Prof. Ilie Bădescu: 15-16 Iunie – Ziua nașterii în Cer a Dreptului Eminescu. ”De din vale de Rovine/ Grăim, Doamnă, către Tine…”

Prof. Ilie Bădescu: 15-16 Iunie – Ziua nașterii în Cer a Dreptului Eminescu. ”De din vale de Rovine/ Grăim, Doamnă, către Tine…”
De Prof. Ilie Bădescu / Opinii / Publicat: Luni, 16 iunie 2025, 18:40 / 0 comentarii
Ilustrație: Mihai-Eminescu.ro
Ilustrație: Mihai-Eminescu.ro
Articole relaționate
Mulajul mortuar al lui Eminescu și Părintele Justin în chilia sa, cu lucrarea „Omagiu lui Mihail Eminescu” Mihai Eminescu a murit pe 16 iunie 1889, nu pe 15. Chipul de Hrist al Românului Absolut, chinuit și răstignit pe Golgota Neamului Românesc și întâlnirea cu Duhovnicul Neamului, Părintele Justin Pârvu
ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!

ascultă articolul

„Vine nenorocire peste nenorocire, zvon după zvon. Ei cer vedenii proorocilor; dar preoții nu mai cunosc Legea, și bătrânii nu mai pot da sfaturi” (Iezechiel, 7, 26)

„N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid// Care nu se înfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”

„Locuirea vitală”

Călătorind cu mintea, de la poemul apofatic Miorița și până la miraculoasa operă eminesciană, vei dobândi înțelegerea că locuirea este o realitate cosmică. În tot locul se aud rezonanțe, sonorități, răzbat ritmuri și cadențe. Cosmosul tot este o imagine sonoră la Eminescu. ”Pretutindeni exiști tu pământule/ dar eu te știu dintr-un anume loc/ și timp anume/ ars de roți/ și frământat de lumini”, ne spune poetul creștin, Ioan Alexandru. Ce minunată imagine, metaforă vie, cum ar spune Paul Ricoeur! Una dintre cele mai frumoase expresii ale raportării la locul în care te afli este cuprinsă în minunata scrisoare „De din vale de Rovine” pe care i-o adresează domniței sale fiul falnicului domn biruitor asupra celui mai mare împărat al Imperiului Otoman, Baiazid, de care a tremurat toată Europa. Omul de oriunde și din orice vreme caută, pe toată durata vieții sale, formula de viețuire care-i poate asigura maxima afirmare a vitalității, și acea formulă definește ceea ce un filosof socotește a fi „locuirea vitală”. Aceasta se distinge prin mereu întrunita încrucișare dintre patosul propriu și energia necreată a Duhului lui Dumnezeu[1]. Am putea vorbi, în acest sens, de două tendințe opuse în dinamica vieții oricărui om: patetică și noetică (de la nous = spirit)[2]. În antropologia paulină se distinge între „omul interior” (dinlăuntru), veșnic viu și mereu biruitor, însuflețit de energia necreată (nous), și „omul exterior” (din afară), pieritor și vulnerabil, în una și aceiași persoană. Însă nu doar făpturile ci și imaginile, simbolurile, cuvintele sunt „vii”, adică sunt „locuite” de energii specifice. Spațiul și timpul sunt, tot la fel, „locuiri vitale”, învățăm din Scrisoarea a III-a, cunoscutul poem al lui Eminescu, prin care ni se propune o erminie genială la secretul locuirii și al puterii. În timpul și în spațiul interior se derulează circulația vie, cu grade variabile de putere, a imaginilor și a simbolurilor. Acestea depozitează și transmit energii formatoare cu efect structurant asupra memoriei sociale (ce ține de supra-conștiința societății omenești). Grație acestei circulații mirifice se nasc prototipurile umane de care ține secretul perpetuării vieții în spirit a societăților omenești.

„Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”. Câteva lămuriri antropologice

Unul dintre prototipurile umane în jurul căruia se precipită energetismul axiologic, al imaginilor și simbolurilor, în istoria culturii umane este acela al bătrânului. În Scrisoarea a III-a, Eminescu îl portretizează pe marele voievod Mircea așa: „un bătrân atât de simplu după vorbă, după port” (cu toate că la momentul războiului cu Baiazid, Mircea nu era bătrân cu vârsta biologică). Imaginea bătrânului este, repet, una cu o funcție cheie în dinamica spirituală a vieții la scara individuală și colectivă și joacă un rol crucial pentru echilibrul imagologic, noosic, al lumii. În dimensiune temporală circulația imaginilor și a simbolurilor îmbracă forma succesiunilor. Dinamismele temporale de tipul succesiunilor simple, subliniază academicianul român, Tudorel Postolache, se preschimbă în succesiuni coexistente, proporțional cu afirmarea și deci cu triumful unei formule antropologice pe care academicianul român o fixează prin sintagma „individului trigenerațional” (în care coexistă cele trei generații sau vârste succesive). Această formulă a deplinătății umane se atinge, prin excelență, în și deci prin nootipul bătrânului. Scrisoarea a III-a a lui Eminescu este o erminie asupra legăturii tainice dintre acest nootip (nous – spirit) și triumful incredibil asupra trufașului Baiazid, care dogorea de trufie, putere militară, bogăție, tinerețe (avea 34 de ani în anul bătăliei de la Rovine) și faimă. Cu această descoperire a însemnătății individului trigenerațional în dinamica spirituală a societății omenești, savantul român menționat a readus știința despre nootipul bătrânului la nivelul pierdut de contemporani, cel al Bibliei, mai exact al Pentateuhului (cele cinci cărți ale lui Moise din Vechiul Testament). Bătrânul este singurul nootip prin care se atinge pragul de sus al legii neo-consensuale pentru că doar acesta atinge nivelul sintezei trigeneraționale, așa cum adultul este doar bigenerațional, iar tânărul se distinge printr-o conștiință mono-generațională. Pe de altă parte, chiar și tânărul poate fi scos din „temnița” ego-ului, a conștiinței exclusivității vârstei și a sentimentului unicității generației proprii, spre a se defini în și prin ființa propriului popor și a umanității însăși. Tânărul domn care i se adresează epistolar domniței sale „de din vale de Rovine” este exemplul-cheie care ne dă acces la un astfel de înțeles. Prin cazul său ne putem întreba în ce fel de societate se atinge performanța rezidirii persoanei, la toată vârsta, după prototipul „individului trigenerațional”. O asemenea societate și un astfel de proces formativ îi face și pe tineri, de la vârsta copilăriei, cuminți, precum „înțelepții” ilustrați de nootipul bătrânului din Vechiul Testament. Exemplul biblic al tânărului „înțelept” este Solomon, care confirmă posibilitatea triumfului nootipului „bătrânului” la vârsta tinereții. Dictaturile urăsc din acest motiv și Biblia (mai ales când e trecută în curricula școlară) și pe bătrâni pentru că aceștia nu pot fi supuși procedurilor modelării stereotipice a comportamentului. La tinerii fără educație religioasă și/sau mitic-simbolică, adică fără suportul firii și a cugetării „înțelepte”, consensul este substituit de egotropism, adică de hiper-centrarea pe propriul ego. Spre deosebire de copilul fără sensibilitate religioasă, noetică, în genere, adultul este alotropic (pune accent pe raportare la celălalt de la care așteaptă cooperare sau supunere) și abia la prototipul bătrânului se atinge neo-consensul deplin, adică holotropismul: a trăi înlăuntrul neîntreruptei tendințe spre confirmarea întregului (forma deplină a nootropismului). Biologic, tinerii sunt egotropici (orientare spre sine), adulții, alotropici (orientare spre celălalt) și doar bătrânii sunt deopotrivă biologic și noologic holotropici (orientare spre întregitate, totalitate, întreg). După căderea omului dintâi, Dumnezeu a ales un bătrân nu un tânăr pentru a iniția noua ordine, cea abrahamică, inaugurând astfel perioada patriarhilor. Pentru isprăvi militare, însă, este bun și un tânăr, de tipul lui Ahile, încât putem vorbi despre civilizații ahileice, după cum pentru întoarceri este necesar un adult reflexiv, adică un alotropic precum Ulysse, ars de dorul întoarcerii în Itaca, locul năzuinței spre statornicie. Putem vorbi, așadar, și de civilizații odiseice. În fine, pentru statornicia omului, Dumnezeu, repet, a ales un bătrân și a validat această opțiune divină zidind prima civilizație abrahamică din istoria universală. Prototipul acestei civilizații este „sânul lui Avraam”.

Fără bătrâni, societățile se aplatizează, se risipesc pe orizontala vieții

Succesiunea civilizațiilor ahileice, odiseice și abrahamice este una dintre formulele de logicizare (noetizare) a istorismului pur, care altfel scapă inteligibilului, fiind pură curgere, fluid pur. Prin distincție de teoria fluidului guvernat de legea propriei sale inerții, a curgerii progresiv amplificate (model propus de româno-americanul Adrian Bejan prin ceea ce a denumit teoria constructală), teoria neo-consensului ne propune modelul pragurilor care ordonează formulele civilizaționale ale istoriei și deci fac din temporalismul incomprehensibil un timp al ciclurilor care se luminează prin și din propriul lor prototip. În toate se recompune, în forme gradate, legea consensului, adică tendința spre armoniile locuirii vitale: în formă defectivă, în civilizațiile ahileice, incompletă, în civilizațiile odiseice și completă în civilizațiile abrahamice. Prin urmare, absența nootipului bătrâneții aplatizează viața, condamnă civilizațiile la incompletitudine sau chiar la acea specie de deficit spiritual propriu egotropismului. În evoluția omenirii pot fi consemnate două cazuri de societăți care se guvernează după legea consensului complet, asigurat prin modelul instituției oamenilor buni și bătrâni, la români și a patriarhilor, la poporul evreu. Într-un asemenea orizont interpretativ putem situa erminia Scrisorii eminesciene, concepută după tiparul epistolelor apostolice. Cele două societăți pomenite atestă o sincronicitate substructală care le arată drept popoare cu bun temei de înfrățire grație compusului întregit și întregitor al învățăturilor Vechiului și Noului Testament.

„De-un bătrân, da, împărate,..”

La Rovine nu se ciocnesc pur și simplu două armate, ci două lumi, două formule civilizaționale, una centrată pe exuberanța militarist-ahileică, ilustrată exponențial de figura ahileic-ului Baiazid, personificare a eroismului faimei și trufiei, și cealaltă centrată pe cumpătarea și credincioșia abrahamic-creștină, ilustrată exponențial de figura lui Mircea, a nootipului „bătrânului” biblic. Într-una pulsează tendința spre expansiune egotropică (gonflarea egoului indusă de trufie și agresiune) și spre vânturare orizontală (Baiazid, tânărul ars de atracția faimei și a expansiunii cuceritoare), în cealaltă pulsează tendința spre completitudine și statornicie (Mircea, nootipul omului așezat, cuminte prin cumpătul smereniei triumfătoare, trăsătura centrală a înțelepciunii). Este un război între două concepții despre locuirea vitală: a lui Mircea, abrahamică și a lui Baiazid, ahileică, centrată pe mânie și trufie. Oricâtă vitejie s-ar afla depozitată în această formulă, ea este vulnerabilă, roasă de maladia deficitului, a incompletitudinii. Homer a înțeles-o mai adânc decât oricare mare spirit al culturii universale când invocă retoric: „cântă zeiță mânia ce-a aprinse pe Ahil Peleianul…” Însă acest prototip poartă în el stigmatul incompletitudinii ontologice. Acest fel de făptură umană se aruncă în imensitatea spațială, strict orizontală, a existenței, dar nu poate zidi, n-are statornicie. De la un asemenea tipar nu putem dobândi știința statorniciei și a aflării căii spre locuirea vitală căci poartă cu el o spaimă camuflată de trufie și o incompletitudine mortală.

Tendința spre completitudine este un impuls universal, dar numai în cele două cazuri societale, al Israelului abrahamic și al voievodatului creștin, așa cum ni-l arată Eminescu în Scrisoarea a III-a, am găsit expresia instituționalizată, adică forma de organizare bazată pe legea consensului complet, a deplinei consensualizări cu omul deplin și cu Dumnezeu. Chestiunea răzbate în semantică (semasiologie) prin acele semne-instituții, precum este „cuvântul” la români, „logosul” la greci, „covenant-ul” la evrei, „conventus” la romanitatea antichității etc. Teoria succesiunilor coexistente atestă trei praguri de convergență sau coexistență a succesiunilor: primară, a generațiilor; secundară, a fazelor care survin în istorie (Renașterea, de pildă, este o asemenea exemplificare de coexistență a celor două epoci succesive: Antichitatea și evul mediu târziu); în fine, putem vorbi și despre o convergență terțiară, ca în cazul celor trei cicluri civilizaționale, care pot fi aduse la coexistență și deci la consens, dacă predomină tiparul antropologic aproximat de modelul „individului trigenerațional”, a omului abrahamic, culminativ în personalismul creștin al lui Mircea, precum am subliniat și vom mai arăta în continuare.

Viața timpului. Secretul valah

Societățile fără ierarhie, guvernate dinlăuntrul lor, din viul timpului, instituit prin oamenii buni și bătrâni sau prin patriarhi, sunt singurul manual viu (nescris, dar cu și mai mare putere) despre „viața timpului” (timpul viază dar și omoară; ce anume face deosebirea timpurilor?!). Cu această remarcă putem reveni la chestiunea încărcăturii energetice depozitată în imagine și simbol, sesizând că, mai presus de aceste niveluri și cadre energetice, se situează încărcătura energetică a timpurilor. Timpul ciclului ahileic are o încărcătură tipică patosului militar, ilustrat de Ahile. Patosul care-l definește contrastiv este și factorul vulnerabilității sale. adică somatismul. Dominanta sa energetică este somatică și simbolul vulnerabilității nu este nici capul nici inima, ci călcâiul. Cu civilizația odiseică deja survine un energetism de factură diferită care te face capabil să simți incompletitudinea ahileică a energiilor trupului. Ulysse este dominat de nostalgie (termenul este alcătuit din nostos care, în grecește, „înseamnă întoarcere, în sens de întoarcere acasă sau întoarcere în patrie, și algos, care înseamnă durere”[3][4].), ca și cum ar căuta plenitudine în relația orizontală, cu cealaltă parte a sa și cu paradisul său terestru care este Itaca, pământul sau grădina, nu marea cu valurile ei. Energia este trans-corporală. Simbolul este oximoronic, marea și pământul, iar suportul acestui energetism este psyche-a, frământarea minții, căutarea drumului, ieșirea din corporalitate, dar nu și din orizontalitate. Cu Abraham deja apare un tip energetic provenit de sus, din persoana lui Dumnezeu, Cel ce i s-a arătat treimic la Stejarul din Valea Mamvri, în chipul celor trei îngeri. Această energie care-l mișcă pe Avraam nu este din om, nici din trup și nici din minte (deși de tipar sufletesc), nici chiar din voia proprie, ci de la Duhul lucrător al lui Dumnezeu. Această energie are caracter de putere care în Duh e infinită, nesecată, fiind necreată, dar, în om, are caracter de putere numai latent nelimitată, în manifestări fiind de fiecare dată limitată (pe cât ne dă nouă Duhul a face și a voi). Abraham consimte să facă voia de sus, adică voia lui Dumnezeu în care se cuprind toți și toate. Aceasta este expresia legii supremului consens și suportul acestei energii este nous-ul. Formula mentală a lui Mircea este de tipar abrahamic, filtrată prin iubirea jertfelnică a crucii. „De-o fi una, de-o fi alta.. Ce e scris și pentru noi,// Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război”.

Față de măreția, faima, mânia și ura vijeliosului sultan, Mircea pare coborât de pe un alt tărâm în care domină o energie care nu cunoaște nici frica, nici versatilitatea, pentru că este necreată și deci suprafirească și infinită. În Duh această putere este nelimitată și se transmite sufletului omenesc în chip de putere doar latent nelimitată încât pentru a deveni eficientă trebuie ca omul să o primească în deplinătatea ființei sale, cu tot cugetul și sufletul, cu mintea și cu toată făptura. Acesta este portretul lui Mircea în Scrisoarea a III-a a lui Eminescu. În Mircea cel Bătrân, altfel spus, putem cerceta secretul valah al dăinuirii și deci al victoriei asupra multelor încercări și tentații (în frunte cu faima în care se oglindește slava deșartă), în ciuda presiunii înfricoșătoare a atâtor năvăliri, războaie și imperii. Grație poemului epistolar al lui Eminescu și printr-o abordare specifică domeniului noologiei putem înțelege diferența dintre Mircea și Baiazid.

La Rovine s-au războit două formule sufletești, două lumi

Pentru a sesiza, în profunzime, formula spirituală a lui Mircea și deci a omului valah este necesar să ne reamintim și deci să înțelegem că puterea nelimitată a Duhului ajunge în om sub formă de putere numai latent nelimitată nu manifest nelimitată. Așa putem contempla diferența dintre nebunia faimei, a trufiei celor puternici, pe de o parte, care se cred mai presus de puterea Duhului (ori se aud chemați de un ciudat dumnezeu al războiului și năvălirilor să calce peste atâtea neamuri și popoare ca în vizionarismul lui Baiazid de la începutul poemului epistolar al lui Eminescu) și, pe de altă parte, măreția smereniei, eroismul jertfelnic a celui ce se face pe sine slujitor în Duh, nu stăpânitor. („N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid// care nu se înfiorează de-a ta faimă, Baiazid”). Anticipând vom spune că aceasta este energia care l-a învins pe faimosul, mâniosul și trufașul împărat și mare conducător de oști năvălitoare, Baiazid, cel ce-și mărturisește ura și mânia împotriva crucii: „Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă,// Cu o ură ne’mpăcată mi-am șoptit atunci în barbă,// Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs,// Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs.”)

Pentru a consemna această distincție, esențială ontologic și antropologic, dintre cele două planuri de manifestare a energiilor necreate și deci nepieritoare: în Duhul lucrător al lui Dumnezeu și în omul pieritor, am propus, reamintesc și subliniez, un concept specific, cel de „latențe sufletești”. Precizăm prin această noțiune că puterea infinită a energiilor necreate ale Duhului, este prezentă în om, repet, ca putere doar latent nelimitată, în actele omenești propriu-zise, însă, în cele manifeste, capătă caracter limitat, fiindcă omul este nemuritor doar cu sufletul, care este din Duhul lui Dumnezeu, și este pus în om ca latență lucrătoare după măsura puterilor omenești ordinare și extraordinare. Extraordinare sunt sfințenia, geniul, eroismul, toate celelalte sunt de tot limitate și rapid trecătoare. Adică omul nu face ce vrea cu energiile Duhului ci numai ceea ce este în conformitate cu legea darurilor, a celor de sus primite, în frunte cu darul iubirii, al creativității, al sfințeniei, al eroismului jertfelnic, al smeririi, al milostivirii, al recunoștinței și al iertării, al respectului, al mărturisirii etc.

Darurile, în frunte cu cele care se disting prin cele trei moduri dominante de manifestare ale lor – sfințenia, genialitatea, eroismul – sunt nepieritoare și, în plus, întăresc făptura omenească, adaugă lumii o putere mai presus de toate puterile lumești, împuternicesc așa de teribil persoana umană încât o ridică spre treapta îndumnezeirii (dacă insul a trecut de treapta dezpătimirii și a luminării se poate ridica la treapta îndumnezeirii, adică a confirmării depline a chipului său divin). Însă o asemenea deplină confirmare este posibilă numai prin restaurarea omului în Hristos, fiindcă doar așa este reconfirmat prototipul abrahamic în tot omul de pe întinderea pământească a vieții. Așa va fi fost Mircea, ne tâlcuiește Eminescu, nu așa a fost Baiazid.

La Rovine se înfruntau, subliniez, două lumi, două formule sufletești, două tipare antropologice. Războiul de atunci continuă și azi doar că astăzi lipsește statura lui Mircea și a fiului său, cum nu vor fi niciodată stârpiturile ieșite din familii de tipar neofanariot. Datorită unei formule mentale, ca cea dovedită în istorie de Mircea, prin care se îmbină cumințenia sfințitoare, geniul diplomatic, smerirea eroică până la crucificare, avem o țară, o limbă și un neam încă creștin. Cu unii dintre cei de azi, din sufletul cărora și al progeniturilor lor a secat iubirea de neam și de moșie, se pierde o țară. Să cercetăm în continuare erminia eminesciană a prototipului acelui voievod creștin, pe umerii căruia încă se sprijină o țară, cu toată nevrednicia noastră și parcă spre a răscumpăra și nebunia trufiei celor care au fost urcați prin patimi și trădare în scaunul marelui voievod. A celor ce, altfel spus, riscă să răstoarne axul spiritual al acestui popor care-l înfruntase pe Baiazid pentru ca astfel formula sufletească și tipul de lume al aceluia să nu treacă peste linia Dunării (ba peste tot Balcanul). Cei ce sunt mișcați în nevrednicia lor de o formulă sufletească bazată pe patimi mari și, mai presus de toate, pe faimă și trufie, adică pe energiile care au năzuit să ridice mereu și mereu turnuri ale trufiei, în toate epocile, au condus, de fiecare dată, totul în ruină, precum s-a întâmplat cu prototipul lor babelian. Fiindcă în toate aceste măreții ale faimei lipsește voia lucrătoare a Duhului lui Dumnezeu, așa cum ne este atestată la toată vremea în sfinți, în genii și în eroi.

Sfinții, geniile și eroii au și puterea de a împlini convergențe de rangul trei, adică de a aduce la coexistență vârste istorice și deci formule și succesiuni civilizaționale diferite. Un exemplu este Renașterea care, prin oamenii ei, purtători ai geniului Renașterii, cum s-a spus, au adus la coexistență antichitatea cu modernitatea și, adesea, chiar cu spiritualitatea creștină, înfloritoare în cadrul Republicii Christiana a Evului Mediu. O distincție se cere făcută pentru civilizația bizantină care, după decretul de la Mediolan al lui Constantin cel Mare, n-a mai pierdut, decât tranzitoriu (și neafectându-și devenirea axială), capacitatea de accesare a legii convergenței de rangul trei. Bizanțul a păstrat în formula sa atributele care derivă din coexistența civilizației romane, predominant ahileică, a spiritualității grecești, odiseică, prin specificul ei dominant, și a spiritualității creștine (în care este adeverit spiritul abrahamic). Mircea purta în adâncurile tainice ale sufletului său Bizanțul sufletesc perpetuat, așa cum ni l-a tâlcuit N Iorga cu al său „Bizanț după Bizanț” (Byzance après Byzance). Onestitatea, iubirea jertfelnică de țară și de neam, credința în Dumnezeul iubirii și al crucii, acestea au fost forțele învingătoare atunci și reprezintă temelia pe care mai stă, cât mai stă, zidirea țării în vremuri grele, cum sunt și cele de azi.

„Că mulțămind lui Cristos// te sărut, Doamnă, frumos”

Occidentul a trebuit să refacă unitatea cu antichitatea greco-romană abia în Renaștere când, însă, din Quatrocento, Occidentul s-a blocat și încă este blocat spiritual ca urmare a schismogenezei săvârșită atunci, ne spune Berdeaev, dintre formula greco-romană și spiritualitatea creștină, ratând astfel sinteza trigenerațională pe care Bizanțul o dobândise spre a o pierde în centrul său geografic, din nefericire, la căderea Constantinopolului. Bizanțul spiritual a supraviețuit plenar doar la români și, în formulă diminuată, la greci (în tonalitate minoră, căci grecii căzuseră din continuitatea basileică odată cu căderea Constantinopolului).

Bizanțul ca formulă sufletească necomparabilă, pe care s-a zidit împărăția de 1000 de ani a crucii, a beneficiat totuși de continuitatea ocolită, adică propagată la marginea fostului imperiu în formula voievozilor creștini ai românilor, purtători, ca și Constantin, ai sabiei într-o mână și ai crucii în cealaltă. Eminescu a intuit specificul acelei formule sufletești, cu geniul său, desenând în manuscrise portretul Sf Voievod Ștefan cel Mare cu sabia în mâna dreaptă și cu crucea în mâna stângă. Rușii au încercat și ei să păstreze linia continuității bizantine, dar ispita cezaristă a dezechilibrat până azi formula rusească. Convergența ștefaniană și neagoiană, propagată până la fanarioți (primii care au provocat spărtura acestei minunate sinteze), este un fenomen unic la scara întregii Eurasii, de la Atlantic la Vladivostok. Epoca lui Mircea cel Mare este o proeminentă dovadă a capacității omului românesc de a propaga peste adversități formula de viață izvodită din convergența de rangul trei dintre tiparul ahileic, cel odiseic și cel creștin. Așa trăia și așa simțea unul dintre fiii falnicului domn, pe care ar trebui să și-l asume ca tipar de fiu și de domniță toate familiile creștine dintr-o țară creștină. Iată: „De din vale de Rovine// Grăim, Doamnă, către Tine,// Nu din gură, ci din carte,// Că ne ești așa departe.// Te-am ruga, mări, ruga// Să-mi trimiți prin cineva// Ce-i mai mândru-n valea Ta:// Codrul cu poienele,// Ochii cu sprâncenele;// Că și eu trimite-voi// Ce-i mai mândru pe la noi: // Oastea mea cu flamurile, // Codrul și cu ramurile,// Coiful nalt cu penele,// Ochii cu sprâncenele.// Și să știi că-s sănătos,// Că, mulțămind lui Cristos,// Te sărut, Doamnă, frumos. ”

Gingășia și delicatețea sensibilității celui ce condusese un corp de oaste în lupta cea cumplită, cu eroism ahileic dar și contemplând odiseic valea de departe, înnobilată de codrii cu poienile lor și de frumoasa domniță, păstrându-se totodată, în profunzimea simțirii și a trăirii sale, sub cupola sentimentului creștin: „Și să știi că-s sănătos/ că mulțămind lui Cristos/ te sărut, Doamnă, frumos”. Ce superbă încununare a unui minunat triumf!

Doamne, păstrează-l viu în fiii și fiicele acestui neam, pe gingașul și viteazul fiu de domn și pe frumoasa lui domniță venind spre noi din zarea acelui triumf de la Rovine al unei preafrumoase lumi creștine!

Călătorind spre noi prin tărâmul de frumusețe al poemului epistolar al lui Eminescu.

[1] În Retorica sa, Aristotel distinge între patos, logos și egos. În grecește patos înseamnă „experiență, suferință” și definește capacitatea cuiva de a stârni în ceilalți emoții de empatie cu sine (tristețe, con-simțire). La polul opus se află etosul sau logosul în accepțiune platonică.

[2] În sistemul Noologiei am reluat termenul paulin de nous, folosit, cum se știe de Sf Apostol Pavel pentru a distinge cele trei componente antropologice: soma, psyche și nous, acesta ultim cu înțelesul său etimologic de spirit. Pe acest fundal am actualizat demersul noologiei ca știință a ordinii spirituale aflată în tensiune perpetuă cu orice altfel de organizare omenească, pe care o vedem ca fiind mai apropiată de polul somatic ori de cel noetic.

[3] N. Crainic, Nostalgia Paradisului, Ed. Moldova, 1996, p. 266

[4] Ibidem, p. 251.

Citiți și Mihai Eminescu a murit pe 16 iunie 1889, nu pe 15. Chipul de Hrist al Românului Absolut, chinuit și răstignit pe Golgota Neamului Românesc și întâlnirea cu Duhovnicul Neamului, Părintele Justin Pârvu