Prof. Ilie Bădescu: Dimitrie Gusti la 70 de ani de la nașterea sa în cer. Opresorii de serie nouă sunt azi hăituitorii unora dintre membrii de frunte ai echipelor gustiene
De Prof. Ilie Bădescu / Opinii / Publicat: Luni, 03 noiembrie 2025, 18:51 / 0 comentarii
Au trecut 70 de ani de la momentul în care Dimitrie Gusti a plecat provizoriu spre a se întoarce în urmași definitiv. Marele creator de școală sociologică de anvergură europeană s-a născut în cer pe 30 octombrie 1955, după un șir de vexațiuni, de multiple nedreptăți, de suferințe și nedemne agresiuni, în frunte cu confiscarea propriei case, interdicții de accesare a propriei biblioteci, suferind aproape toate formele de represiune ceea ce atestă caracterul străin de neam a regimului de ocupație bolșevică din România.
Opresorii de serie nouă sunt azi hăituitorii unora dintre membrii de frunte ai echipelor gustiene, cel mai reprezentativ fiind Mircea Vulcănescu, martir al pușcăriilor în care a fost aruncat de tribunalele represiunii chemate să ofere un simulacru de legalitate condamnărilor cu funcție și efecte antiromânești și anticreștine.
Pentru a rememora, în liniile unei schițe sumare, profilul omului mare care a fost și a rămas Dimitrie Gusti voi recapitula doar câteva dintre fațetele operei sale. Pentru tragedia ultimilor ani de viață pământească poate fi citit volumul 3 din „Enciclppedia Școlii sociologice de la București”, „Un savant român sub supraveghere informativă”, autori Ilie Bădescu și Ioan C Popa. După suprimarea Școlii a urmat suprimarea fondatorului ei.
Cronologia Școlii sociologice de la București. Supraviețuitorii
În 1948 „ultima serie de elevi ai lui D. Gusti și H.H. Stahl” termina sociologia, „în toamna aceluiași an sociologia era interzisă” (P.H. Stahl, Oameni și sate de pe Valea Moldovei, Paideia, 2004, p. 7). Școala sociologică a lui D. Gusti se născuse odată cu deplinătatea statului național, în pragul Marii Uniri, la Iași, prin coparticiparea a doi mari exponenți ai științelor societății: un istoric, Vasile Pârvan, și un economist, Virgil Madgearu. Școala, a cărei dată de naștere a fost aceeași cu data de naștere a statului național întregit, era, iată, suprimată odată cu anihilarea sensului național al statului român, la 1948, ca o primă consecință a instalării regimului de ocupație și dominație sovietică.
Spiritualitatea țărănească (deopotrivă creștină și păstrătoare de neam) era cea mai neînduplecată oglindă a acestui regim de ocupație. Funcția oglinditoare a conștiinței țărănești era încă mai vie în cadrul unor școli de gândire, cum era Școala gustiană. Regimul comunist a voit ruinarea, distrugerea ei completă. Totul era vizat: rânduieli, mari segmente omenești, etosul care menține viața la praguri de înălțare spirituală, opere, școli, instituții, memoria socială, într-un cuvânt identitatea colectivă. „Ne apropiau preocupări și gânduri comune, notează Paul H. Stahl, despre soarta tragică a țării și amândoi ne ascundeam să nu fim deportați de ruși” (Ibidem).
Etosul școlii înregistrează un zvâcnet în 1953, prin tentativa unor personalități din ultima serie de elevi ai Școlii – P.H. Stahl, Florea Stănculescu și Adrian Gheorghiu – de a publica seria de 16 volume asupra ansamblului arhitecturii țărănești: „ar fi fost, ne spune tot P. H. Stahl, cea mai completă prezentare a unei arhitecturi țărănești europene. Ne-a oprit, însă, după 5 volume, «comitetul central» care considera că volumele cuprind «prea multe cocioabe și prea multe cruci»” (Ibidem). Reprezentanți de seamă ai Școlii Gusti, precum Mircea Vulcănescu, marele martir, și A. Golopenția, Traian Herseni, fuseseră aruncați în temniță. Alți exponenți ai Școlii au fost supuși interdicției ori, ca P. H. Stahl, împinși într-un exil dramatic. Toate erau spre anihilarea unei școli sociologice de vizibilitate mondială.
Filmul sociologic, muzeul sociologic, monografiile sociologice, etnosociologia comparativă
Pentru o mai lămurită înțelegere a energetismului acestei școli vom face o scurtă cronologie a metodologiei cercetărilor desfășurate de către echipele regale. Spectacolul metodelor nu e mai prejos de cel al teoriilor. Să începem cu filmul sociologic. Acesta a fost utilizat de foarte timpuriu între metodele echipierilor ceea ce arată energia și inventivitatea de excepție a acestei școli. Dacă la 1925 încep campaniile monografice, deja la 1929 se face primul film sociologic la Drăguș, în 1931 la Cornova, în 1936 la Șanț. Dacă primele două au fost mute, cel din Șanț a avut deja bandă sonoră cu muzică din colecția de etnomuzicologie a lui C-tin Brăiloiu. În 36 a mai fost realizat un film pentru Muzeul Satului, în 37 un film făcut de Stahl și Brăiloiu și în 39 un film după un scenariu al lui Golopenția fără a-l mai menționa pe cel realizat la Rudăria și Prigor. (cf asupra acestor informații, notele lui O. Neamțu și O Bădina, la D. Gusti, Opere, vol I. Ed Academiei, 1968, p 534, de la care le-am preluat și noi în această evocare) Încă în 1934,Gusti își expusese proiectul realizării unei „sociologii românești filmate” și a unui „muzeu sociologic al României”.
La rândul său, muzeul sociologic este și el o tehnică mereu utilizată începând din 1928 cu primul „muzeu din Fundul Moldovei”. Tot atunci Mac Constantinescu, H.H. Stahl organizează primul muzeu public sociologic în sala Seminarului de sociologie cu materiale de la Nereju, Putna, Fundu Moldovei ( exponatele vor fi folosite și la Expoziția Internațională de la Barcelona. În sala Seminarului se amenajează „Odaia drăgușană” cu piese din satul Drăguș. În 36 se creează Muzeul Satului, în 37 și 39 sunt expozițiile de la Paris și New York iar pavilioanele românești sunt bazate toate pe concepția Școlii Gusti. (ptru informații: ibidem). O mențiune se cuvine făcută pentru metoda aerofotogramelor procedeu folosit la Drăguș în 29 și la Cornova în 31.
Monografiile au urmat cam această succesiune: 1925 la Goicea Mare, 1926 la Rușețu, 1927 Nereju, 1928 la Fundu Moldovei, Perioada 34-38 este culminația campaniilor monografice ale echipelor studențești. Între autorii monografiei Nereju îi regăsim alături de vechii monografiști și pe cei recrutați dintre studenți, pe Fl Florescu, G. Serafim, Ion Filip etc. În 1926 Ion Setlacec elaborează proiectul monografiilor industriale, încât între 25-53 atenția lui Gusti va cuprinde și orașele inaugurând o direcție nouă în sociologie, teoria problemelor sociale. Iată, ilustrativ, doar câteva titluri: Veturia Manuilă: ”Pauperismul și criza familială într-un cartier mărginaș al Bucureștiului”, Ștefan Popescu, „Măturătorii capitalei”, Victor Tufescu: „Un oraș în declin: Botoșanii” etc. Este evident că toate cercetările de acest gen sunt centrate pe o problemă socială pivot pentru un sat, un cartier, o regiune, un oraș, un segment al populației etc. Toate au fost și toate există fiindcă au perenitatea marilor valori. Dacă luăm ca reper începutul campaniilor monografice prin ancheta monografică de la Goicea Mare, din 1925, atunci putem socoti durata de viață a acestei mari școli de sociologie la 23 de ani. La vremea aceea mai toți elevii școlii aveau între 25 și 40 de ani. Dacă socotim longevitatea unei școli după vârsta celor care o compun, putem spune că școala ar fi trăit în chip firesc și în totalitatea ei cel puțin până prin anii ’80. Asta dacă nu s-ar fi înnoit biologic. Cu toate împotrivirile vremurilor, Școala Gusti n-a murit atunci, în anii ’50, ci a supraviețuit prin continuatori de marcă europeană precum Paul H Stahl și prin resurecțiile postbelice târzii care au trecut-o peste pragul celor două generații de fondatori și continuatori în contextul lărgit al studiului comparativ al societăților europene.
Noutatea Școlii sociologice de la București
Când facem o evaluare a activității uneia dintre cele mai mari școli științifice din România, cu o durată de viață de 30 de ani dacă o socotim de la momentul de înființare a Asociației pentru știința și reforma socială (1918) și până la data desființării oficiale a învățământului sociologic (1948), trebuie să ne întrebăm ce anume definește această extraordinară mișcare a spiritului științific drept o școală și încă una care a primit botezul la București, ori încă mai riguros la Goicea Mare, la Nereju sau la Drăguș, Șanț etc.? Într-o prelegere ținută de Gusti întâi în Franța și apoi în câteva universități din SUA, la Chicago, Harvard, Wisconsin, Yale, cu titlul „An Approach to the Study of Social Reality”, în 1946//1947, Gusti înțelegea să caracterizeze Școala sociologică de la București prin următoarele elemente definitorii: 1. sociolog monografist; 2. a cerceta realitatea socială ca realitate compusă din cadre și manifestări sociale; 3. a admite principiul întâietății unităților sociale („societatea ca atare nu e nicăieri de găsit; ea apare sub forma unor societăți bine definite – unități sociale – familii, sate, orașe, regiuni, state, națiuni” ) (Gusti, t III, 431); 4. adoptarea unei metode adecvate de acces la cunoașterea unităților sociale ca atare, ca unități, și aceasta este metoda monografică; 5. a admite că agentul cunoașterii nu este insul izolat, intelectualul de cabinet, ci echipa multidisciplinară, iar locul cercetării nu este biblioteca ci studiul de teren; 6. studiul realității sociale trebuie continuat printr-o muncă social-culturală în căminele culturale, în casele de cultură și în școlile țărănești; 7. ținta întregii activități de cercetare este constituirea unei sociologii a națiunii. Ca o ilustrare a pragului atins de echipele monografice pe un atare ax, Gusti le prezintă studenților americani o statistică a cercetărilor de până atunci: 626 sate, orașe și regiuni, organizarea a 5000 de case culturale, și a peste 500 de școli țărănești. Scopul cercetării, subliniază Gusti, este cuprinderea întregului: „toate satele, orașele, și regiunile țării” ceea ce va conduce în final la o sociologie a națiunii. 8. în fine un alt element definitoriu al școlii este Legea serviciului social, dată în 1939, ea a dăinuit un an; 9. un nou tineret universitar, „pregătit pentru o muncă constructivă, în acord cu un plan flexibil, bazat pe studiul direct al realității sociale și introducerea unui serviciu social obligatoriu pentru toți absolvenții din învățământul superior”, ca cea mai teribilă școală de energetism național; 10. elemente importante ale școlii Gusti sunt, în fine institutele sociale central și regionale (IS al Moldovei, al Transilvaniei, IS Banat-Crișana, etc.); „Arhiva pentru știință și reformă socială ca tip de publicație cu o rubrică permanentă: Arhiva monografică”; 11. Muzeul satului ca „metodă eficace de a face comparare între sat și oraș,… adunând case din 30 de sate românești, reprezentative pentru toate regiunile țării”; 12 Satul model sau satul nou în genul celui ridicat de echipe la Dioști, jud. Romanați; 12 filmul sociologic.
La acestea se cuvin adăugate cele pe care Gusti nu le menționează: atlasul social, enciclopedia socială, etnomuzicologia și etnosociologia comparativă datorată lui Paul H Stahl.
Școala sociologică de la București a fost fondată de Dimitrie Gusti, a trăit prin energetismul acestui mare om al neamului său și deopotrivă cetățean al comunității sociologice universale. Fondatorul renaște cu fiecare generație, și atunci când generația este netrebnică, Dimitrie Gusti așteaptă asemenea umbrei care-și caută trupul și dacă acesta întârzie se face el și suflet și trup ca să treacă puntea veacului netrebnic spre vremuri mai vrednice și mai demne.
Evocarea de față include părți din articolul, revăzut și adăugit, editat în Revista Română de Sociologie, nr 1-2, 2005 (număr omagial Dimitrie Gusti), cuprinzând informații strict factologice, de cronologie și referitoare la inventarul metodelor lansate în cercetarea de teren de către membrii Școlii,
Însăilări istorice (1)
Istoria noastră, a românilor, este atât de plină de evenimente excepţionale, încât multe dintre ele au scăpat ochiului vigilent al istoricului. Pentru asta sunt încă multe completări de făcut.
Când m-am documentat pentru romanul „De la animă spre ceriu”, referitor la evenimentele din 1848-49 din Transilvania, am descoperit că la 15 mai 1848, la adunarea de la Blaj, atunci când românii aflaţi pe Câmpia Libertăţii au depus jurământul pentru naţie, au salutat cu „salutul legionar”, adică au dus mâna la inimă şi apoi au înălţat-o spre cer. Fiindcă deja folosisem titlul „De la inimă spre cer” în romanul despre istoria Mişcării Legionare, am folosit acelaşi titlu, dar arhaizat, ca să nu se confunde cele două cărţi şi ca să ştim despre ce vorbim. (Mai sunt şi alte asemănări frapante între Mişcarea Legionară şi evenimentele de la 1848-49 din Munţii Apuseni.)
În romanul despre evenimentele „răsturnătoare” din anii 1848-49, numiţi şi „anii degheneraţiunii”, am făcut câteva descoperiri, care ar putea completa unele găuri negre din istoria noastră. Una dintre ele se referă la Ioan Buteanu. Despre el, scria istoricul Silviu Drgomir în lucrarea sa „Ioan Buteanu Prefectul Zarandului” editată în anul 1928 de editura „Casa Şcoalelor” următoarele:
După ce a studiat „drepturile” la Pesta, Buteanu dă de necaz:” Stabilindu-se ca practicant la comitatul Maramurăşului, el nu-şi mai ascunde sentimentele româneşti, fu arestat însă de două ori pentru îndrăsneala de a le fi manifestat şi în urmă, desmoştenit de tatăl său, fu silit a abandona ţinutul în care s-a născut şi a-şi căuta refugiu într-o regiune românească din Ardeal.”
Când am citit aceste rânduri ale istoricului Dragomir, m-am mirat de două ori: Prima dată că nu-l ştiam pe Buteanu fricos. Apoi, dacă voia o zonă „românească”, nu avea ce căuta la Abrud, unde zona numai românească nu era. Trăiau acolo şi destui maghiari astfel că, dacă erau adevărate părerile lui Dragomir despre el, ar fi trebuit să evite zona cu orice preţ, dacă nu voia să cadă din lac în puţ. (Arestarea şi maltratarea lui Simion Balint la Abrud în primăvara lui 1848 de soldaţi secui este cea mai bună dovadă.)
Rămas cu această nedumerire, am cercetat mai departe diferite documente istorice, care mi-au format convingerea că Buteanu a fost adus la Abrud de Avram Iancu. Nu am găsit nicăiri în lucrările studiate o astfel de ipoteză, de asta o cred originală.
Am căutat în continuare dovezi că Iancu şi cu Ioan Buteanu se cunoşteau fie de la Cluj din perioada piaristă a Iancului, fie de la Târgu Mureş din cea cancelistă. Dar nu am dat de nicio dovadă că se cunoşteau direct.
Ştefan Manciulea afirmă însă într-o lucrare de-a lui că „În acelaşi an, 1846, Ioan Oros începe practica de cancelist la Tabla Regească din Târgu Mureş, alături de mai vechii colegi Alexandru Papiu Ilarian şi Avram Iancu, dar şi de cei noi Ladislau Basilu Pop, Florin Micaş, Vasile Vespasian, Avram Precup, Ladislau Buteanu.”
Dacă nu este o coincidenţă de nume, Ladislau Buteanu este fratele lui Ioan Buteanu. Deci, nu este de neconceput ca Avram Iancu să fi aflat de soarta lui Ioan de la Ladislau şi să fi intervenit în destinul acestuia, aducându-l la Abrud, unde avea nevoie de un român verde, care să întărească rândurile naţionaliştilor români, fiindcă acolo, spre deosebire de Roşia Montană sau Câmpeni, românismul era în suferinţă.
Dacă documentele româneşti nu ne sunt de prea mare ajutor, ne ajută mult un document maghiar, intitulat „Ancheta Kozma din Munţii Apuseni. 1848”, apărută şi în ediţie românească, sub coordonarea lui Gelu Neamţu şi Ioan Bolovan, în 1998.
Datorită unui memoriu trimis la Guberniul transilvan de către Consiliul orăşenesc Abrud în mai 1848, prin care cerea 200 de soldaţi secui pentru că românii erau pe picior de răscoală, gubernatorele Transilvaniei trimite o comisie în Munţii Apuseni, care ia declaraţii de la 293 de cetăţeni din zona muntoasă a Apusenilor. Este un document de o excepţională valoare, pe care m-am străduit să-l valorific cât mai complet în „De la animă spre ceriu”. Iată ce declara martorul nr. 23, Farcas Tamas, de 54 de ani, avocat de profesie:
„Aici la Abrud, avocaţii sunt în număr aşa mare, încât toţi laolaltă, nu cumulează un venit care să ajungă măcar pentru doi pentru a putea trăi în mod onorabil. Totuşi, românii şi-au adus în anul precedent pentru ei un alt avocat. Numele lui este Ioan Buteanu. Acestuia i-au promis un salariu anual, prin colectă, de 60 de florini de aur. După ce s-a instalat la Abrud la Popa Amos în gazdă, preoţii au anunţat în fiecare biserică că cei care au procese, să se adresele lui. Acest avocat român, aparent s-a comportat bine. Odată însă, s-a angajat într-o dispută cu colegii săi, pretinzând că uniunea (Transilvaniei cu Ungaria) este periculoasă, fiindcă tinde să oprime naţiunea română. Ori românul trebuie să se ridice la mare cinste, deoarece Ardealul a aparţinut românilor. Acest lucru este atestat de domnia lui Gelu. Ioan Buteanu a petrecut câteva săptămâni la Cluj ( La Florian Micaş) şi cum s-a întors de acolo, în ajunul Paştelui, membri români ai gărzii cetăţeneşti (maghiare), au părăsit garda în mod brusc, cu gândul de a înfiinţa o gardă românească prin Gherasim Muncaci, dar directorul de poliţie Dioszegi a curmat acest lucru.”
Mă opresc aici, ca să tragem concluziile din mărturia avocatului Tamas. Zice el, că Buteanu a venit la Abrud anul trecut (1847). A primit o retribuţie anuală (adunată prin colectă) ca să poată trăi, ceea ce presupune că el ajuta împricinaţilor români care aveau nevoie de avocat în mod gratuit. A fost găzduit la Popa Amos, un preot greco-catolic înstărit din Abrud, iar preoţii ortodocşi şi cei uniţi i-au făcut publicitate în biserici.
Vi se pare cumva că Ioan Buteanu a venit la Abrud ca refugiat, fugit din zona Carei-ului de frica ungurilor? Este evident că el a fost aşteptat de un comitet de organizare, care i-a găsit gazdă şi i-a asigurat mijloacele de trai.
Cine a putut fi organizatorul şi de ce a hotărât ca Buteanu să pledeze fără bani? Organizatorul a vrut ca Ioan Buteanu să câştige rapid popularitate printre români, ca să întărească românismul din Abrud. Lucrarea s-a făcut astfel ca Buteanu, ca avocat pro bono al românilor, să ajungă rapid la acel grad de popularitate în ochii moţilor, care-i permiteau să fie recunoscut în mod natural drept conducător al lor.
Avocatul Tamas spune clar că românii din Abrud s-au înrolat în garda cetăţenească maghiară, ceea ce dovedeşte că cel care l-a adus pe Buteanu la Abrud ştia exact că acolo românismul era în suferinţă. Iar Buteanu n-a venit la Abrud ca să-şi păzească pielea, ci ca s-o pună la bătaie. Avocatul maghiar Tamas afirmă clar că la intervenţia lui Buteanu, românii au ieşit brusc (adică toţi odată) din garda cetăţenească maghiară (unde erau nevoiţi să poarte cocarda maghiară şi unde se vorba ungureşte pentru că toţi comandanţii erau maghiari), ceea ce dovedeşte că Buteanu devenise deja un conducător ascultat. Deci stratagema aducerii lui la Abrud a fost una încununată de succes.
Când s-a plecat de la Câmpeni la prima Adunare de la Blaj, care a avut loc la 30 aprilie 1848, Buteanu a fost în fruntea moţilor, alături de el fiind şi Avram Iancu, la acea vreme un necunoscut pentru popor. Cum de a ajuns Avram Iancu, fiul unui gormic de pădure de la Vidra de Sus, (deci om înstărit) dintr-o dată conducător recunoscut al moţilor? El până atunci, n-a avut nicio interacţiune directă cu poporul, ca acesta să-l fi recunoscut ca „ductore” al lui, aşa cum a fost recunoscut Buteanu.
Totuşi, moţii l-au pus în mod surprinzător şi pe Avram Iancu alături de Buteanu în drumul lor spre Blaj, ceea ce dovedeşte că cei doi se cunoşteau dinainte şi că aveau o relaţie de prietenie. Acest fapt nu se putea petrece, decât dacă Avram Iancu avea deja o activitate revoluţionară anterioară anului 1848, cunoscută de cei care făceau parte din Frăţiile româneşti, dar totuşi suficient de consistentă, încât poporul să-l poată recunoaşte de drept conducătorul lui de necontestat, cu rang chiar mai înalt decât al lui Buteanu.
(În roman am dovedit cuprinzător că anumite fapte petrecute înainte de 1848, precum Revolta moţilor de la Târgul din Câmpeni din 1846 contra armenilor nu se putea produce, decât dacă românii aveau în fiecare sat organizaţii secrete, numite Frăţii de Cruce.)
Iată înscrisul din raportul Comisie Cozma din data de 18 iunie 1848, când la Câmpeni, în prezenţa a 3000 de români cu preoţii lor în frunte, s-a citit în maghiară şi română, actul de desfiinţare al iobăgiei. „După citirea documentului, a vorbit avocatul Avram Iancu, care şi-a exprimat satisfacţia şi recunoştinţa pentru proclamarea eliberării din iobăgie, dar n-a putut să nu afirme că toate averile de pe aceste meleaguri ale fiscului, pădurile, pietrele, apele, păşunile cu tot hotarul, ar fi propiretatea românilor. Populaţia a fost liniştită, dar stând acolo mai multe ceasuri, s-au manifstat totuşi unele spirite agitate. Numai Avram Iancu i-a putut potoli. Comisia s-a convins pe deplin că poporul din acea regiune, se află sub puterea lui Avram Iancu, pe care-l ascultă fără şovăire.”
Închei aici, dar nu înainte de a face două precizări. Silviu Dragomir este un istoric important, dar el a scris istoria la nivelul de documentare din 1928. Nu i se poate reproşa faptul că nu a avut acces la documente intrate în circulaţie ulterior.
Iar ipoteza că Buteanu a fost adus la Abrud de Iancu, aduce cu sine concluzia logică că Avram Iancu a avut o activitate revoluţionară anterioară recunoscută de „ductorii” românilor deşi, de exemplu, Simion Balint sau Ioan Şuluţiu puteau să-i fie tată. Toţi aceştia au devenit tribunii unui „junişor” de 24 de ani. Nu credeţi că ipoteza asta merită investigată mai îndeaproape?