PSD în cârdășie cu „hoțu” de Virgil Popescu

CREAȚIA CREȘTINISMULUI

Originatorul – Ioan Botezatorul

Ioan Botezătorul -în ebraică יוחנן, Yoḥanan, Yoḥanan ben Zaḫariya – Ioan fiul lui Zaharia, este una din figurile centrale ale Creștinismului și Islamului; predicator și botezător pe malurile râului Iordan; înainte-mergătorul, vestitorul și botezătorul lui Iisus; este numit de către Iisus „cel mai mare dintre cei născuți din femei”, iar Biserica Creștină îl cinstește ca pe cel mai mare dintre sfinți având 3 sărbători dedicate lui.

Un înger îl anunță pe dreptul Zaharia, preot din tată-n fiu și înaintat în vârstă, pe când era în Templul Domnului pentru tămâiere, că rugăciunea sa a fost ascultată: Elisabeta, cea stearpă și înaintată în vârstă, descendentă si ea din preoți, va naște un copil al cărui nume trebuia să fie Ioan. Îngerul continua: “El va fi pentru tine o pricină de bucurie și veselie, și mulți se vor bucura de nașterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare, și se va umplea de Duhul Sfînt încă din pîntecele maicii sale. El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie[1], ca să întoarcă inimile părinților la copii, și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.”

Evanghelistul Luca relatează cum îngerul Gavriil o anunță pe fecioara Maria că îl va naște pe Iisus, dar și că Elisabeta, rudenia ei, va zămisli un fiu căci este însărcinată în a șasea lună. Maria se scoală chiar în zilele acelea și pleacă în grabă spre munți, spre cetatea lui Iuda, unde locuiau Zaharia și Elisabeta. Intră în casa lui Zaharia și urează de bine Elisabetei. Atunci, continuă evanghelistul, pruncul Ioan săltă de bucurie în pântece iar Elisabeta se umple de Duh Sfânt, strigând cu glas tare că fecioara Maria și rodul pântecelui ei sunt binecuvântați! Maria stă cu Elisabeta cam trei luni, după care pleacă acasă.

Evanghelia lui Luca istorisește cum Elisabeta naște un fiu, iar vecinii și rudele ei care auziseră că Domnul a arătat mare îndurare față de ea, se bucurau împreună cu ea. În ziua a opta, au venit să taie pruncul împrejur, și voiau să-i pună numele Zaharia, după numele tatălui său, dar Elisabeta se opune, spunând că numele noului născut va fi Ioan. Ei îi spun Elisabetei că nimeni dintre rubedeniile ei nu poartă acest nume și îl întreabă apoi și pe Zaharia, care scrie pe o tăbliță același lucru (numele pe care i-l spusese îngerul). Și toți se minunară, căci nu se înțeleseseră unul cu altul despre nume.

Zaharia care isi recapatase graiul incepe sa prooroceasca: “Și tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Prea Înalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregătești căile Lui, și să dai poporului Său cunoștința mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui; datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălțime, ca să lumineze pe cei ce zac în întunerecul și în umbra morții, și să ne îndrepte picioarele pe calea păcii! “

Predicile și le începe în deșertul Iudeii, în al 15-lea an de domnie al împăratului roman Tiberiu. La acea dată Ponțiu Pilat era procurator al Iudeii, Irod era tetrarh al Galileii, Filip, fratele lui, era cârmuitor al Ituriei iar arhierei erau Ana și Caiafa. Ioan îi îndemna pe oameni să se pocăiască: ”Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape!”, iar aceștia, mărturisindu-și păcatele, erau botezați de el în râul Iordan.[2]

Evanghelistul Matei arată cum, văzând că mulți dintre farisei și saduchei vin să primească botezul lui, Ioan îi mustră și îi avertizează că pocăința lor trebuie să fie adevărată, sinceră, cu roadă vrednică de aceasta. Dar cînd a văzut pe mulți din farisei și saduchei că vin să primească botezul lui, le -a zis: Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare?
Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră. Și să nu credeți că puteți zice în voi înșivă: Avem ca tată pe Avraam! Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam. Iată că securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face roadă bună, va fi tăiat și aruncat în foc. Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăință; dar Cel ce vine după mine, este mai puternic decât mine, și eu nu sunt vrednic să-i duc încălțările. El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc. Acela Își are lopata în mână, Își va curăți cu desăvârșire aria și Își va strânge grâul în grânar, dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge. (Mat3.7-12)

Ioan Botezătorul este un prooroc și mai mult decât un prooroc, fiind chemat „prooroc al Celui Prea Înalt”. Astfel el vestește venirea lui Hristos[3] căruia, așa cum mărturisesc evangheliile, nu este vrednic să-i dezlege cureaua încălțărilor.
Pe de altă parte, el a fost un sol care a pregătit calea Domnului, așa cum ne încredințează evangheliile, întorcând oamenii spre inocență („întorcând inimile părinților spre copii”) și înțelepciune („și pe cei neascultători la înțelepciunea drepților”).
El este cel mai mare dintre cei născuți din femei și totuși inferior oricărui locuitor al împărăției cerurilor, așa cum spune Iisus.
Înaintea aruncării lui Ioan în temniță, evanghelistul Ioan relatează cum între ucenicii lui Ioan și un iudeu s-a iscat o neînțelegere în privința curățirii, cauzat de faptul că și Iisus începuse să boteze. Ioan le spune că el este prietenul mirelui (mireasa fiind Biserica) care stă și-l ascultă și se bucură foarte mult când aude glasul acestuia, iar bucuria sa este deplină; că el trebuie să se micșoreze în timp ce Hristos trebuie să crească, că Iisus vine din cer, în timp ce el e pământean, că Iisus grăiește cuvintele Tatălui fiind plin de Duhul Sfânt, care nu se dă cu măsură și că cel care crede în Fiul va avea viață veșnică, în timp ce cel ce nu ascultă de Fiul va rămâne cu „mânia lui Dumnezeu” peste el.
Ioan îl critică virulent pe Irod Antipa, pe care îl învinuiește că trăiește într-un păcat grav, acela de a o fi luat de soție pe Irodiada, soția lui Filip, fratele său aflat încă în viață. Căci, potrivit legii ebraice, era interzis cu desăvârșire să descoperi goliciunea nevestei fratelui, căci ea echivala cu descoperirea goliciunii fratelui, fiind, în plus, o preacurvie care se pedepsea cu moartea ambilor păcătoși. De asemenea, Ioan îl mustră pe Irod și pentru toate relele pe care le făcuse, relatează evanghelistul Luca. Irod îl întemnițase pe Ioan și ar fi vrut să-l omoare, arată evanghelistul Matei, la fel și Irodiada, așa cum ne încredințează evanghelistul Marcu.
Irod se temea însă de norod pentru că acesta îl privea pe Ioan ca pe un prooroc și se temea și de el, căci știa că este bărbat drept și sfânt, relatează Marcu.
Când Irod își prăznuia ziua dând un ospăț boierilor săi, mai-marilor oștii și fruntașilor Galileii, fata Irodiadei a intrat la ospăț, a jucat, și a plăcut lui Irod și oaspeților lui. Împăratul a zis fetei: Cere-mi orice vrei, și-ți voi da! Apoi a adăugat cu jurământ: Ori ce-mi vei cere, îți voi da, fie și jumătate din împărăția mea! Fata a ieșit afară și a întrebat-o pe maică-sa ce să ceară, iar Irodiada i-a spus să ceară capul lui Ioan Botezătorul. Împăratul s-a întristat, deoarece, chiar dacă îl certase, Irod avea respect față de Ioan; dar din pricina jurămintului saau, și de ochii celor ce ședeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea. Ucenicii au ridicat trupul lui Ioan și l-au pus în mormânt. Scena decapitării lui Ioan Botezătorul este descrisă în „Noul Testament” (Marcu 6, 17-29), constituind tema a numeroase tablouri.

Sfantul Pavel da lovitura – Creația Crestinismului

Creația-eveniment a creștinismului, a avut loc în anul 49, în Antiohia (astăzi Antakya, Turcia), la 19 de ani după ce Iisus a fost răstignit la Ierusalim pentru rebeliune împotriva stăpânirii romane. Cu această ocazie, Pavel s-a despărțit de secta iudaică pe care Isus o începuse și a luat cu el totusi majoritatea membrilor acestei secte protocrestine, discipolii lui Isus; el i-a convins pe acești discipoli protocrestini că Isus a fost fiul lui Dumnezeu și că modul de a câștiga mântuirea veșnică în cer este să I se închine ca atare, Fiului si Tatalui.

Pavel a introdus aici în mod explicit, pentru prima dată, dualitatea Dumnezeului iudeu unitar anterior, o dualitate formată din Tatăl și Fiul; și tot el a introdus implicit și al treilea element al Sfintei Treimi, Duhul Sfânt.
Această lucrare explică și documentează, de asemenea, conflictul chinuitor de 14 ani pe care Pavel l-a avut cu liderul legitim al acestei secte protocrestine, fratele lui Isus, Iacob, un conflict care l-a determinat pe Pavel, în jurul anului 49, să comită lovitura împotriva lui Iacob și să-și înceapă propria nouă religie: creștinismul.

Această probă istorică documentează faptul că cele patru relatări canonice ale Evangheliei despre cuvintele și acțiunile lui „Isus” au fost scrise la zeci de ani după Isus, de către urmașii lui Pavel, nu de către urmașii lui Isus; și că aceste scrieri au pus în gura lui „Isus” agenda crestina a lui Pavel. Pavel a devenit astfel efectiv, prin urmașii săi, apostolii testamentari, ca vorbitori in numele lui Hristos.

O astfel de lucrare poate fi documentată și realizată abia acum, după dezvoltarea în ultimii 70 de ani a metodologiei juridice/criminalistice moderne. Anterior, singurele metode disponibile, pe care savanții le-au folosit, și-au asumat pur și simplu onestitatea de intenție a tuturor documentelor clasice, în special a celor religioase canonice, cum ar fi epistolele lui Pavel și cele patru Evanghelii ale Noului Testament.

Abia acum este în sfârșit posibil să pătrundem mai adânc, să ajungem la intenția scriitorului, și nu doar la afirmațiile sale și să identificăm când această intenție este de a înșela în loc să informeze. În timp ce oamenii de știință au fost capabili să discute doar adevărul sau falsitatea anumitor declarații canonice, acum este posibil să se discute și onestitatea sau înșelăciunea declarațiilor individuale. Acest lucru deschide un nou instrument de cercetare fără precedent pentru ca istoricii să folosească aceste noi metode pentru a reconstrui, pe această bază criminalistico-legală, nu doar modul în care au avut loc faptele, ci și cum și de ce au avut loc evenimente istorice majore (penale sau nu), cum ar fi începutul creștinismului.

Este necesar să fie reconstruit din Noul Testament evenimentele cruciale care l-au produs, fără a presupune dacă ceea ce spune Noul Testament în orice pasaj dat este în mod necesar adevărat sau chiar cinstit. În loc de a trata Noul Testament ca o lucrare de „rapoarte de istorie”, Noul Testament este tratat ca o lucrare a cărei istorie este ea însăși în curs de investigare și raportare.

Originea Cristianitatii se întoarce la această lovitură pe care Pavel a comis-o în Antiohia în anul 49 împotriva fratelui lui Iisus, Iacob. La Ierusalim, Iisus îl numise pe Iacob(v) în anul 30 ca succesor al său pentru a conduce secta iudaică pe care Isus o începuse sub indrumarea protocrestinului Ioan Botezatorul. Relatările evanghelice despre „Isus” reflectă lovitura lui Pavel – caci de fapt Isus, nu crezut o clipa ca el este fiul divin al lui Dumnezeu, el se considera doar un mesager al lui Dumnezeu, un mesia care sa anunte izbavirea credinciosilor si conditiile dogmatice pe care trebuie sa le indeplineasca pentru mantuire.

Asumandu-si rolul de mesager a lui Dumnezeu pentru iudei, in calitatea lui de rabi si cunoscator al legilor si dogmelor religiei mozaice Isus s-a crezut fiul lui Dumnezeu in aceiasi masura in care putea sa se considere orice drept credincios si ar fi fost chiar îngrozit de a I se atribui conceptul creștin de «Hristos».
Acest concept de Hristos era radical diferit de conceptul iudaic de Mesia, iar Pavel știa acest lucru când l-a creat pe Isus in Hristos si astfel Crestinismul.

Nota:
1. Sfantul Ilie a trait in Regatul de Nord al lui Israel, in vremea domniei regelui Ahab. Sfantul Ilie a fost fiul preotului Sovac din Tesvi (din neamul lui Aaron) si a trait cu mai bine de 800 de ani inainte de Hristos. Vechiul Testament istoriseste despre faptele lui minunate in cartile numite Regi. Este ales de Dumnezeu sa certe aspru pe regele Ahab si pe cei care-l urmau pe calea paganeasca a adorarii zeului Baal. Dumnezeu opreste ploaia timp de trei ani si jumatate; inmulteste faina si uleiul vaduvei din Sarepta Sidonului si il invie pe fiul ei; a chemat foc din cer prin care a ars jertfa adusa de el lui Dumnezeu; caci el este cel care a inlaturat cultul zeului Baal; l-a vazut pe Dumnezeu in isihie, a fost ridicat in carul de foc si s-a aratat la Schimbarea la Fata a Mantuitorului de pe muntele Tabor. Sfantul Ilie care a fost un strict observator al religiei monoteiste, exclusiv monoteista este socotit si protoparintele monahismului crestin.
2. Botezul în apă, o taina sfanta a crestinismului, simbolizează sfârșitul modului de viață din trecut al cuiva și începutul unuia nou în calitate de creștin dedicat lui Dumnezeu.
3. In realitate Ioan a vestit venirea lui Mesia – מָשִׁיחַ in ebraica, asteptat de credinciosii iudeii, caci abia in anul 49, la 19 ani dupa moartea lui Isus au aparut crestinii si termenul de Hristos – χριστός – care înseamnă „uns”.