul în care unele state americane îşi declară voinţa de a deveni independente.

„Uniunea Europeană edictează multe absurdităţi, dintre care unele pot fi ignorate”– În ce constă „malignitatea” ce stă la baza ideo­logiei europene a regionalizării?

– Tocmai în încercarea nebunească de a anula diferenţele dintre naţiuni – adică, pur şi simplu, istoria. Pentru moment, ne aflăm într-o „magmă” birocratică europeană, care nu izbuteşte să producă efectele pozi­tive promise, dar e greu de crezut că se va reuşi trans­formarea ei într-o „magmă federală”. Vorbind despre acest proiect, generalul De Gaulle spunea că nu se poa­te face omletă cu ouă tari. Şi avea perfectă dreptate. Un italian va rămâne întotdeauna un italian, pentru că a luptat ca să fie astfel, după cum un suedez va rămâne întotdeauna un suedez. Nimeni nu acceptă să-şi aban­doneze identitatea de dragul unei construcţii func­ţio­năreşti. În ce priveşte statele naţionale, deo­camdată, Uniunea Europeană încearcă să subordoneze Comisiei de la Bruxelles din ce în ce mai multe dintre atribuţiile lor interne, deci, într-un fel, să le golească de substanţă politică, să le transforme într-o formă fără fond.

– Ar avea vreo şansă liderii politici români actuali să ignore ordinul regionalizării/dezmembrării venit de la Bruxelles?

– Uniunea Europeană edictează multe absurdităţi, dintre care unele pot fi ignorate. S-ar fi putut, de pildă, invoca faptul că România nu are o tradiţie regională, că decupajul în astfel de entităţi n-ar fi decât un arti­ficiu administrativ lipsit de orice bază istorică. Re­fe­ren­dumul poate fi şi el un scut împotriva „re­co­man­dă­ri­lor” europene. Cum clasa politică românească pare a spe­ra să tragă avantaje substanţiale din re­gio­na­lizare, ro­mânii le-ar putea spune „nu”, în mo­men­tul în care vor fi chemaţi să se pronunţe în legătură cu acest su­biect.

„Slăbirea sau chiar dispariţia suveranităţilor, fărâmiţarea statelor naţionale corespund interesului comun al Bruxelles-ului şi Berlinului”

– Cine conduce Uniunea Europeană, domnule Radu Portocală: Bruxelles-ul sau Berlinul?

– Funcţionarii de la Bruxelles – aşa-zişii eurocraţi – sunt plini de iniţiative şi au o foarte mare putere. Ei nu sunt aleşi, ci numiţi – ceea ce înseamnă că nu au nicio legitimitate. Voinţa lor se opune tuturor statelor-membre, cu atât mai mult cu cât Parlamentul Euro­pean, care ar putea, teoretic, să-i cenzureze, nu serveşte aproape la nimic. Germania nu este decât un membru al acestei structuri, dar puterea ei economică – şi, prin urmare, politică – e atât de mare, încât ea poate in­flu­enţa în mod determinant hotărârile europene. În aceste condiţii, ne închipuim ce s-ar fi întâmplat dacă, potrivit dorinţei exprimate la începutul anilor ’90 de liderii francezi şi germani, Uniunea Europeană ar fi integrat Rusia! Germania este un stat federal care, tinzând să do­mine Europa din punct de vedere politic şi eco­no­mic, are, fireşte, interesul de a-şi exporta propriul mo­del. O serie de instituţii germane – printre care Uniunea Federalistă a Comunităţilor Etnice Europene -, patro­na­te mai mult sau mai puţin discret de guvernul de la Berlin, sunt foarte active în domeniul regionalizării şi al autonomiei. Carta autonomiei locale şi Carta auto­nomiei regionale, adoptate de Uniunea Europeană, sunt texte de provenienţă germană. La fel şi Convenţia-cadru pentru cooperarea transfrontalieră, prin care sunt create „euroregiunile” – entităţi ce tind să ducă la dis­pariţia frontierelor. Toate aceste mecanisme duc la di­minuarea importanţei statelor, reduse la rolul de abstrac­ţii inutile, menite să dispară.

– De ce sunt birocraţii de la Bruxelles şi Berlin atât de interesaţi de regionalizare, de autonomie etc.?

– Germania este nu numai motorul Uniunii Eu­ropene, ci şi centrul său decizional – chiar dacă acest lucru nu este recunoscut oficial de nimeni. Ceea ce, dacă ne amintim că primele structuri europene au fost create, la începutul anilor ’50, tocmai pentru a în­grădi şi controla Germania, reprezintă nu numai un foarte interesant paradox, ci şi un teribil eşec. Astăzi, atât Germania, cât şi birocraţii de la Bruxelles, au ne­voie să-şi impună ideile fără a în­tâm­pina rezistenţe statale. Slăbirea sau chiar dis­pariţia suveranităţilor, fărâmiţarea statelor naţio­na­le corespund, prin urmare, interesului lor co­mun. În anii ’90, fostul ministru de Externe ger­man, Klaus Kinkel, afirma foarte limpede: „Tre­buie să reuşim acolo unde am eşuat de două ori.” Altfel spus, dominaţia pe care Ger­mania n-a pu­tut-o obţine prin două războaie mon­diale va fi obţinută prin intermediul unei Uni­uni Europene care să înglobeze cât mai multe state. De la Kohl la Schröder, mai toţi liderii germani au insistat asu­pra ideii că naţiunea este „un obstacol” în ca­lea construcţiei europene, iar suveranitatea „un con­cept depăşit”. Remarci perfect coerente, de altfel, cu spiritul Tratatului de la Maastricht (1992), care pune bazele unui sistem de tip im­pe­rial: pe­riferia (statele-membre) trebuie să transfere din ce în ce mai multe competenţe către centru (Co­misia de la Bruxelles) şi să accepte din ce în ce mai des un simplu rol de executant. În acest timp, cen­trul legiferează. Uniunea Europeană are, într-ade­văr, multe dintre caracteristicile unui imperiu – cu men­­ţiunea că e, fără îndoială, cel mai ineficace din toa­te cele care au existat de-a lungul istoriei. Şi, pro­babil, cel mai birocratic. Ceea ce, probabil, va şi duce, într-un viitor mai mult sau mai puţin previzibil, la destrămarea sa.

„Uniunea Europeană nu mai are niciun proiect viabil, în afară de propria ei supravieţuire”

Pe timpul lui Stalin, aşa-zisul Ţinut Secuiesc se numea „Regiunea Mureş Autonomă Maghiară”. Se repetă istoria?

– O frază a dvs. este citată şi tradusă în multe limbi : „Uniunea Europeană şi-a pierdut legitimi­ta­tea şi, dacă existenţa ei ar fi condiţionată de orga­nizarea unui referendum, ar trebui s-o vedem, pur şi simplu, dispărând”. Sunteţi chiar atât de eurosceptic?– Aşa cum am mai spus, în afară de parlamentarii europeni, toţi ceilalţi demnitari de la Bruxelles sunt nu­miţi, nu aleşi. Deci, nu au nicio legitimitate de­mo­cratică. Dincolo de acest „detaliu”, de ani de zile, son­dajele realizate în diverse ţări arată că încrederea în Uni­unea Europeană şi în rolul ei este în continuă scă­dere. Faptul că, din cele 17 ţări care au adoptat euro din 2002 încoace, şapte se află la limita falimentului, nu este o publicitate prea convingătoare, cu atât mai mult cu cât nici celelalte 10 n-o duc prea bine. Inca­pa­citatea flagrantă de a găsi soluţii coerente în politica externă este şi ea o dovadă de ineficacitate. În schimb, funcţio­narii de la Bruxelles adoptă un ton din ce în ce mai autoritar, afişează ambiţii din ce în ce mai centrali­zatoare, ceea ce, fireşte, nu poate să placă. Astfel, par­tidele al căror program include ieşirea din Uniunea Eu­ropeană, cum este cel pe care îl conduce Nigel Farage în Marea Britanie, atrag din ce în ce mai mulţi ale­gă­tori. În Germania a apărut anul acesta un partid al cărui program constă într-un singur punct: abando­narea mo­nedei unice. Scorul lui în sondaje dă deja de gândit responsabililor politici de la Berlin. Primul ministru al An­gliei, David Cameron, a promis recent că va orga­niza în 2017 un referendum în cadrul căruia britanicii vor putea spune dacă vor sau nu să pă­răsească Uniunea Europeană. În fond, proiectul acestei construcţii şi al monedei unice datează de la începutul anilor ’50. Între timp, însă, totul s-a schimbat în lume. Totuşi, câţiva lideri politici se ambiţionează, fără a-şi consulta po­poarele, să menţină o construcţie devenită anacronică şi inoperantă.

– Un grup de 52 de eurodeputaţi, numit „Con­servatori şi Reformişti”, militează în PE pentru o „Eu­ropă mai bună” („Better Europe”) a statelor na­ţionale, respingând sloganul PPE, „Mai multă Eu­ropă” („More Europe”). Fapt e că şi preşedintele Bă­ses­cu strigă „more Europe”, fiind de dreapta, dar şi pre­mierul Victor Ponta vorbeşte de „mai multă Eu­ropă”, deşi este de stânga. Cum comentaţi?

– Uniunea Europeană nu mai are de mult niciun proiect viabil, în afară de propria ei supravieţuire. Pen­tru asta, însă, e nevoie de „mai multă Europă”, ceea ce înseamnă o integrare sporită a statelor şi subor­do­narea tot mai mare a politicii lor interne, voinţelor Comisiei. Interesul naţional e o noţiune foarte prost văzută la Bruxelles. Grupul „Conservatori şi Refor­mişti” cere toc­mai respectarea acestui interes în cadrul unei „Eu­rope a patriilor”, cum o numea generalul De Gaulle. Din păcate, tendinţa federală e mult mai puternică la Bruxelles, atât printre parlamentari, cât şi printre foarte numeroşii birocraţi. În ce priveşte punctul de vedere al politicienilor români, să nu uităm că Traian Băsescu a fost, la începutul primului său mandat, destul de ostil ideilor europene.Acum, inte­resul îi dictează să fie ul­tra-european. Versatilitatea e o caracteristică a politicii româneşti. De asemeni, să nu uităm că Victor Ponta şi-a afişat admiraţia pentru criminalul Che Guevara, ceea ce e mult mai grav decât faptul că se raliază corului de papagali care cer „mai multă Europă”. Nu putem spera decât că viitorul îi va dezamăgi…

– Ce-ar trebui să înţelegem prin identitate re­gională?

– „Identitatea regională” e menită să se substituie, cu timpul, identităţii naţionale, cea pe care o detestă aceşti „progresişti” de pretutindeni. Ea trebuie să con­ducă la apariţia unei „identităţi transetnice” – cu alte cuvinte, românii din Transilvania nu vor mai fi români, ci transilvăneni, aceeaşi „schimbare” urmând să se apli­ce şi ungurilor, dar şi puţinilor germani care au mai rămas în centrul şi vestul ţării. Sentimentul de apar­tenenţă la o naţie ar trebui să se şteargă, şi la unii, şi la ceilalţi, pentru a lăsa loc unei idilice (şi impro­babile!) co­muniuni geo-economice. Istoria ne arată că dife­ren­ţele sunt prea mari pentru ca o astfel de fantasmagorie să poată fi transpusă în practică. În orice caz, ea nu ar contribui cu nimic la diminuarea tensiu­nilor pentru că, în fond, frustrările ar fi încă şi mai mari decât sunt astăzi.

„Problema e că ungurii sunt ascultaţi în străinătate, în timp ce românii, nu. Din păcate, această constatare n-a dat până acum de gândit nimănui la Bucureşti”

– Citez dintr-o analiză a dvs., de acum câteva luni: „Proiectul construcţiei regionale a României nu va pu­tea fi pus în aplicare, decât după ce ţara va fi fost deconstruită”. Credeţi că guvernanţii de azi ai Ro­­mâ­niei au cunoştinţă de acest pericol? Ce garanţi ai integrităţii şi independenţei statului mai pot fi acel preşedinte şi acel prim-ministru care insistă pentru regionalizare şi pentru vânzarea ultimelor resurse ale ţării?

– Guvernanţii de azi nu par să-şi dea seama de fap­tul că societatea românească şi-a pierdut coeziunea, e fra­gilizată, şi că, prin urmare, o măsură cum e re­gio­nalizarea poate duce la situaţii incontrolabile. E inte­resant de remarcat, pentru a înţelege cu câtă „se­rio­zitate” e abordat acest subict grav, că, deocamdată, nu a fost stabilit numărul exact al viitoa­relor regiuni, nici de­cupajul lor geografic. Ca de atâtea alte ori, vrem să fa­cem ceva, dar nu ştim prea bine ce. Important e să ară­tăm că suntem activi, că avem o viziune. Cât despre pre­şedinte, el ar fi trebuit, prin înseşi obligaţiile sale cons­tituţionale, să constituie o comisie alcătuită din istorici, geografi, economişti, care să redacteze un raport pe această temă, în egală măsură com­ple­xă şi sensibilă. S-a preferat, din păcate, luarea de decizii politice grăbite de către oameni in­competenţi.

– Dezvoltaţi, vă rog, următoarea frază din­tr-un eseu al dvs. : „Odată lansată, dinamica dez­membrării României nu va putea fi uşor oprită. Cu atât mai mult cu cât o parte con­si­de­rabilă a clasei politice interna­ţionale, preluând fără să-şi dea seama ideile din anii ’20 ale Kominternului, consideră că România este un stat asupritor”.

– După 1918 şi unirea Basarabiei cu Ro­mâ­nia, Mos­cova şi-a manifestat furia, denunţând caracterul „imperial” al acestui act. Timp de 20 de ani, Ko­min­­ternul a servit de releu propagandei sovietice. Pro­pa­ganda ungurească denunţă, la rândul ei, Tra­tatul de la Versailles, din 1918, şi revenirea Transil­vaniei în cor­pul României dar, spre deosebire de Uniunea Sovietică de acum 90 de ani, ea este as­cultată. Tema pe care se sprijină această propagandă e foarte simplă: minori­tatea maghiară e captivă în România, asuprită şi îm­pie­dicată să se dezvolte. De unde, evident, „ne­voia” regionalizării şi, apoi, a au­tonomiei. Pro­ble­ma e că ungurii sunt ascultaţi în stră­inătate, în timp ce ro­mânii, nu. Din păcate, aceas­tă constatare n-a dat până acum de gândit nimănui la Bucureşti.

– În concluzia acestui interviu, nu există niciun ele­ment de optimism în regionalizarea pe care o pregăteşte ministrul Liviu Dragnea?

– În secolul al XIX-lea, Ernest Renan definea na­ţiunea ca fiind voinţa unui grup de a trăi împreună. Mai există oare azi în România această voinţă? Românii au ajuns să fugă unii de alţii, ba chiar, de multe ori, să se dis­preţuiască unii pe alţii. Conflictul a devenit prin­ci­palul motor al societăţii româneşti, ceea ce reprezintă primul pas către dezagregare. Regio­na­lizarea, prin ca­rac­terul ei centrifug, nu poate decât să agraveze această ten­dinţă. E oare în asta vreun element de optimism? Şi, în plus, ce optimism poate stârni un proiect pe care nici propriii săi promotori nu-l văd încă în mod limpede? Regionalizarea se discută haotic, se pregăteşte haotic şi riscă să devină o realitate haotică de care, poate, mâine, nu vom mai şti cum să scăpăm. În acest context, resem­na­rea românilor nu este o soluţie. România trăieşte de prea multe decenii în resemnare. Există posibilităţi legale de contestare a unui proiect – între care referen­dumul e cel mai bun mod de exprimare a opoziţiei co­lective.