Proiect de management

al lui ION COJA, candidat la funcția de director general al

Institutului Național pentru Studierea Holocaustului în România.

În completarea obiectivelor pe care Institutul pentru studierea Holocaustului le va avea prin conformare la textul actului legislativ de înființare, obiective care cuprind deja substanța unui veritabil proiect de management, adăugăm următoarele:

A. Institutul trebuie să dezvolte două direcții de cercetare și reflecție:

1. Reconstituirea cât mai exactă a faptelor petrecute, a cauzelor și a factorilor, a identității persoanelor care s-au manifestat ori au fost fără voia lor implicate, inclusiv victime, în acțiuni și atitudini din care se constituie materia a ceea ce numim Holocaustul anti-evreiesc din anii 1939-1945 și vinovăția românească, contribuția nefastă a autorităților din România, a unor persoane din România la această tragedie fără egal.

2. Abordarea metafizică (sic!) a Holocaustului, identificarea problematicii Holocaustului ca fenomen complex, imposibil de ocolit, de ignorat atunci când omenirea de azi încearcă să se înțeleagă pe sine și, întemeindu-se pe această cunoaștere, să-și planifice viitorul. Tragedia Holocaustului – va trebui să acceptăm cu toții, are tangențe cu însăși definiția omului, cu concepția noastră despre destinul umanității, cu respectul și prețuirea „omului de către om”. După părerea subsemnatului, acestea au fost grav afectate și deteriorate în secolul trecut, în primul rând prin ceea ce numim Holocaustul anti-evreiesc.

B. Reconstituirea faptelor nu este un scop în sine, dar este indispensabilă pentru a ajuta Historia să-și joace corect rolul și misiunea de magister vitae. Institutul are de înfruntat un noian de fapte, deja invocate până acum, fapte a căror semnificație este de departe de a fi întotdeauna univocă. Adeseori, aceleași fapte au întemeiat concluzii diametral opuse. Așa se face că azi, în România, în societatea academică, sunt vizibile și manifeste două poziții: unii istorici (politicieni, lideri de opinie, ziariști etc.) acceptă cu demnitate și stoicism teza că persecuțiile anti-evreiești, de nimeni contestate, au avut, din păcate, dimensiunile unui genocid, ale unui holocaust, alții resping cu vehemență această teză. Autorii și martorii evrei, din România sau din alte state, se situează și ei unii pe o poziție, alții pe cealaltă.

Institutul va trebui să țină seama de existența acestor două categorii de specialiști și istorici, români sau evrei, spre a nu repeta greșeala fatală de care a fost afectată activitatea Comisiei Wiesel, alcătuită numai din istorici „holocaustizanți”. Comisia nu a ținut seama în nici un fel de argumente și probele pe care se întemeiază teza că ceea ce s-a petrecut în România, inclusiv în Transnistria, este exagerat să fie numit holocaust sau genocid.

Nota bene Trebuie avut în vedere un detaliu: până în 1990, în România aceasta a fost teza „oficială”: Holocaustul s-a produs în toată Europa nazistă, ocupată de germani, cu excepția României, a autorităților românești, care au refuzat sa participe la aplicarea „soluției finale” pentru evrei. Fără să nege producerea holocaustului în Europa, foarte mulți români gândesc în continuare la fel și sunt mulțumiți în sinea lor că acesta ar fi adevărul. Mărturii evreiești de primă mână (Fielderman, Carmilly-Weinberger, Marius Marcu ș.a) susțin această teză, care nici pe departe nu poate fi catalogată drept „negaționistă”.

C. Așadar, realismul abordării faptelor și problemelor legate de Holocaust obligă Institutul să înregistreze că unele aspecte ale Holocaustului sunt contestate, îndeosebi sub aspectul dimensiunilor, a numărului de victime implicate, al vinovăției. Bunăoară implicarea Uniunii Sovietice în Holocaust, cu producerea a sute de mii de victime, este un aspect pe care cele două muzee ale Holocaustului, de la Washington și Ierusalim, și, în general, istoricii holocaustizanți, îl tratează superficial. Institutul nu va evita dialogul cu aceste teorii și teze, mai mult sau mai puțin negaționiste. Și o va face în mod preventiv, dar și pentru că așa ne cere etica cercetării științifice. Vom porni, de la constatarea că, în principal, nu este vorba de o negare a Holocaustului, a suferințelor și a tratamentului vexatoriu de care au avut parte evreii, iar imboldul de a lămuri anumite aspecte contradictorii nu este expresia unui antisemitism funciar și irepresibil, ci este mai curând reacția unor spirite care se împacă mai greu cu ideea că abjecția umană poate coborî atât de jos cum s-a întâmplat în anii celui de-al II-lea Război Mondial, producând enorma hecatombă numită Holocaust. Este simplistă și dăunătoare ideea de a condamna de principiu orice încercare (propunere) de a diminua consitența și dimensiunile Holocaustului, ideea de a cataloga acest demers ca refuz al adevărului istoric, refuzul de a-ți asuma responsabilitatea Holocaustului, ceea ce în fond devine o formă de complicitate cu naziștii asasini. Chiar dacă uneori lucrurile nu stau așa, de cele mai multe ori demonstrația că Holocaustul a produs efecte mai mici decât cele „oficial” declarate este susținută de persoane onorabile, oameni de bună credință, care s-ar bucura să afle și să știe că suferințele evreiești, omenești deci, au fost mai mici, iar ticăloșia și netrebnicia germană, omenească și ea, n-a fost atât de josnică.

D. Personal, mă bucur de orice dovadă că numărul victimelor unui cataclism ar putea fi mai mic decât cel îndeobște cunoscut. Mă bucur să aflu că numărul victimelor Holocaustului ar putea fi mai mic măcar cu o persoană. Bunăoară acel evreu, prieten al tatălui meu, despre care unele lucrări afirmă că ar fi fost asasinat la Hârșova, în toamna anului 1940. Din familie știu că acel evreu, Spiegel, a supraviețuit războiului…

Am în vedere – și ofer spre comparație și exemplificare, reacția pe care cei mai mulți români o au atunci când iau cunștință de teza unor istorici (autentici) potrivit cărora victimele de la 1907 nu sunt vestitele unsprezece mii (11000) de țărani, uciși de armata burghezo-moșierească, ci – din fericire, zic eu – numai câteva sute. În loc să se bucure că lucrurile ar putea sta așa, că, deci, românii nu s-au omorât unii pe alții în asemenea hal, sunt indignați de această impietate, de „negaționismul” unor istorici ca Alex Stoenescu…

Deduc din cele de mai sus și din alte situații asemănătoare că Institutul va avea de cercetat și unele probleme de psiho–sociologie legate de percepția publică a Holocaustului. Deloc puține și extrem de delicate.

E. Cu alte cuvinte, Institutul trebuie să adopte o atitudine nuanțată față de lucrările și autorii pe care o judecată pripită a lipit o etichetă de negaționiști ai Holocaustului. Și asta pentru motivul binecuvântat că, din fericire, din fericire pentru evrei și pentru naziștii germani, dar și pentru speța umană, pentru demnitatea de om a fiecăruia dintre noi, într-adevăr nu se confirmă toate aspectele luate în considerare atunci când, din însumarea acestora, a fost proclamată tragedia Holocaustului. Exemplul cel mai reconfortant este așa zisul „săpun evreiesc”. După cum se știe, înșiși specialiștii evrei de la Yad Vashem au stabilit că (și repet și subliniez) din fericire în vestitul săpun RJF (din „grăsime pură de evreu”) nu s-a găsit nici urmă de ADN uman, acel săpun fiind în întregime un produs sintetic, anorganic. Cu alte cuvinte, mai potrivite, specialiștii evrei au stabilit că germanii naziști nu au mers cu ticăloșia lor atât de departe încât să producă săpun din materia primă oferită de trupurile unor oameni. Săpun și alte obiecte de consum casnic: abajururi, marochinărie etc. Or, precum se știe, compasiunea pentru evrei, dar și stupefacția dinaintea bestialității umane a fost totală în legătură cu „evreii făcuți săpun”. Producerea săpunului evreiesc a fost unanim resimțită imediat după război ca un fel de nec plus ultra al abjecției umane, al decăderii noastre.

Cazul săpunului evreiesc, inclusiv al monumentelor săpunului din România, trebuie să fie un subiect de studiu și de meditație pentru Institut, pentru a se înțelege nu numai mentalitatea celor care nu acceptă dimensiunile adevărate ale Holocaustului, ci și mentalul celor care au denaturat ororile săvârșite în anii 1939-1945 prin exagerarea diverselor aspecte ale Holocaustului, aducând astfel deservicii la cauza adevărului cel puțin la fel de mari ca și negaționiștii. După părerea mea chiar mai mari…

F. Activitatea Institutului trebuie patronată, în toate aspectele ei, de o concepție înaltă despre adevăr. Se impune o atitudine deschisă și flexibilă în fața faptelor, abandonarea, conștientă și asumată a oricărui partizanat prin practicarea întocmai a metodologiei științifice deja consacrată în lumea academică.

G. Ca fenomen istoric de dată relativ recentă, cu implicații concrete în viața personală a milioane de oameni și în viața politică a numeroase state europene, practic toate, Holocaustul nu este obiectul de cercetare exclusiv al istoricilor. Aspectele juridice sunt deseori preponderente, atât de natură penală, cât și de drept civil. Metodologia juridică de cercetare a faptelor, a adevărului, diferă mult de cea a istoriei și o precedă. Cunoașterea și înțelegerea acestei dimensiuni nu poate să lipsească din competența directorului general al Institutului., din modul de înregistrare și prelucrare a datelor, a faptelor pe care se întemeiază orice respingere sau acceptare a acuzației de genocid. Privite din acest punct de vedere, cercetările pe care le-a efectuat „comisia Wiesel” sunt lipsite, din păcate, de orice valoare probatorie. Trebuie să fim conștienți că, în nenumărate cazuri, Institutul va deveni, cu sau fără voia sa, o instanță de referință pentru justiție, capabilă să ofere consultații și expertize de specialitate atât în procesele penale, cât și în cele civile tangente cu Holocaustul. Căci nu putem face abstracție de realitatea a două fapte de strictă actualitate: (1) în România de azi s-a lansat o veritabilă campanie publică de identificare a unor posibili criminali vinovați de comiterea unor acte de genocid anti-evreiesc; (2) față de suferințele îndurate de evrei în România, cercuri evreiești mai mult sau mai puțin oficiale, dar importante și reprezentative, au formulat pretenții la daune în compensație, a căror valoare (zeci de miliarde de dolari, după informații neoficiale) nu poate fi ignorată de nici un guvern din România.

H. Devine astfel și mai evidentă obligația pentru Institut de a se supune principiului audiatur et altera pars. Aplicarea acestui principiu presupune cel puțin două aspecte: (a) examenul critic al rezultatelor deja dobândite de cercetătorii care susțin că în România dimensiunile persecuțiilor anti-evreiești, atât de reale, din fericire nu intră în sfera noțiunii de genocid, de holocaust; (b) includerea printre cercetătorii și colaboratorii Institutului a unor persoane care deja s-au ilustrat prin lucrări dedicate Holocaustului din România, unii afirmându-l, alții contestându-l. Alături de aceștia, ceilalți cercetători ar fi bine sa fie persoane cu experiență în cercetarea istorică (și juridică), familiarizați cu cercetările de arhivă, cu interpretarea de documente, cu culegerea de informații și mărturii orale, cu procedee juridice de anchetare și investigare, dar care până în prezent nu au abordat subiectul „holocaustul”. În felul acesta își vor găsi reprezentarea în Institut nu numai cele două curente de gândire din istoriografia actuală, ci și disponibilitatea pentru adevăr pe care societatea românească a dovedit-o dintotdeauna, fără nici un partizanat al interesului.

I. Consider că Institutul are obligația să se delimiteze de Raportul produs de Comisia Wiesel, publicat anul trecut. Examinarea critică a acestuia și verificarea obiecțiilor pe care acest raport le-a stârnit trebuie urmată de exprimarea publică a unui punct de vedere. Altminteri, probele si documentele adunate de comisie, arhiva acesteia consider că trebuie să intre în posesia institutului, în fondul documentar al acestuia. Faptul – destul de neobișnuit – că Institutului i s-a dat numele unui persoane în viață, a holocaustrologului Elie Wiesel, nu trebuie să presupună o subordonare a Institutului față de persoana acestuia, față de rezultatele activității sale, așa cum, din păcate, a procedat „comisia” amintită, însușindu-și întru totul partizanatul total al lui Elie Wiesel în această materie. Ba mai mult, comisia și-a însușit și anumite principii ad-hoc imaginate de Elie Wiesel, cu totul străine de practica și deontologia cercetării istorice. Suntem convinși că însuși Elie Wiesel nu ar repeta greșeala săvârșită atunci când a declarat că „suntem devotați pricipiului potrivit căruia descoperirile Comisiei vor fi acceptate ca definitive în legătură cu acest subiect, atât în România cât și în lume”. Dimpotrivă, însăși înființarea Institutului pentru Studierea Holocaustului dovedește că „descoperirile” Comisiei nu pot fi și nici nu au fost acceptate de cineva din România sau în lume „ca definitive”.

J. Definitive nu vor fi nici „descoperirile” Institutului nostru, chiar dacă ele vor fi făcute prin aplicarea cea mai riguroasă a metodologiei de cercetare științifică. Calitatea acestor rezultate depinde de mulți factori, a căror întrunire se produce destul de rar. Din păcate, Holocaustul este un subiect extrem de politizat, a cărui abordare partizană se practică mult mai frecvent decât abordarea senină, obiectivă, sine ira et studio. Depolitizarea acestui subiect este extrem de dificilă, chiar imposibilă. Însăși ideea de înființare a unui institut dedicat acestei probleme este într-o oarecare măsură politizată, răspunde presiunilor unui context politic imposibil de evitat sau de ignorat. Consider că supunerea la aceste presiuni este normală, firească într-o lume a interdependențelor cum este lumea modernă. Ca atare, însăși înființarea institutului este o mișcare (în mare măsură politică) extrem de utilă societății românești, lumii democratice în care ne străduim să fim acceptați. Cu o condiție însă: ca activitatea și funcționarea Institutului să nu fie politizată, să nu fie perturbată de imixtiunea partidelor politice (aflate la guvernare sau în opoziție), a unor interese de grup etc., ci să fie dedicată numai și numai aflării adevărului. Nu sunt mulți cei care au avut ocazia să dovedească că pun adevărul mai presus de orice altă valoare socială sau politică.

Personal, am nutrit întotdeauna acest respect pentru adevăr, chiar și atunci când afirmarea adevărului era, înainte de 1989, primejdioasă sau, azi, păguboasă. Activitatea mea de intelectual sensibil la „tradiția naționalismului românesc autentic” a fost orientată de convingerea că între afirmarea adevărului, oricare ar fi acesta, și interesul național nu poate exista nici o contradicție. Numai niște spirite mărginite, lipsite propriu-zis de credință în Dumnezeu și valoarea ființei umane, pot crede că prin minciună și neadevăr te poți face „mai” util pentru interesul comunitar, național. Respectul de sine însuși, ca om și ca cetățean al unei anumite țări, al unei etnii anumite, e de neconceput în afara respectului pentru adevăr.

Problema Holocaustului pune deseori într-o aparentă contradicție adevărul și interesul național. Numai neînțelegerea corectă a interesului național îi poate face pe unii cercetători evrei sau ne-evrei, să se abată de la regula adevărului, punând în circulație teze și opinii care, după socoteala lor, deși neadevărate, incorecte, ar avea meritul că slujesc totuși un interes național (vezi cazul „săpunului evreiesc” amintit mai sus). O asemenea comportare denotă deopotrivă o înțelegere precară a ceea ce merită să fie considerat interesul național. Interesul nostru național nu este să respingem cu orice chip, cu orice argumente, teza vinovăției românești care, dacă este reală, nu va întârzia să se impună în conștiința tuturor, deci și a noastră. Noi putem nutri speranța că, prin cercetarea cinstită a faptelor, și prin aflarea adevărului, această vinovăție – care deocamdată e o ipoteză de lucru – nu se va confirma ! Fiecare dintre noi, indiferent de aparteneța sa etnică, religioasă, politică are dreptul la această speranță. Personal sper ca studierea corectă și practic exhaustivă a Holocaustului să infirme vinovăția românească, acuzațiile care ni se aduc („Ați ucis! Ați ucis! Ați ucis!” – Elie Wiesel). Dar consider că dacă această vinovăție este reală, încercarea de a o ascunde, de a falsifica deci adevărul, va aduce prejudicii mai mari neamului românesc, intereselor noastre naționale, situație cu totul inacceptabilă pentru unul ca subsemnatul.

În concluzie, studierea Holocaustului este, ca domeniu, unul pluridisciplinar și interdisciplinar, care angajează deopotrivă competența istoricului, a juristului, a psihologului, a sociologului, a filosofului, a politologului, a documentaristului (arhivist). Directorul general al unui institut de cercetări asupra Holocaustului va trebui să fie o persoană familiarizată cu aceste domenii, un cercetător consacrat, cu preocupări și bune rezultate în toate disciplinele mai sus enumerate.

Experiența mea de profesor, scriitor, autor al unor cercetări de istorie (în chestiunea Transilvaniei, a ceangăilor, a legionarilor), câteva dedicate chiar Holocaustului, senator, publicist, cunoscut om de atitudine publică tranșantă, sinceră, inechivocă, atât înainte de 1990 cât și după, activist voluntar în câteva ONG-uri de prestigiu (Uniunea Vatra României și Liga pentru Combaterea Anti-Românismului- LICAR) consider că-mi oferă competența multidisciplinară pe care o pretinde funcția de director general al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului în România.

Nu știu alt institut științific care să cerceteze un domeniu atât de complex, de… pluridisciplinar, în care să se împletească atâtea specializări, rareori puse toate împreună. Nu fac pledoarie pro domo, dar importanța problemei ne interzice orice strategie comportamentală de genul falsei modestii, drept care mă simt obligat să-mi ofer serviciile acestui Institut, iar obligația este aceea de a-ți face datoria față de Dumnezeu și neam, față de comunitatea căreia îi aparții și față de condiția de om. Altă motivație nu am.

Acesta este proiectul meu de management științific și etic cu care mă încumet să mă consider potrivit în funcția de director general al Institutului pentru Studierea Holocaustului. Că altă persoană însă ar putea fi mai potrivită nu ar fi de mirare, iar pentru mine ar fi un motiv de satisfacție. M-aș bucura dacă unul ca acela (iar nu altul!) va obține demnitatea și răspunderile teribile de director general la Institutul „nostru”.

5 septembrie 2005

Ion Coja

Notă explicativă – Când s-a înființat Institutul pentru cercetarea Holocaustului s-a anunțat că postul de director se va ocupa prin concurs. M-am înscris și eu, depunând actele necesare, cerute de lege, la care am adăugat și un proiect de management, cel de mai sus. De la Ministerul Culturii am primit răspunsul că postul de director nu poate fi ocupat decât de o persoană cu studii superioare de istorie. Drept care persoana numită a fost un istoric cu patalama la mână. Ceea ce eu nu aveam!

Dar patalama de istoric nu are nici actualul director, numitul Alexandru Florian care, la surt timp, a fost numit director general la numitul Institut. După câte știu, individul are o singură tangență cu istoria: istoria PCUS, a partidului comunist al Uniunii Sovietice…

Am avut eu o bănuială că această funcție era rezervată unui impostor cu patalama la mână de escroc! Vezi paranteza premonitorie: „nu altul!”