Calin Kasper
172 aprobate
calin.kasper@gmail.com
178.2.155.155
Răscoala lui Sofronie (1)
Transilvania a fost scuturată de trei mari răscoale ţărăneşti, datorită nobilimii maghiare, mai hulpavă şi mai nemiloasă decât „hiarele pădurilor”: Răscoala de la Bobâlna, Răscoala lui Doja şi Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan. Ele se aflau în manualele de istorie de la liceu şi astfel au intrat în conştiinţa neamului.
În Transilvania a avut loc şi o altă răscoală, cu totul specială, dar care a rămas necunoscută, deşi este documentată suficient, ca să fie luată „la pertractare” mai ales de istorici. Iată că istoria românilor este nu numai plină de „găuri negre”, dar şi plină de fapte istorice neglijate. Eu am prezentat pe larg această răscoală în romanul meu „De la animă spre ceriu”, fiindcă m-a captivat faptul că a fost total diferită de celelalte trei răscoale. În primul rând că ea nu a fost înfrântă, ca celelate trei, ci poate fi chiar considerată că şi-a atins scopul, iar Sofronie nu a fost nici ars pe tron de foc, nici tras pe roată, ci s-a retras la o mănstire, ca să-şi trăiască restul vieţii în studiul bibliei şi-n rugăciune.
Cauzele acestei revolte a pornit de la sinodul bisericii ortodoxe transilvane de la Bălgrad (Alba Iulia) care, în data de 7 octombrie 1698, decidea Unirea Bisericii Ortodocse cu Biserica Romei. Dar marea majoritate a românilor nu dori să ştie nimic despre unire, rămânând în continuare „atârnători” de biserica ortodocsă. Aceasta a fost „piatra scandalei”, fiindcă în multe sate, locuitorii îi alungau pe preoţii uniţi, acţiuni urmate de execuţii militare contra acelora, care erau în continuare ortodocşi.
În aceste timpuri „tulburate”, apare un călugăr născut în Transilvania, în comuna Cioara (şi mai era şi negru la faţă), cu păr lung şi bine hrănit. Avea o fire aspră şi aprinsă şi ştia să-şi urmeze calea, ca să-şi atingă scopul propus. A petrecut mai mulţi ani în Ţara Românească, la mănstirea Cozia, de unde se întoarce în comuna natală în anul 1856, când îşi începe lucrarea, chemând ortodocşii la răzvrătire contra uniaţiei.
S-au produs mari tulburări de popor în comitatul Hunedoarei, apoi al Albei, încât poporul a început să-i alunge pe preoţii uniţi din biserici şi chiar din satele unde locuiau. Guberniul a dat ordin de a se aresta „răzvrătitorul”, care a fost aruncat în temniţa de la Bobâlna. Câteva sute de români, înarmaţi cu ciomege noduroase, s-au adunat în faţa curţii comitelui suprem Balog Ladislau de la Geoagiu, cerând liberarea călugărului.
Acesta, cu vorbe bine meşteşugite, i-a trimis pe români la guberniu, la Sibiu, doar el având căderea de a-l elibera pe Sofronie. Dar după ce românii se îndepărtară, dădu ordin ca Sofronie să fie dus sub pază, la fortăreaţa Albei Iulii. Dar până a se împlini această poruncă, câteva sute de români, năvăliră în seara zilei de 13 februar 1860 la Bobâlna, deteră o bătaie soră cu moartea cătanelor care-l păzeau şi-l eliberară pe Sofronie, ducându-l spre munţi, la Auraria (Zlatna), unde călugărul Sofronie îşi începu răscoala contra unirii fără nici o frică, fiindcă era deja apărat de popor.
Împărăteasa Maria Teresa, nevoind să tulbure şi mai mult apele, dete un edict, prin care ierta toate abaterile preoţilor ortodocşi schismatici, iar pe cei din închisori îi eliberă, cu condiţia de a nu mai tulbura sfânta Unire. Le-a promis ortodocşilor chiar şi un episcop neunit, fiindcă ei nu mai aveau unul cam de multişor.
Călugărul Sofronie interpretă edictul Mariei Teresa ca o recunoaştere oficială a ritului ortodox, fiindcă trimiterea unui episcop asta însemna şi se „împintenă” şi mai vârtos contra unirii. În Zlatna, unde poporul l-a primit pe Sofronie în dangătul tuturor bisericilor din oraş, a pornit răzmeriţa cu mare forţă, obligând uniţii să dea înapoi bisericile răpite de la ortodocşi, fiindcă aceştia nici nu mai aveau unde să se roage.
În cursul lunii aprilie şi mai, multe comune, la îndemnul lui Sofronie, alungară preoţii uniţi şi-şi luară bisericile înapoi, în jurul Bălgradului, dar mai ales al Zlatnei, unde chiar şi slujbaşii regeşti fură alungaţi iar preoţii uniţi fuseseră aduşi în temniţe. Poporul asculta ca orbit poruncile lui Sofronie, care le promisese că de vor reveni la ortodoxie, vor căpta un episcop sârb, ceea ce le va aduce toate avantajele politice şi economice de care se bucurau sârbii în imperiu.
Iar Sofronie, care până să le pună împărteasa ortodocşilor un episcop, ca să nu se risipească turma cea pravoslavnică, îi ţinea el locul, le spunea domnilor şi slujbaşilor domeniului că „V-aţi pierdut puterea, domnilor! Acum noi suntem domni!”
Centrul revoltei lui Sofronie a fost domeniul Zlatnei şi al Abrudului, unde se şi stabili, fiindcă acolo se simţea mai în siguranţă, decât la Zlatna. În ziua de 14 mai 1860, în ziua de Rusalii, săvârşi răpirea bisericii unite din Abrud, în care apoi trânti o slujbă de sfinţire, de se cutremurară toţi cei de faţă. Apoi cutreieră munţii din jurul Abrudului, ca să-i alunge pe preoţii uniţi de prin sate, ocupându-le casele, parohiile şi lipsindu-i de veniturile lor.
Şi după ce-şi termină treaba în jurul Abrudului, călugărul Sofronie se gândi că n-ar fi rău să-şi extindă domeniul de activitate şi se duse la Câmpeni, unde a tras la un enoriaş, pe numele lui Coteţu. Fiindcă locuitorii Câmpeniului, auzind de venirea lui, s-au adunat în faţa casei unde se odihnea, a ieşit la poartă şi a început a predica contra bisericii papistaşe şi unite.
Dar administratorul domenial, Anton Imecs, trimite nişte slujbaşi, ca să-l întrebe pe Sofronie cu ce drept răzvrătea oamenii. Sofronie, în calitate de locţiitor de episcop, însoţit de o uriaşă mulţime, merge la casa lui Imecs, ca să-l întrebe cu ce drept împedica el un episcop ca să-şi ţină predica. Drept pentru care, a îndemnat poporul să-l pedepsească pe acest eretic cu moartea.
După o oră de ciorovăieli, în care Imecs s-a închis în casă înarmat cu un pistol, mulţimea, cu Sofronie în frunte, apucă drumul Abrudului. Pe drum, spre nenorocul lui, le iese în cale protopopul unit din Roşia Montană, Alexandru Aron, pe care muntenii se puseră a-l bate cu bâte tot peste cap, probabil ca să-i iasă erezia din cuget. Dacă n-ar fi avut cal bun şi n-ar fi apucat-o grabnic spre Câmpeni, acolo la Cărpiniş i-ar fi fost sfârşitul.
Nota bene:
Nu mi se pare corect ca să scriem „credincios ortodox”, fiindcă dacă trecem la plural nu scriem „credincioşi ortodoxi” (ce aberaţie!) ci „credincioşi ortodocşi”. Ori regula limbii române de a forma pluralul este dat de numeroase exemple: (mucos- mucoşi; prost-proşti; fricos-fricoşi; credincios-credincioşi; virtuos-virtuoşi) şi tot aşa, până terminăm aproape tot dicţionarul limbii române. Şi atunci, de ce să răstignim limba română cu „ortodox” când noi nici nu putem pronunţa decât „ortodocs” şi mai avem şi o regulă generală de formare a pluralului? De ce această excepţie neavenită din toate punctele de vedere?
In articol s-a strecurat o greseala. Este vorba de anul 1760, nu 1860.
Răscoala lui Sofronie (2)
Pălălaia aprinsă de Sofronie se lăţea tot mai mult în toată Transilvania. În iunie 1860, mai multe sate din comitatele Albei ,Turdei şi Târnavelor, înaintară la guberniu o „gravamină”, prin care ameninţau că mai bine se lasă omorâţi, sau vor cere ajutor de la curtea rusească, sau vor aprinde toată ţara, decât să se mai lase obligaţi de a deveni uniţi.
În data de 7 iulie, guberniul ordonă arestarea tuturor răsvrătitorilor, mai ales a preoţilor ortodocşi! Desigur că în capul listei, nu putea să nu fie numele lui Sofronie. La desele „lăcrămaţii” (plângeri) ale preoţilor uniţi din Abrud, fişpanul Ioan Halmagyi împreună cu 25 de husari, aflând că la 2 august Sofronie se afla la o înmormântare la Abrud, năvăliră la biserica unde Sofronie slujea la căpătâiul mortului, sparseră uşa deja încuiată a bisericii şi-l legară pe el şi pe birăul din Abrud Sat pe câte un cal, ca să-i ducă pe amândoi cu toată degraba la temniţa din Zlatna.
Poporul, înfuriat că nici morţii nu poate să şi-i îngroape de răul stăpânirii, se înarmă şi porni în mare goană după arestaţi. Birăul din Abrud Sat, Rus Gavrilă, fiind chiar încheietor de coloană, simţind că din spate vin românii furioşi, se apucă să se lupte cu husarul care-l ducea, ceea ce-i făcu să stea pe loc, fiind ajunşi de gloată din spate. Birăul fu eliberat iar husarul bătut atât de rău, încât i-a părut rău că s-a născut. Enoriaşii însă, pierzând vreme preţioasă cu eliberarea lui Rus, l-au pierdut pe Sofronie, fiind siliţi să se întoarcă doar cu jumătate de izbândă la Abrud.
Se părea că Sofronie va ajunge în prinsoare la Zlatna, dar mare este Dumnezeu! În capul Zlatnei, la locul numit Troian, husarii cu Sofronie legat burduf, s-au întâlnit cu un grup numeros de români, care mergeau la târg la Zlatna. Aflând cine este prinsul, i-au atacat pe husari, i-au dezarmat şi l-au eliberat pe călugărul lor iubit, apoi i-au încarcerat pe husari în prinsoarea din Zlatna. Astfel a ajuns Sofronie din prins, stăpânul neîncoronat al Zlatnei, fără să vrea şi fără s-o ceară.
În acest timp, husarul bătut la eliberarea lui Rus Gavrilă, simţindu-şi sfârşitul aproape, a cerut un preot catolic. Acesta după ce-l griji pe muribund, a fost arestat de români, care voiau să-l dea în schimb pentru Sofronie, pe care-l credeau închis în prinsoarea din Zlatna.
Poporul din Abrud n-a uitat însă de cei care au provocat „piatra scandalei” şi strângându-se într-o duminică peste 2000 de români, unii chiar înarmaţi cu puşti, înconjurară casa lui Ioan Halmagyi, care din fericire reuşise împreună cu familia să se ascundă. Românii s-au răzbunat atunci pe lucruri,distrugând mobilele şi tot ce au mai găst prin casă. Nici casa protopopului unit Alexandru Aron din Roşia Montană nu scăpă de furia norodului, pe care răsculaţii i-au distrus-o complet, împreună cu toată gospodăria, pecum zice vorba biblică, de n-a mai rămas piatră pe piatră.
În acest timp episcopul Zlatnei, care era Sofronie, se duse la Kejliny, care era „superiorele” oficiului montanistic şi la alt domn mare, Eder, silindu-i să meargă la Sibiu cu poruncă grabnică, ca toţi preoţii orientali să fie eliberaţi, aşa cum prevedea edictul dat de împărăteasa Maria Teresa la 13 iulie 1759, dar pe care guberniul de la Sibiu, mare urâtor de români, l-a încălcat printr-un decret gubrnial dat la 7 iulie 1760, prin care au provocat un nou val de arestări de preoţi ortodocşi.
Cei doi domni au fost sfătuiţi să se grăbească, fiindcă familiilor lor rămase în mâinile poporului, le era garantată „imunitatea” doar 8 zile. Iar dacă ei nu vor veni cu un răspuns favorabil, răsculaţii îi vor elibera pe prinşi cu puterea, chiar de vor fi închişi în cetatea Bălgradului. Guberniul speriat de suplica lui Sofronie, se conformă şi la 12 August cei doi domni se înapoiară fericiţi la Zlatna, însoţii de unii dintre preoţii ortodocşi eliberaţi, care se arătară poporului, spre încredinţare.
Această victorie făcu ca să se dezlănţuie teroarea. Nimeni nu mai avea curajul să se declare unit, fiindcă se aflase ce păţiseră preotul unit din Zlatna, dar şi preotul şi cantorul lui din Galda de Jos, care au fost scoşi din casele parohiale, primind o bătaie ruptă din cer. Cete năvlitoare din munţi, cădeau noaptea peste casele preoţilor uniţi, care nu puteau scăpa de necaz decât cu mare dezpăgubire. Iar un preot catolic, care spusese nişte cuvinte necuvincioase la adresa românilor răsculaţi, ca să-şi mântuie viaţa şi să fie iertat, fu nevoit să umble în genunchi de la uşa bisericii până în altar. Şi îndărăpt.
Tocmai atunci Imperiul Austriac era în război cu Prusia şi din cauza asta era cu mâinile legate. Pentru asta, Sofronie ameninţa guberniul că de nu va elibera şi pe ultimii preoţi ortodocşi rămaşi încă în temniţele prinţipatului, pace cu el nu vor avea. Spaima cuprinse toate păturile avute ale societăţii transilvane. Astfel episcopul Petru Pavel Aron se refugie de la Blaj la Sibiu, iar mulţi magnaţi catolici se refugiară în cetăţi. Chiar şi la Sibiu sau la Bălgrad, bântuia temerea că oraşele lor ar putea fi atacate de răsculaţi.
Curtea de la Viena, temătoare de o revoltă, ceru guberniului de la Sibiu să-i dea lui Sofronie un „salvus conductus”, doar doar s-o duce pe pustii şi vor scăpa de el. De această oportunitate nu putea Sofronie să nu se folosească, ca să nu-şi viziteze enoriaşii de la Câmpie. În comuna Bogata de pe Mureş, ţinu un mare sobor la sfârşitul anului 1760. Apoi, ca un adevărat grijitor de biserică, punea şi depunea preoţi, numea protopopi, împărţind „antimise” la biserici.
După ce se odihni peste iarnă la Zlatna, când nici nu se topise încă zăpada, chemă la Bălgrad din toate satele, câte doi delegaţi pentru un mare sobor ce avu loc la 23 februarie 1761, speriind toată cetatea, care primi ordine de război. Dar Sofronie linişti trimişii din cetate, lămurindu-i că ei aveau gânduri paşnice. Chiar aşa a şi fost: i-a sfătuit pe români să se ferească de fapte rele şi să trăiască în pace cu toate celelate confesiuni. Iar preoţilor le-a cerut să ţină toate slujbele, să nu cerceteze crâşmele, să nu lase bisericile la uniţi şi să nu plătească dare la nimeni!
Apoi colindă Ţara Oltului. Ajuns la Făgăraş, a luat cu puterea de la uniţi catedrala, luând cheia de la protopopul Vasile Baranyi. Iar influenţa lui în comitatul Crasna a fost atât de radicală, încât la conscripţia (recensământul) ce a urmat, nu s-a aflat nici măcar un preot, care să se fi declarat unit.
La urmă, curtea de la Viena l-a trimis pe generalul Bukov cu brachiul militar (braţul militar), ca să pună ordine în Transilvania. Sofronie fu cheamat la Sibiu, unde se înfăţişă la 26 aprilie 1761 în faţa generalului Bukov, care-l primi cu blândeţe. Apoi Sofronie semnă o carte de supunere. Se întoarse apoi în Zlatna, unde mai avu câteva acţiuni de întărire a bisericii ortodocse.
După ce generalul Bukov împresură munţii cu armata lui din trei părţi, ajungând până la Zlatna, Abrud şi Câmpeni, Sofronie şi-a dat seama că misiunea lui se încheiase şi reuşi să scape, refugiindu-se în Ţara Românească, la mănstirea Cozia, unde continuă studiul Bibliei şi al Cărţilor Sfinte, până la sfârşitul vieţii.
De ce a fost această revoltă victorioasă? Pentru că Sofronie, conducătorul ei n-a fost nici prins, cu atât mai puţin ars pe tron de foc, nici tras pe roată. Apoi, vărsări de sânge n-au prea fost, cum aveau să fie peste 24 de ani, când va porni răscoala lui Horea. El doar a cerut să fie luate bisericile ortodoxe înapoi de la uniţi, aşa cum era drept.
Dar cea mai mare realizare a Mişcării lui Sofronie a fost alta. O realizare uriaşă. Iau acum datele din romanul „De la animă spre ceriu”, fiindcă nu mai am la îndemână datele originale. La pagina 29, menţionam că la conscriptul din 1750, au fost găsiţi în toată Transilvania 543.657 de credincioşi uniţi şi 25.161 de ortodocşi. Adică de 21,6 ori mai mulţi uniţi, ca neuniţi.
Dar la conscriptul gubernatorului Auersberg din anul 1772, au fost înregistraţi 1.043.117 ortodocşi, faţă de 222.856 uniţi, numiţi şi greco-catolici. Raportul este de data asta de 4,68 de ori în favoarea ortodocşilor. Schimbarea raportului dintre uniţi şi ortodocşi de la 21 la 1, la 1 la 4, se datorează activităţii neobosite ale acestui mare apărător al bisericii ortodocse.
Nota bene:
Imediat după 1989, când s-au pornit retrocedările de biserici ortodocse la uniţi, s-au produs tensiuni confesionale, la care guvernele noastre, ocupate cu ingineriile financiare şi cu demolarea industriei româneşti, n-au luat nici o măsură. Era nevoie doar de o ordonanţă de urgenţă, care putea fi formulată în doar opt cuvinte: Biserica va aparţine acelui rit, care a construit-o. Ar fi fost o decizie clară şi dreaptă. Apoi, de ce nu se poate folosi o biserică în comun, dacă celălalt rit românesc nu are unde se ruga? O întrebare, la care eu nu am răspuns.
Sfârşit