Cu pioșenie despre

Prizonierii români în Alsacia și Lorena

Se pare că în istoria niciunui popor european nu s-a mai scris cu atâtea lacrimi și sânge precum istoria românilor . La 1883, Eminescu cugeta în acest sens: „Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărțire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul războiului, oricât de înțeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuși stabilirea unei preponderente politici, pururea fatală nouă , chiar dacă nu ne-ar amenința cu nimicirea totală” („Timpul”, 8, nr. 1, 1 ian. 1883, p. 2). Mare sau mic, zice același Eminescu, socotit de Iorga cel mai mare istoric al românilor („Eminescu stăpânea cu desăvârșire cunoștința trecutului românesc și era perfect inițiat în istoria universală: nimeni din generația lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înțeles al istoriei” (N. Iorga, Eminescu, Iași, Junimea, 1981, p. 269), „ceea ce istoria niciunui popor din lume n-a scuzat vreodată e lașitatea” („Timpul”, 7, nr. 9, 14 iun. 1882, p. 1).

Un astfel de eveniment istoric marcant care să probeze virtuțiile unui neam a fost Primul Război Mondial. „România nu cere în fond – spunea prim ministrul Ion I.C. Brătianu – decât o restitutio in integrum […] Pentru viitoarea pace a Europei, pentru stabilirea noii ordini, trebuie ca principiul naționalităților să triumfe pentru toate statele europene în cauză, inclusiv pentru România”. Completându-l, N. Iorga scria cu îndreptățire: „noi n-am luat nimănui nimic. Suntem singurul popor din lume, poate, căruia nu i se poate spune că a luat ceva dincolo de dreptul său”.

La declanșarea Primului Război Mondial, în 1914, se punea întrebarea: România intră în război și dacă da, de partea cui? Regele Carol I, cu unele merite incontestabile , a șovăit să intre în război de partea Antantei și împotriva țării sale de origini, amenințând chiar cu retragerea de pe tronul României. Răspunsul, promt și edificator, a venit din partea prințesei Maria, soția prințului moștenitor Ferdinand, viitoarea regină a României, care s-a pronunțat clar??? și l-a determinat și pe soțul său, șovăielnicul, rege Ferdinand, să intre în război, în 1916, de partea Antantei spre a se realiza reîntregirea țării. De fapt, România a intrat în marele conflict încă din 1914: este vorba de românii din Imperiul austro-maghiar și din cel țarist. Împăratul german, Wilhelm al II-lea, a trimis generali spre a pedepsi România, l-a trimis chiar pe fratele regelui Ferdinand, Wilhelm de Hohenzollern, care a amenințat pe olteni printr-o proclamație dură, din 8 noiembrie 1916: „Am venit să pedepsim România, nu însă pe români; să pedepsim pe acela care a trădat casa, familia și țara și și-a călcat cuvântul de onoare. Am venit să pedepsim și pe aceia care și-au trădat și și-au vândut țara”. Într-adevăr, și-a pedepsit fratele (?!), lându-i titlul nobiliar de Hohenzollern.

România a intrat în război în 1916 și timp de doi ani, ea a fost teatru de război, atrocitățile ocupanților germani fiind de neimaginat. În excelentul și necesarul album România în Primul Război Mondial (1916-1919).Fotografii, documente, brevete, ordine, decorații, medalii din Colecția Muzeului Olteniei (Craiova, 2018), cele două autoare, Otilia Gherghe și Camelia Aurelia Slabu aduc dovezi incontestabile despre jaful, distrugerile materiale și de vieți umane, abuzurile ocupanților germani în Oltenia și nu numai, furturile de valori patrimoniale, astfel încât îți pui problema ca, iată, conaționalii lui Goethe și Schiller, al lui Mozart și Beethoven, ai lui Kant, Fiehte sau Schopenhauer pot avea un astfel de comportament antiuman chiar dacă faptele s-au petrecut în timp de război.

Dar, atrocitățile și compartimentul barbar al armatei germane s-au întins și asupra bieților soldați și ofițeri români, luați prizonieri și duși în lagăre în provinciile Alsacia și Lorena, atunci în componența Imperiului German. Martori oculari, presa vremii descriu condițiile de trai îngrozitoare, umilitoare, subumane, îndurate de bieții prizonieri, comparând acest tratament cu cel al lagărelor naziste de peste două decenii și ceva. Revenind Franței după încheierea Primului Război Mondial, cele două provincii Alsacia și Lorena adăpostesc spre veșnică odihnă 2746 de soldați români, în 46 de locuri de înhumare: la Dieuze (947), Haquenau (472), Saultzmatt (680), Labry (256), Sarrebourg (224), Maubenge (80), alte localități (111).

Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, înființată și condusă de acad. Victor Crăciun, a omagiat cu pioșenie pe acești eroi ai neamului românesc. Împreună cu autoritățile locale, cu preoți catolici și ortodocși, s-au desfășurat slujbe religioase. La Dieuze, unde am participat împreună cu Victor Crăciun, gen. Mircea Chelaru și alți membrii ai Ligii Culturale, omagierea s-a desfășurat într-o sinceră pioșenie. Împreună cu primarul localității, la catedrala catolică s-a desfășurat un impresionant Te Deum (imn creat de scriitorul patristic de la Dunărea de Jos, Sfântul Niceta de Remesiana), cu participarea reprezentaților tuturor corpurilor de armată sau jandarmerie, la monumentul din fața cimitirului s-au rostit cuvântări, poezii patriotice, s-au cântat cele două imnuri naționale, iar în cimitir preoții noștri ortodocși de la Paris (coordonați de preotul Constantin Târziu) au oficiat „veșnica pomenire”. Impresionante a fost participarea locuitorilor francezi, dar și a românilor din zonă, între care și istoricul Lucian Deaconu.

Am fost apostrofați, cu îndreptățire și indignare de istoricul francez Jean-Yves Conrad, care ne-a reproșat că ne-am cam uitat eroii sau că istoricii noștri citează un număr mult mai mic de prizonieri români decât în realitate. Filoromân prin fapte, Jean -Yves Conrad a fost decorat de președintele Ion Iliescu.

Recent, la Editura bucureșteană Tracus Arte a apărut, în limba franceză, cartea lui Jean Yves Conrad: Mémoriel des 3030 soldats roumains «morts pour la France» durant la Grande Guerre. 1916-1918 (Memorialul celor 3030 de soldați români «morți pentru Franța» în timpul Marelui Război 1916-1918), carte recenzată critic de Ion Andreiță. Recenzentul subliniază meritele incontestabile ale istoricului francez („Munca de a le căuta, uneori mormânt cu mormânt, și a le aduce la numitorul comun al etalării și cunoașterii publice a făcut-o, ca un Sisif rodnic, Jean-Yves Conrad, în mai mulți ani de studiu, de cercetare în bibloteci, arhive, primării și alte instituții de profil, poposind, desigur, și în marile campusuri omagiale. A alcătuit sugestive hărți pe zone geografice, consemnând fiecare loc al supliciului: adresa exactă, căi de acces, distanța până la un centru apropiat mai cunoscut, telefon, e-mail, orar de vizitare!”(I. Andreiță, Calvarul prizonierilor români în lagărele germane din Franța, în rev. „Curtea de la Argeș”, 11, nr. 1 ian. 2020, p. 9-10).

Excelent observator al fenomenului istoric, Ion Andreiță sesizează și contracarează în excelenta revistă ”Curtea de Argeș” (fondată și condusă de acad. Gh. Păun ) sintagma folosită de istoricul francez chiar în titlul cărții: „morți pentru Franța”, neadevăr amendat cu argumente. „Acești soldați – scrie I. Andreiță – au murit, în primul și-n ultimul rând, pentru România, țara lor, animați de scopul, de idealul la care țara lor îi chema. Au luptat și au căzut prizonieri – unii pe Jiu, pe Argeș, pe Muscele în alte locuri românești de glorie și sacrificiu”. Citând revista „Memoria Oltului și Romanațiului”, I. Andreiță ne face cunoscut că și în Ungaria a fost lagărul Ostfyosszonya, un lagăr al groazei pentru prizonierii români cu 10.000 de prizonieri morți aici din care 4.718 sunt români, iar „astăzi o parte a terenului pe care a fost amplasat lagărul este acoperit de pădure” (?!) La sfârșitul Primului Război Mondial, România a fost „grănițuită”, după expresia exactă și dureroasă a acad. Al. Surdu: „A fost o încălcare a hotărârilor românilor, a unui decret-lege semnat de regele României. Aceasta a fost grănituirea impusă de forțele politice ale țărilor aliate în așa numita Antantă. Acesta a fost însă abia începutul încălcărilor pe care le vor face marile puteri” (Al. Surdu, Grănițuirea României Mari, în Contemporanul. Ideea europeană”, nr. 4, 2019, citat după I. Andreiță).

Ostașii români luați prizonieri în zona Jiului sau la Predeal au îndrurat condiții inumane: transportați în vagoane de vite, în condiții de frig, malnutriți și lipsiți total de cele mai elementare norme de igienă sau asistență medicală, ajunși în Germania, au fost internați în tabere de muncă, adevărate „lagăre ale morții”, cum scriau ziarele vremii. Mulți au murit din cauza muncii istoritoare, de frig (minus 20 grade), foame, în perioada ianuarie 1917 – decembrie 1918 (au murit 2.344 prizonieri din care 1.180 în Alsacia și 1.164 în Lorena).

După încheierea războiului, statul francez a emis o lege în 1920 prin care se stipula crearea cimitirilor militare de pe fostul front german. La cimitirul militar din Dieuze, inaugurat la 7 iulie 1920, sunt îngropați 842 de soldați români în morminte individuale și 105 în osuar. Aici s-a ridicat și un monument de omagiere opera lui Ion Jalea pe care stau scrise versuri din imnul național român din acea vreme („Doamne Sfinte / Ceresc Părinte / Susține cu a ta mână / Coroana română”) sau cele aparținând poetei și diplomatei Elena Văcărescu (gonită din Țară spre a întrerupe povestea de dragoste cu prințul moștenitor Ferdinand): „D’ al vostru vis eroic / Știindu-vă români / Dormiți vegheați de Franța / Dormiți soldați români!” Ulterior, la 9 noiembrie 1998 a fost dezvelit încă un monument – închinat eroilor francezi de către Jean-Pierre Masseret și altul realizat de sculptorul românm Remus Botar-Botarro (care a organizat aici și o expoziție „C. Brâncuși”).

Ulterior, la 9 aprilie 1924, regele Ferdinand și regina Maria, însoțiți de I.Gh. Duca, ministrul Afacerilor Externe, au inaugurat cimitirul de la Soultzmatt (mai vizitaseră anterior, la 9 aprilie 1922, cimitirul). Au fost întâmpinați de generalul Berthelot, fost șef al Misiunii Militare franceze în România, cetățean de onoare al României și membru de onoare al Academiei Române. O statuie omagială pentru prizonierii români înhumați în Franța a fost executată de Oscar Han și o reprezintă pe Regina Maria (ce frumos!), ridicată prin grija ziaristului Pamfil Șeicaru, iar alte trei plăci memoriale amintesc de acești prizonieri care „au cunoscut foamea, privațiunile și torturile”. La dorința Reginei Maria, la baza crucii monumentale, a fost fixată o placă din marmoră, cu următorul conținut:„În amintirea celor 2344 de prizonieri de război români morți în lagărele germane de internare din Alsacia și din Lorena în anii 1917-1918. În amintirea alsacienilor și lorenilor care i-au ajutat să supraviețuiască” sau „Soldați români! Departe de patria voastră care voi v-ați jertfit, odihniți-vă în pace, aureolați de glorie, în acest pământ, care nu vă mai este străin. Maria Regina României”.

Martorii oculari mărturiseau că „prizonierii români erau atât de înfometați de către gardieni, încât erau reduși la starea de schelete și mureau ca șoarecii”.

De îngrijirea acestor morminte s-a ocupat, o vreme, Comitetul pentru Mormintele Românești din Alsacia și Asociația „Le Souvenir François” în semn de recunoștință față de soldații români. Despre această asociație franceză, generalul de Gaulle a comentat: „Aceasta urmărește o operă admirabilă. Ea apără viața Franței, ocupându-se de ai săi, care au murit pentru ea”.

După cel de-al Doilea Război Mondial, regimul bolșevic impus în România cu tancurile sovietice și de cozile de topor din România, a ignorat memoria acestor prizonieri români, înhumați în pământ străin. O parte din exilul românesc, dar mai ales statul francez s-a ocupat de întreținerea și îngrijirea cimitirelor militare românești din Alsacia și Lorena. O inițiativă personală a avut-o scriitorul Petre Gigea, în calitate de ambasador al României în Franța (1986-1989). După 1990, sporadic se depun coroane de flori la unele cimitire militare românești, de Ziua Eroilor sau de Ziua Înălțării Domnului, prilej de pelerinaj pentru unii români din Franța și Germania.

Un pios omagiu trebuie să-l aducem istoricului militar Jean Nouzille, fost elev al Școlii Militare de la Saint-Cyr, membru al Comisiei franceze de istorie militară, profesor la Universitatea din Strasbourg. El a scris în 1991, reeditată în 1997, cu prefața lui D. Preda, o lucrare de referință: Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia și Lorena. 1917-1918, care reunește numeroase date și documente inedite provenind din numeroase arhive, spre a ne prezenta și nouă, românilor, adevărul și dimensiunea acestui calvar al concetățenilor noștri. Acad. Mircia Dumitrescu a editat albumul Războiul cel Mare. 1914-1918. Calvarul prizonierilor români în Alsacia și Lorena și nordul Franței (1997).

Acest episod (drama prizonierilor români din Alsacia și Lorena), precum și curajul și eroismul luptătorilor români din munții României contra bolșevicilor invadatori, este o temă mai puțin abordată în istoriografia română postdecembristă. Ei sunt adevărații martiri și eroi care nu trebuie niciodată uitați. Sau cum se menționează într-o broșură de 24 p., Pentru neam. De ce România nu putea urma altă cale (Iași, Tip. Dacia Petru Iliescu, 1918) „sacrificiile generației actuale [a Primului Război Mondial, n.n.] vor așeza în chip neîndoielnic, în mijlocul marilor prefaceri de azi, temelia definitivă și neclintită a unității naționale a întregului neam românesc”.

Eroi au fost, sunt încă și vor mai fi. Sperăm.

Tudor Nedelcea