Traversarea unei crize economice si solutionarea unor conflicte politice nu mai are nimic in comun cu starea de eroziune a statalitatii romanesti, demna sa puna odata pentru totdeauna proiectul de tara pe butuci. La egalitate de timp, dupa doua decenii de regim ceausist si inca doua decenii de regim postdecembrist, suntem martorii unei transformari de la un stat national-comunist care lupta candva impotriva colonialismului pe mapamond, intr-o regiune fara statalitate in cautare dupa stapanire straina.

Citind cu atentie articolul mai sus semnalat as putea crede ca Romania are de-a dreptul un calendar politic propriu – in care anotimpurile se repeta odata la ceva mai bine de un secol. Dupa o era glaciara de suzeranitate otomana, o primavara a independentei nationale, urmata de o vara interbelica roditoare si o toamna in spiritul unei recolte sistematizate, postdecembrismul marcheaza totodata si inceputul unui nou „an” sau ciclu politic, cu precizarea ca noua era glaciara nu mai este una otomana ci imperial-europeana. Revenirea Romaniei la structuri feudale sau la raporturi sociale iobagesti insa nu se poate
explica doar prin factori de natura interna si nici nu se poate combate doar printr-un simplu act electoral.

Pentru a intelege mai bine acest anacronism in politica de subdezvoltare a Romaniei trebuie sa ne asiguram de adevaratele calitati ai partenerilor si eventual prietenilor nostri din Europa.
Desigur joaca si modul incalificabil in care Romania si-a negociat aporturile cu Uniunea Europeana un rol central, insa conservarea national-comunista antedecembrista de asemenea a impiedicat dezvoltarea unui sistem de aparare auto-imunitar, capabil sa identifice pericolele pseudo-culturale ale unei noi hegemonii in Europa. Necunoscand asadar dimensiunea umanista si pacifista a noii hegemonii, am ajuns sa ne imbratisam stapanii de maine in cea mai feroce naivitate. Pentru a evita ca efectul unei „gripe europene” asupra noastra, in lipsa de anticorpi sa aiba la figurat acelasi efect precum l-a avut la propriu asupra triburilor Pieilor Rosii, impingandu-i in rezervate, trebuie sa ne imunizam si sa cunoastem mai bine virusul hegemonial.
Printre cei mai agresivi virusi europeni, capabil sa distruga un continent intreg este proiectul „Mitteleuropa” de la 1915 al geopoliticului german Friedrich Naumann (1860-1919). Pentru infiintarea unui „Imperiu Central European” sub conducere germana Naumann a dezvoltat o serie de idei si recomandari atat de universale pentru Germania incat nu se puteau limita doar la inceputul secolului al XX-lea. Romania reprezenta in viziunea acestui geostrateg german o sfera de interes veritabila pentru aplicarea unei politici morale de cotropire deghizand hegemonia Germaniei in umanism, ademenindu-ne cu lozinci pentru un viitor glorios in randul natiunilor europene. Naumann era convins ca soarta a decis ca exista popoare care conduc si popoare care sunt conduse, ne-fiind in stare sa se conduca singure. De profesie predicator, Naumann cunostea prea bine strategia de misionare aplicata in colonii, incadrata perfect in mitul civilizatoriu fata de inapoiati inrobindu-i pe un fond cultural relativ credul, prin abuziva elogiere a imperfectiunii.
Teologismul imperialistilor din jurul lui Friedirch Naumann este identic cu conceptul lipsit de alternativa, sub forma unui fetis cioroit al politicienilor de la Bruxelles. Ceea ce traim astazi in capitalele europene inrolate in acest proiect, este dupa cum il numea acest vestit liberal german, un „imperialism neoficial”. Prelucrarea factorilor decizionali ai unui stat in asa masura incat sa actioneze cu celeritate la asteptarile de colonizare si penetrare pacifista (termiuns tehnicus german este „penetration pacifique”) este odata descifrat un mecanism relativ simplu. Similar strategiei de stapanire a lumii noi, mai intai de toate sta culpabilizare culturala, explicandu-ne odata dezindustrializati ca raul in lume se trage de la noi insine, fiind incapabil sa percepem valoarea mantuitoare a noului stapan. Doar printr-un proces de autoflagerare, astazi sub forma unei justitii discretionare, ajungem sa ne macinam coplesiti de imperfectiunea indoctrinata. Aceasta stare firesc sa ne paralizeze si sa ne rapeasca si de ultima sansa de a dezvolta o strategie pentru a inceta acest proiect de dezbinare nationala alias „integrare europeana”.
Problema este mai putin relatia Romaniei cu o Europa, bazata pe raporturi egale intre natiuni si state suverane cat strategia subversiva de transformare a suveranitatii in fictiune – valabila la Naumann ieri si pusa azi de Berlin in aplicare. Exact aici intervine si impactul strategiei lui Naumann de cucerire pasnica a tarilor sortite stapanirii straine.
Refeudalizarea Romaniei pe plan politic si administrativ de maine, acordand baronilor locali prin regionalizare autoritate statala inlatura si ultima ramasita de stat national unitar. Factorii decizionali cred ca proiectul in numele caruia ei sacrifica si ultimul bastion national ar fi in conformitate cu niste principii universale. Gresit – ei sunt victimele unei holograme de unitate care le acopera campul de vedere al politicii.
Un inceput ar fi si sa combatem acest virus prin actiuni de salubritate politica: Atunci cand vom arata fundatiei germane Friedrich Naumann la Bucuresti ca locul ei in viata publica romaneasca nu poate fi mai sigur decat cel al britanicilor in fostele colonii, ne va respecta si Europa. Dar pentru acest lucru avem nevoie si de politicieni care sa nu mai frecventeze in maniera de pelerini edificiul cultural al inrobirii nationale in spiritul imperialismului german.