Raspunsul dlui LARRY ROMANOFF

PROBLEMA/CHESTIUNEA EVREIASCĂ
De Marshall Yeats – 1 ianuarie 2024

Partea a I-a, din patru

Argumentul că evreii au dobândit o influență excesivă într-o societate „gazdă” a apărut pe toate continentele lumii și a apărut cu frecvență din antichitate până la „post-modernitate.” Dintre toate subiectele sociale, politice și economice, inclusiv rasa și genul, puține au provocat mai multe controverse sau au evocat un set mai puternic de imagini mentale și răspunsuri emoționale decât chestiunea evreiască.

Problema influenței evreiești este atât puternică, cât și evazivă, profundă și totuși oarecum obscură. Pe parcursul călătoriei sale de-a lungul secolelor și călătoriilor peste oceane, abordările chestiunii evreiești au căpătat uneori un caracter ezoteric și mistic. Alternativ, chiar și în adâncul antichității găsim analize ale acestui subiect care sunt izbitor de clinice și „moderne” în observațiile lor sociologice.

Totuși, în orice moment și în toate locațiile, un tabu robust și insidios a respins astfel de investigații, conducând subiectul la periferia discuțiilor acceptabile, sau mai departe. Problema evreiască este astfel proverbiala nicovală, după ce au uzat-o o mie de ciocane.
La momentul scrierii acestui articol, tabu-ul rămâne puternic.

Astăzi, niciun grup de oameni de pe pământ nu se bucură de protecția legală a narațiunii sale istorice în măsura de care se bucură evreii. Refuzul public de a accepta afirmația că șase milioane de evrei au fost executați sistematic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o proporție semnificativă dintre ei prin camere de gazare special construite, este o infracțiune penală în mai mult de cincisprezece țări europene.

Un aspect juridic și mai puternic al tabuului este creșterea și răspândirea legislației privind „discursul instigator la ură”, versiuni ale cărora au fost adoptate de aproape fiecare națiune occidentală. Aceste legi ale „calomniei de grup” protejează nu numai narațiunea istorică evreiască, ci și populația evreiască contemporană de critică. În plus, evreii se bucură de portrete pozitive unice în mass-media, sunt lăudați în mod uniform și generos de către instituția politică și se bucură de protecție specială a poliției în multe dintre instituțiile lor.

Odată cu intervenția legală din partea statului, disidența față de astfel de modele de laudă este monitorizată îndeaproape și cenzurată de un număr mare de organisme internaționale de „anti-defăimare” evreiești, dintre care unele sunt în mod explicit evrei, iar unele își ascund în mod strategic originile evreiești, conducerea, sau sursele de finanțare. Tabuul poate fi observat și în cazul Statului Israel, care ocupă una dintre cele mai incongruente și inexplicabile poziții din politica modernă.

Acționând în toate sensurile ca un etnostat, Israelul continuă totuși să se bucure de sprijinul ferm al națiunilor occidentale care au ritualizat dezavuarea propriilor interese etnice.

Chestiunea evreiască, explicată simplu, constă în două întrebări:
– au evreii o influență excesivă în societățile gazdă și, dacă da,
– ce ar trebui făcut în privința ei?
Cele mai multe comentarii pe acest subiect s-au concentrat pe prima întrebare, ceea ce l-a determinat pe savantul John Klier să remarce într-o ocazie că evaluarea și critica influenței evreiești a fost de-a lungul istoriei preponderent o activitate intelectuală.

Cu toate acestea, împingând împotriva tabuului, chiar și prin urmărirea modestă a cercetării și diseminarea descoperirilor, cineva se angajează într-un fel de activism. Într-adevăr, nu se poate aștepta să formuleze un răspuns la o problemă dacă nu-i poți convinge mai întâi pe alții că există o problemă.
Esența chestiunii evreiești este, prin urmare, argumentul că evreii se bucură de o influență excesivă în societățile lor gazdă și că această influență excesivă, dintr-un număr mare de motive, este extrem de problematică pentru acele societăți.

Aceste probleme se află în toate sferele societății – culturală, economică și politică.
S-ar putea argumenta că o problemă de o asemenea amploare ar trebui să fie evidentă; că niciun tabu nu ar putea acoperi o problemă care necesită o atenție presantă a societății. Un răspuns ar fi că de-a lungul istoriei problema a fost într-adevăr de la sine înțeleasă, rezultând secole de discurs academic, cultural și politic asupra chestiunii evreiești – un termen care a atins apogeul în utilizare în Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Timp de o mie de ani și mai mult, chestiunea evreiască a fost nu numai de la sine înțeleasă, ci și urgentă.

Populațiile au strigat pentru acțiune în privința ei, soarta economiilor s-a bazat pe răspunsurile la ea și nici măcar regii nu au putut scăpa de implicațiile acesteia. Alunecarea chestiunii evreiești din viața publică este foarte recentă, începând cu anii 1950. Iar motivele acestor derapaje nu au fost că problemele trecutului au fost rezolvate, ci că au avut loc schimbări radicale în natura națiunilor occidentale.

Principalul dintre aceste schimbări a fost faptul că Occidentul a încetat să mai vadă amenințările externe la adresa intereselor sale și a început să se vadă pe el insusi ca pe o amenințare. Încurajat de ideologii parazite și atent construite, Occidentul s-a întors spre interior, emitând asupra lui forme de violență retorică, culturală și demografică.

Întrebarea evreiască a devenit „Chestiunea albului”.
Au fost adoptate noi valori și noi moduri de a vedea. Printre acestea din urmă a fost un nou mod de a vedea trecutul evreiesc. Într-un val necruțător de uitare occidentală și auto-recriminare în masă, evreii, de mult răufăcătorii poveștii europene, au devenit eroii ei fără pată. Europa, în cea mai mare parte, este astăzi un continent sionist.

Tabuul care maschează chestiunea evreiască se bazează în mare măsură pe această nouă poveste, iar construcția poveștii a fost monopolizată pentru a-i spori puterea și securitatea. Istoria evreiască produsă în mediul academic este dominată de savanți evrei. Același lucru se aplică istoriei antisemitismului (ostilitatea rațională față de comportamentul grupului evreiesc) și din ce în ce mai mult și discuției academice despre „alb”, rasă, identitate etnică și imigrație.

Actuala dispensare oferă un climat în care încercările cercetătorilor albi de a investiga sau de a publica pe aceste teme ar fi privite cu suspiciune, aceste suspiciuni exprimate în afirmații de potențial părtinire sau „prejudecată inconștientă.” Frica reală este că status quo-ul ar fi fi distorsionat și că narațiunile mai vechi ar reapărea.

Desigur, nu pot fi făcute pretenții de părtinire împotriva evreilor, care adesea se laudă cu o perspectivă obiectivă unică asupra societății, atât ca „din afară”, cât și ca „din interior.” Modele și lăudări similare pot fi observate în prezentările în mass-media pe aceste subiecte și, din ce în ce mai mult, de asemenea. în dezvoltarea legislaţiei.

Europenii au pierdut deja controlul asupra propriei lor narațiuni, asupra propriei povești. După ce au pierdut din vedere traiectoria lor istorică, ei și-au pierdut din vedere interesele. Și, după ce și-au pierdut din vedere interesele, au pierdut din vedere cei care acționează împotriva lor. Prin urmare, este imperativ să începem de la început și să ne întoarcem la originile chestiunii evreiești în Europa.

Europeni și evrei: o privire de ansamblu istoric
Evreii s-au stabilit printre populațiile gazdă europene încă din cele mai vechi timpuri. Cele mai vechi comunități se aflau în centrele urbane ale Mediteranei, iar o listă a coloniilor evreiești din această zonă poate fi găsită în Prima Carte a Macabeilor. În Imperiul Roman timpuriu, grupuri de evrei puteau fi găsite până la nord, până la Lyon, Bonn și Köln.[1]

Natura economică a acestor comunități era uniformă și asemănătoare cu cele din Est. Chiar înainte de epoca talmudică, c.300–500 d.Hr., evreii dezvoltaseră un puternic interes și aptitudini pentru comerț și servicii bancare. De la origini, implicarea evreiască în aceste sfere a fost considerată de către populațiile gazdă ca fiind răuvoitoare și exploatatoare.

Într-unul dintre cele mai vechi exemple, un papirus datat în anul 41 d.Hr., un negustor alexandrin îi avertizează pe un prieten „să se ferească de evrei”.[2] În timpul secolului al IV-lea, Alexandria a fost martoră la o serie de revolte antievreiești, aproape toate. provocată de acuzaţiile de exploatare economică.

În timp ce ostilitatea față de evrei a fost obișnuită în timpul vieții Imperiului Roman, abia mai târziu amploarea și natura diasporei evreiești au început să pună o „chestiune evreiască” poporului european în ansamblu. Între secolele al V-lea și al X-lea, posturile comerciale evreiești s-au așezat în toată Europa, de la Cadiz și Toledo până la Marea Baltică, Polonia și Ucraina.

În mod crucial, această rețea extinsă le-a oferit evreilor un monopol aproape total în schimbul de monedă și informații. Civilizațiile islamice și creștine din această perioadă s-au opus cu înverșunare, iar comercianții din oricare dintre facțiuni au fost reticenți în a transporta mărfuri pe teritoriul rival. Evreii, bucurându-se de o relativă toleranță din partea ambelor civilizații, au putut transporta mărfuri din Orientul Mijlociu în Europa, unde elitele carolingiene erau deosebit de pasionate să cumpere bunuri de lux din țările arabe prin intermediul negustorilor evrei.

În mod similar, evreii erau poziționați strategic pentru a depăși obstacolele legale ale ambelor civilizații în calea cămătăriei, o zonă economică pe care o rafinaseră într-o formă de artă în Babilon.
În timpul dinastiei carolingiene (c. 714–c.877), populația evreiască din nord-vestul Europei a evoluat de la o împrăștiere de comercianți internaționali individuali la comunități în creștere de comercianți locali. Trecerea către comerțul local a permis evreilor să dobândească un rol de intermediar influent în societatea europeană, la care au adăugat un angajament larg răspândit în operațiunile de credit.

Pe acest fundament al influenței economice tot mai mari, perioada carolingiană de mai târziu a fost martoră la dezvoltarea primelor relații simbiotice între finanțele evreiești și elitele europene. Acest lucru a acordat privilegii și protecții semnificative evreilor, care au dobândit în curând statutul de elită.
Unul dintre primele exemple ale unei astfel de relații a apărut în anii 810, când Agobard (c.779–840), arhiepiscopul de Lyon a încercat să restrângă activitățile financiare ale evreilor din localitatea sa și a fost confruntat cu puterea regală.

Deși mulți savanți evrei s-au străduit să-l înfățișeze pe Agobard ca un fanatic religios care a agitat împotriva evreilor doar pe motiv că nu erau creștini, Jeremy Cohen admite că „Agobard s-a opus poziției privilegiate pe care evreii păreau să o dețină în societatea francă”. [3]
Alături de observațiile privind atitudinile supremaciste în rândul evreilor din Lyon, Agobard s-a plâns că regele francilor și co-împăratul împreună cu Carol cel Mare, Ludovic cel Cuvios (778–840), a emis charte și a numit oficiali speciali pentru a proteja atât evreii, cât și evreii. interesele lor economice și închisese ochii la faptul că „comerțul cu sclavi era condus de evrei.”[4]

După agitații repetate pe aceste motive, Agobard și preoții săi au fost amenințați atât de evrei, cât și de oficialii regali în 826, cu rezultat că unii dintre preoţi s-au ascuns. Agitația lui Agobard, inclusiv opoziția sa față de politicile lui Ludovic cel Cuvios, a fost în cele din urmă un eșec, ducând la un moment dat în exilul său personal. Poate chiar mai mult decât atunci când musulmanii au invadat Spania în 711, când „evreii i-au ajutat să o depășească”[5], tăcerea lui Agobard poate fi privită ca nașterea evreilor ca o elită ostilă în societatea europeană.

Cu siguranță a fost prima victorie politică majoră a tabuului asupra influenței evreiești.
Încurajați de succesele pionierilor financiar-politici precum cei din Lyon, un număr semnificativ de evrei din sudul Europei au început o migrație constantă spre nord. Mulți s-au adunat în bazinul Rinului, formând nucleul a ceea ce mai târziu va fi cunoscut sub numele de evreiesc „Ashkenazi”.

Expansiunea de acolo a fost rapidă. O colonie de finanțatori evrei a ajuns în Anglia în 1070, în urma cuceririi normande cu patru ani mai devreme. Deși există o lipsă de dovezi clare, finanțatorii evrei se bucurau de relații preexistente cu elitele normande și era foarte probabil ca banii evrei să fi făcut parte din cufărul de război al invaziei.

Avem dovezi concludente că mai târziu cucerirea normandă a Irlandei de către Strongbow, în 1170, a fost finanțată de un cămătar evreu pe nume Josce, aflat pe atunci în orașul englez Gloucester.[6]
Cu sediul la Londra, evreii din Anglia și-au oglindit omologii din altă parte de pe continent, deoarece au devenit „o clasă strâns unită de finanțatori.

Încă de la început au reușit să se asocieze strâns cu regii în operațiunile lor, predând dreptului de autor notele debitorilor neplatnici în schimbul unei părți din sumele datorate. Erau „oamenii regelui”, vasali de un fel special, deoarece erau sursa principală a veniturilor suzeranului lor.”[7] Fundamentul relației evreiești cu elitele europene a fost astfel o confluență generală a ambițiilor financiare și politice.

Principalele victime ar fi masele europene.
Pătrunderea evreiască în societatea europeană a fost o aventură riscantă, dar una despre care populațiile evreiești considerau evident că merita pariul.
Niciun evreu nu a fost forțat să se stabilească într-o țară europeană, dar totuși au venit și tot s-au extins. Erau conștienți că, în calitate de necreștini și stăpâni ai datoriilor, vor genera ostilitate.

Într-adevăr, aceste considerații au format un aspect important al negocierilor lor pentru charte – acorduri întocmite între evrei și elitele europene care stabileau condițiile de reședință, nivelurile de protecție și recompense financiare care ar face ca evreii să merite să se stabilească.

De exemplu, în 1084, evreilor li s-a dat un zid de apărare în jurul cartierului lor de așezare din orașul renan Speyer, ca să împlinească promisiunile făcute în carta lor.[8] Unele dintre cele mai vechi case încă în picioare în Anglia au fost inițial construite la ordinul evreilor, longevitatea lor datorită faptului că evreii dețineau bogăția pentru a construi case cu o utilizare generoasă a pietrei pentru securitate.[9]

Mișcarea evreiască în Europa s-a bazat astfel pe înțelegerea că evreii vor fi urâți, dar de neatins, insultați, dar bogați, fără milă, dar fără socoteală.
Dovezile din Perpignan din secolul al XIII-lea, în sudul Franței, indică faptul că țărănimea și orășenii reprezentau aproximativ 95% dintre clienții coloniilor de împrumut evreiesc, o cifră care ar trebui considerată ca fiind reprezentativă pentru modelele din alte părți ale Europei.[10]

Chiar dacă aceste populații evreiești s-au extins prin imigrație și creștere naturală, diversificarea ocupațională a fost neglijabilă. Paul Johnson remarcă faptul că numărul de cămătari doar sa înmulțit și că „creditorii au avut tranzacții foarte complexe între ei, formând adesea sindicate.”[11]
Aceste evoluții au crescut ratele dobânzilor, care în multe cazuri au fost ascunse în contractele inițiale de împrumut. Adevărata natură a datoriei unui țăran a fost astfel rareori evidentă până când a descoperit, spre surprinderea și groaza lui, că toate bunurile sale lumești vor fi confiscate de către instanța locală, cămătarul evreu luându-și partea și trecând la următoarea victimă.

În unele țări a fost înființat un buget special al evreilor pentru a procesa volumul mare al acestor tranzacții.
Deoarece elitele regale aveau de câștigat din confiscările de proprietăți bazate pe datorii deținute de evrei și cu atât mai mult din neîndeplinirea obligațiilor nobilii pământești, erau extrem de protectoare față de alianța lor profitabilă cu coloniile de cămătărie evreiești.

În multe cazuri, evreilor li s-a acordat un statut cvasi-regal, ceea ce însemna că orice caz de atac sau neascultare împotriva evreilor va fi tratat ca și cum ar fi un act împotriva regelui însuși. Ostilitatea anti-evreiască, împletită uneori cu mânia față de lăcomia clasei de elită, a fost astfel restrânsă din punct de vedere legal, dar răspândită din punct de vedere cultural.

De asemenea, uneori a fost înlocuit cu ajutor prin mijloace legale. Evreii aveau foarte puțin interes în posesia și lucrul pământului, așa că interzicerea de a deține pamant a fost în cele din urmă o trăsătură comună, dar lipsită de sens a peisajului juridic european medieval. Totuși, ceea ce a realizat interdicția a fost să înfăptuiască o fraudă legală prin care evreii și elitele ar putea conspira pentru a frauda ordinele inferioare, în special pe baronii mai mici moderat bogați.

În esență, le-a permis cămătatorilor evrei să se angajeze în jocul riscant de a juca o clasă de europeni împotriva alteia. De exemplu, în Anglia secolului al XIII-lea, cămătăria evreiască era un punct cheie de dispută, și chiar de criză, între clasa cavalerească și baroni. Clauza douăzeci și cinci din Petiția Baronilor a Angliei (mai 1258) se plângea că „evreii își transferă uneori datoriile și pământurile promise către magnați și alte persoane puternice din regat, care intră astfel pe pământurile oamenilor mai mici.”[12]

Sub competiția imediată pentru interesele materiale, a izbucnit o luptă mai profundă. Aceasta a fost lupta dintre ordinele inferioare și elitele implicate în evrei, între impulsul democratic și corupție, între fidelitatea națională/religioasă și trădare. Nicăieri această luptă nu a fost mai evidentă decât în Magna Carta a Angliei (1215), care încercase, cu succes moderat, să controleze puterea atât a regelui, cât și a evreilor.

În afară de forța combinată a unei baronii vătămate, în Europa medievală a existat o singură forță capabilă să submineze protecția regală acordată evreilor și practicilor lor. Aceasta era religia.
Impulsul religios al creștinătății medievale a fost puternic, a fost emoțional și, în multe cazuri, poseda o voință politică și o putere politică proprie. Un rege putea executa un rival economic cu relativă impunitate, dar era mult mai dificil să execute pe cineva care cultiva o aparență de evlavie creștină deplină și se bucura astfel de sprijinul Bisericii.

Din acest motiv, în timp ce cauzele antisemitismului s-au înrădăcinat aproape exclusiv în chestiuni materiale, cum ar fi exploatarea economică, religia și spiritualitatea sunt puternice ca furnituri pentru cele mai puternice acțiuni antievreiești ale perioadei.

Va urma,

NOTE:
[1] P. Johnson, A History of the Jews (Londra: Weidenfeld & Nicolson, 1987), p.171.
[2] S. Baron (ed) Economic History of the Jews (New York: Schocken, 1976), p.22.
[3] J. Cohen, Living Letters of the Law: Ideas of the Jew in Medieval Christianity (Berkeley: University of California Press, 1999), p.126.
[4] Johnson, A History of the Jews, p.176.
[5] Ibid, p.177.
[6] P. Skinner, The Jews in Medieval Britain: Historical, Literary, and Archaeological Perspectives (Woodbridge: The Boydell Press, 2003), p.36.
[7] L. Poliakov, The History of Anti-Semitism, Volumul 1: De la vremea lui Hristos la evreii de curte (Philadelphia: University of Pennsylvania Press, 2003), p.78.
[8] Johnson, A History of the Jews, p.205.
[9] Ibid, p.208.
[10] Ibid, p.211.
[11] Ibid, p.212.
[12] Coss, P.R. „Sir Geoffrey de Langley and the Crisis of the Knightly Class in Thirteenth-Century England”, în Aston, T.H. (ed.), Landlords, Peasants and Politics in Medieval England (Cambridge: Cambridge University Press, 1987), p.192.

Sursa: https://www.theoccidentalobserver.net/2024/01/01/the-jewish-question

Traducerea CD