cFormulă memorabilă: „luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții cât a limbii.”

  • radu Stefan 10 hours agoradustefan35

    Din istoria neamului romanesc.

    ……………………………………………………………………………………………………….

    > aici nu e o

    > mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o

    > dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor

    > civilizate, ci un vechi şi nobil popor, care-şi are

    > locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”.

    >

    >

    > Nicolae

    > Iorga

    > STIUTE SI NE

    > STIUTE.

    >

    > Va recomand sa va faceti putin timp

    > si sa descoperiti un adevar, care noua celor de virsta

    > noastra ne-a fost ascuns, iar conducatorii

    > de azi ar trebui sa mediteze.

    >

    > SUVERANUL

    >

    > Principele Ferdinand

    > a ajuns pe Tronul României în urma unui concurs de

    > împrejurări.

    > Prima a fost aceea că domnitorul Carol I nu a avut

    > copii (singura fetiţă a murit la 4 ani). Ca urmare, s-a

    > aplicat articolul 83 din Constituţia României care

    > prevedea: „În lipsă de coborâtori în linie

    > bărbătească a Măriei Sale Carol I de

    > Hohenzollern-Sigmaringen, succesiunea Tronului se va cuveni

    > celui mai în vârstă dintre fraţii săi sau

    > coborâtorilor acestora”.

    > A

    > doua, s-a datorat faptului că principele Leopold, căruia

    > i s-a făcut oferta, în calitate de frate mai mare al lui

    > Carol I, nu a acceptat să devină principe

    > moştenitor al Coroanei României.

    >

    > A treia, a constat în faptul că Wilhelm,

    > nepotul cel mai în vârstă al lui Carol I, a

    > notificat că nu primeşte propunerea de a deveni

    > moştenitor al Tronului României.

    > Ca

    > urmare, s-a apelat la principele Ferdinand, cel de-al

    > doilea fiu al principelui Leopold, care a fost de acord să

    > primească această demnitate.

    >

    > La 1 decembrie 1880, Adunarea Deputaţilor a votat

    > legea prin care principele Ferdinand de Hohenzollern

    > devenea moştenitorul Coroanei României.

    > Tânărul principe (născut la

    > 12/24 august 1865) şi-a continuat studiile liceale,

    > militare şi universitare în Germania, după care, în

    > aprilie 1889, s-a stabilit în România. A urmat lecţii de

    > limba română, de istoria şi de geografia României,

    > avându-l între profesori pe N. Iorga. Acesta avea să

    > precizeze: „Am ţinut să învederez ce nu i se spusese

    > lui Carol I: că aici nu e o mână de barbari, care să

    > trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi

    > inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi

    > şi nobil popor, care-şi are locul, deşi pe nedrept

    > necunoscut, în istoria lumii.”

    >

    > Pasionat de literatură, muzică, teatru, principele

    > Ferdinand participa la seratele oferite de regina

    > Elisabeta, prilej cu care a întâlnit-o pe Elencuţa

    > (Elena) Văcărescu, de care s-a îndrăgostit. Cei doi s-au

    > logodit, dar guvernul condus de Lascar Catargiu s-a opus

    > căsătoriei.

    > Drama

    > sentimentală a fost depăşită după ce Ferdinand a

    > cunoscut-o pe Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria a

    > Marii Britanii. A fost cucerit de frumuseţea acestei tinere

    > (avea doar 17 ani), de dezinvoltura cu care se comporta în

    > societate. În memorii, regina Maria avea să scrie:

    >

    > „Tânărul prinţ era de o

    > sfială chinuitoare şi râdea, mai mult ca de obicei,

    > pentru a o ascunde. Lucru ciudat, tocmai această

    > timiditate mă atrăgea […] Cum a găsit el curajul să-mi

    > facă propunerea de căsătorie e şi azi pentru mine un

    > prilej de uimire, dar mi-a făcut-o şi eu o primii”.

    > Căsătoria a avut loc la 29

    > decembrie 1892/10 ianuarie 1893.

    >

    > Peste mai puţin de un an, în octombrie 1893, Maria

    > a născut un băiat, care a primit numele de Carol. Astfel

    > s-a asigurat succesiunea la tron, spre marea

    > bucurie a regelui Carol I. Cei doi au mai avut

    > cinci copii: Elisabeta, Marioara,

    > Nicolae,

    > Ileana şi Mircea.

    > Regele Carol

    > I nu l-a implicat pe moştenitorul tronului în problemele

    > politice ale României, stabilindu-i numai unele datorii pe

    > linie militară şi de reprezentare.

    >

    > Ferdinand a fost la un pas de a-şi pierde calitatea

    > de moştenitor al tronului la 25 septembrie/8

    > octombrie 1914, când Carol I – grav afectat de

    > faptul că la Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august

    > 1914 nu s-a acceptat propunerea sa ca România să intre

    > în război alături de Germania şi Austro-Ungaria

    > – a cerut secretarului său, Basset, să redacteze

    > „cuvântarea pentru abdicare”, prin care își anunţa

    > decizia de a încredinţa puterea unei Locotenenţe Regale,

    > ceea ce semnifica retragerea dinastiei de Hohenzollern de

    > pe Tronul României. Dar, peste două zile, la 27

    > septembrie/10 octombrie 1914, Carol I a încetat din

    > viaţă, astfel nu a putut duce la îndeplinire această

    > decizie.

    > Un rege necunoscut

    > După ce timp de 34 ani a

    > îndeplinit funcţia de principe moştenitor, la 28

    > septembrie/11 octombrie 1914, Ferdinand devenea regele

    > României. Referindu-se la acest moment, regina Maria avea

    > să scrie că soţul său „era pentru poporul său ca o

    > carte închisă, nimeni nu ştia ce simţea”. O idee

    > similară exprima N. Iorga, scriind că noul rege „era

    > pentru cei mai mulţi un necunoscut şi un neţinut în

    > seamă, pentru câţiva o taină, aproape pentru

    > nimeni o siguranţă”.

    > În

    > cuvântarea rostită după depunerea jurământului, regele

    > Ferdinand a dat asigurări că va fi un „bun român”,

    > ceea ce însemna că nu se va opune voinţei naţionale

    > privind atitudinea faţă de cele două tabere aflate în

    > război (Antanta şi Puterile Centrale).

    > Regina Maria, purtând un văl

    > negru, prezentă la ceremonie împreună cu copiii săi, a

    > câștigat simpatia poporului pentru noul suveran:

    > „Simţii deodată că trebuie

    > să-mi descopăr faţa, în ochii întregii Adunări,

    > că trebuie s-o întorc spre ea, fără văl cernit care

    > să ne despartă. O aclamare prelungă, ce mă umplea de

    > fiori, izbucni din sutele de inimi: Regina Maria!”.

    > Peste ani, regina avea să scrie

    > în memoriile sale:

    > „Acesta a

    > fost ceasul meu, un ceas ce n-a fost dat multor

    > fiinţe pe lume”.

    > Spre

    > deosebire de Carol I – căruia îi plăcea să aibă o

    > imagine de rege puternic, intransigent, dominator,

    > Ferdinand era, după expresia omului politic liberal I.G.

    > Duca, de o „timiditate bolnăvicioasă”, nu-i plăcea

    > să ţină discursuri, să comande, să asculte cuvinte

    > elogioase la adresa sa. Era omul discuţiilor în cercuri

    > restrânse, despre subiecte diverse: muzică, literatură,

    > artă, biologie, istorie etc. Constantin Argetoianu se

    > referea la atitudinea regelui Ferdinand, care se deosebea

    > radical de cea a lui Carol I:

    >

    > „Distanţa dintre suveran şi omul de rând a

    > dispărut.

    > Suveranitatea

    > olimpiană lăsa locul unui sentiment de prietenie

    > spontană. În locul unui deget ţi se întinde azi o mână

    > întreagă, care zguduie cu frenezie braţul poftitului,

    > căruia i se prezintă un scaun, o ţigară, un pahar, o

    > glumă, un râs deschis”.

    > În timp ce Carol I nu i-a permis soţiei Elisabeta

    > să se implice în problemele politice, regele Ferdinand

    > i-a lăsat câmp liber de manifestare reginei Maria, care

    > i-a fost de mare ajutor, mai ales în momentele dificile

    > pentru ţară. De asemenea, l-a avut alături pe Ion I. C.

    > Brătianu, preşedintele P.N.L., om politic cu un larg

    > orizont şi foarte eficient în acţiunile sale. Ferdinand

    > se sfătuia adesea cu administratorul Domeniilor Coroanei,

    > Barbu Ştirbey, o persoană discretă şi înţeleaptă.

    > La Consiliul de Coroană din

    > 14/27 august 1916, regele Ferdinand s-a pronunţat pentru

    > intrarea României în război alături de Antantă, spre

    > indignarea lui P.P. Carp, care a ţinut să-i amintească

    > faptul că era un Hohenzollern. Replica regelui a

    > fost memorabilă:

    > „Domnule

    > Carp, ştiu foarte bine că sunt un Hohenzollern, nu

    > era nevoie să-mi aminteşti dumneata. Dacă interesele

    > patriei de origine ar corespunde cu cele ale României,

    > n-aş ezita să adopt opiniile dumneavoastră;

    > această soluţie ar fi cea mai uşoară pentru mine.

    > Dar, scormonind adânc în conştiinţa mea, am ajuns, cu

    > durere, la concluzia că interesele României nu merg

    > alături de cele ale Austro-Ungariei şi în consecinţă

    > cu cele ale Germaniei. A trebuit să-i impun inimii mele

    > tăcerea; asta nu a fost uşor; cu sufletul torturat am luat

    > hotărârea de a-mi face datoria faţă de poporul român,

    > ale cărui destine le conduc. Cu durere, dar cu convingerea

    > că decizia acestei zile este singura care concordă cu

    > destinul ţării mele”.

    > În

    > Proclamaţia către ţară semnată de rege şi de membrii

    > guvernului, difuzată după această decizie, se afirma:

    > „Înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul

    > român prin Unirea Principatelor, prin războiul

    > Independenţei, prin munca lor neobosită pentru

    > renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să

    > întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce

    > Mihai Viteazul a înfăptuit pentru o clipă: Unirea

    > românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor”.

    > Ferdinand I a înfruntat cu

    > demnitate greutățile războiului: victoriile iniţiale în

    > Transilvania, înfrângerile din toamna anului 1916,

    > retragerea în Moldova. În calitate de „cap al puterii

    > armate” şi comandant al trupelor române, a elogiat

    > eroismul ostaşilor în Ordinul de zi din 12/25 august

    > 1917: „Cu mândrie mă uit la voi şi vă aduc

    > mulţumirile mele călduroase şi recunoştinţa mea

    > ofiţerilor şi trupei care v-aţi purtat atât de

    > bravi”.

    >

    > Ferdinand cel loial

    >

    > Sub domnia lui Ferdinand, în anul 1918, s-a realizat cel

    > mai important act naţional din istoria poporului român:

    > Unirea Basarabiei, Bucovinei, Banatului şi Transilvaniei

    > cu Patria Mamă.

    > Familia

    > regală a revenit în Bucureşti chiar în ziua de 18

    > noiembrie/1 decembrie, când la Alba Iulia se

    > desfăşura Marea Adunare Naţională. Regina Maria

    > scria:

    > „Nando se întoarce

    > ca dezrobitorul care a înfăptuit unirea poporului său.

    > Jertfa de sine pe care a făcut-o a fost răsplătită.

    > Numele lui e binecuvântat de toţi, mari şi mici”.

    > Actele de Unire au fost

    > ratificate prin decrete regale, apoi prin legile votate de

    > primul Parlament al României Întregite.

    > La 15 octombrie 1922, în cadrul

    > unei ceremonii solemne, desfăşurată la Alba Iulia, regele

    > Ferdinand a fost încoronat ca „rege al tuturor

    > românilor”, împreună cu regina Maria. În Proclamaţia

    > difuzată cu acel prilej regele aprecia: „Punând pe

    > capul meu, în această străveche cetate a Daciei

    > romane, Coroana de oţel de la Plevna, pe care noi

    > şi glorioase lupte au făcut-o pe veci Coroana României

    > Mari, mă închin cu evlavie în faţa memoriei celor care,

    > în toate vremurile şi pretutindeni, prin credinţa lor,

    > prin munca şi jertfele lor, au asigurat unitatea

    > naţională”.

    > Regele şi-a

    > câştigat respectul românilor, care l-au numit

    > „Ferdinand cel loial”, deoarece în momentele cruciale

    > şi-a jertfit propriile sentimente, s-a despărţit de

    > părinţi şi de rude, a rămas devotat ţării sale,

    > acţionând pentru înfăptuirea idealului naţional al

    > poporului în fruntea căruia se afla.

    > Imediat după ce România a

    > intrat în război împotriva Germaniei, regele Ferdinand a

    > fost şters din evidenţele familiei de Hohenzollern, iar

    > împăratul Wilhelm al II-lea i-a retras gradele militare

    > şi decoraţiile. Suveranul a primit cu demnitate asemenea

    > veşti: „Dinastia mea este română! Este o greşeală să

    > afirmi că este străină, germană!”.

    > Şi-a botezat toţi copiii în

    > religia ortodoxă, deşi această obligaţie se referea

    > numai la primul băiat, care devenea moştenitorul

    > Coroanei.

    > Acest gest i-a atras

    > excomunicarea din partea papei.

    >

    > Catolic, profund religios, Ferdinand a fost puternic

    > afectat de această decizie. A stăruit ca România să

    > semneze Concordatul cu Vaticanul, act realizat la 10 mai

    > 1927, fapt ce a dus la ridicarea interdicţiei papale, cu

    > câteva luni înainte de moartea sa.

    >

    > A fost numit şi „Regele ţăranilor”, pentru că a

    > susţinut necesitatea reformei agrare şi a celei

    > electorale. La 23 martie/5 aprilie 1917, Ferdinand

    > s-a adresat ostaşilor de pe front: „Vi se va da pământ.

    > Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va

    > da şi o largă participare la treburile statului”.

    > În mai 1917, a fost modificată Constituţia

    > României, pentru a se permite exproprierea pentru

    > „cauză de utilitate naţională” şi extinderea

    > dreptului de vot. În noiembrie 1918, Ferdinand a

    > semnat decretul pentru introducerea votului universal, iar

    > în 1921 legile pentru reforma agrară, prin care s-a

    > realizat cea mai amplă expropriere din Europa acelei

    > perioade (6,6 milioane ha de teren arabil), fiind

    > împroprietărite circa un milion şi jumătate de familii

    > ţărăneşti.

    > Regele şi-a legat

    > numele de întreaga legislaţie vizând consolidarea

    > statului naţional unitar român, în primul rând de

    > Constituţia din 1923, precum şi de legile de unificare

    > administrativă, judecătorească etc.

    > Ca urmare a ridicării Bisericii

    > Ortodoxe Române la rangul de Patriarhat, în ziua de 1

    > noiembrie 1925, Ferdinand a înmânat cârja – simbol al

    > noii demnităţi – mitropolitului primat Miron Cristea

    > (Magazin istoric nr. 8 – 9/2014), care a devenit primul

    > patriarh al României.

    > A validat,

    > prin semnătura sa, legile economice care aveau la bază

    > concepţia „prin noi înşine”, fapt care a asigurat

    > crearea unei industrii naţionale şi modernizarea

    > societăţii româneşti.

    > De-a

    > lungul întregii domnii, Ferdinand I a militat pentru o

    > viaţă politică liniştită, pentru colaborarea

    > partidelor şi realizarea unor guverne de concentrare

    > naţională. Era iritat de faptul că apelul său nu a

    > fost ascultat, că societatea românească era

    > marcată de vrajba dintre liderii politici, pe care nu

    > reuşea să-i aducă la masa tratativelor. Ca urmare, s-a

    > bizuit pe Ion I.C. Brătianu, pe care-l considera „zodia

    > bună a României”, şi nu s-a înşelat.

    > Spre sfârşitul domniei a avut parte

    > de o mare decepţie: la 28 decembrie 1925, fiul Carol

    > a renunţat la calitatea de moştenitor al tronului.

    > O mai făcuse de două ori, în 1918

    > şi 1919, astfel că regele a convocat Consiliul de

    > Coroană pentru ziua de 31 decembrie, declarând că a

    > decis să taie „creanga putredă din arborele frumos

    > al dinastiei”. La 4 ianuarie 1926, Adunarea

    > Naţională Constituantă a hotărât proclamarea ca

    > succesor a lui Mihai, fiul lui Carol, şi

    > constituirea unei Regenţe care să exercite prerogativele

    > regale în eventualitatea că acesta (atunci în vârstă de

    > cinci ani)

    > ar ajunge rege înainte de

    > vârsta majoratului. Regele Ferdinand a

    > încetat din viaţă la Sinaia, în ziua de 20 iulie 1927,

    > în urma unei boli cumplite (cancer – Magazin istoric nr.

    > 10/2000). A fost înmormântat în biserica Mănăstirii

    > Curtea de Argeş, alături de înaintaşul său, Carol

    > I.

    > Locul şi rolul oamenilor politici în

    > istorie se apreciază după rezultatele activităţii

    > lor.

    > Din acest punct de vedere,

    > Ferdinand rămâne o personalitate pozitivă. În 1914,

    > când a urcat pe Tron, România avea 7,7 milioane locuitori

    > şi 137.000 km2. În 1927, România avea 17,1 milioane

    > locuitori şi 295.000 km2. Dintr-o ţară mică, a ajuns un

    > stat de mărime medie în Europa: locul 8 după

    > numărul de locuitori şi locul 10 după suprafaţă. În

    > cei 13 ani de domnie, România a făcut progrese

    > considerabile pe toate planurile, la realizarea cărora

    > regele Ferdinand şi-a adus contribuţia.

    > Semnificative sunt cuvintele

    > principalului său colaborator, Ion I.C. Brătianu:

    > „Românii nu vor putea uita niciodată că regele

    > Ferdinand s-a sacrificat pentru binele ţării. De neclintit

    > în convingerile sale şi în hotărârile sale în timpul

    > războiului, bun şi înţelept pe timp de pace, Ferdinand

    > I va rămâne pentru totdeauna regele care s-a identificat

    > cu poporul său şi care a înfăptuit marile reforme care

    > au adus statului dreptatea, puterea şi liniştea”.

    > La scara istoriei, Ferdinand I a fost

    > singurul şef de stat (domnitor, rege, preşedinte) care a

    > condus o Ţară Întregită (România Mare) şi s-a putut

    > intitula, cu deplin temei, „regele tuturor

    > românilor”.

    > „Am ţinut să

    > învederez ce nu i se spusese lui Carol I: că aici nu e o

    > mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o

    > dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor

    > civilizate, ci un vechi şi nobil popor, care-şi are

    > locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”.

    >

    >

    > Nicolae

    > Iorga

ni.htmlhttp://revista22.ro/70251388/pogromul-de-la-bucureti-o-evocare-la-75-de-ani.htmlhttp://revista22.ro/70251388/pogromul-de-la-bucureti-o-evocare-la-75-de-ani.htmlhttp://revista22.ro/70251388/pogromul-de-la-bucureti-o-evocare-la-75-de-ani.htmlhttp://revista22.ro/70251388/pogromul-de-la-bucureti-o-evocare-la-75-de-ani.htmlvni.htmlhttp://revista22.ro/70251388/pogromul-de-la-bucureti-o-evocare-la-75-de-ani.htmlvhttp://revista22.ro/70251388/pogromul-de-la-bucureti-o-evocare-la-75-de-ani.html.

http://revista22.ro/70251388/pogromul-de-la-bucureti-o-evocare-la-75-de-ani.html.