Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi. Românii. Ca să supravieţuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucerească pământul. Nicolae Iorga spunea că nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon: în loc să-şi ridice privirile spre Miază-noapte şi să unească toate neamurile thracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lăsat atras în orbita civilizaţiei mediteraneene şi, ajuns în culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia. Thracii care, după spuse lui Herodot, erau “cel mai numeros popor după Indieni” au pierdut, prin Alexandru, singura lor şansă de a intra în istoria universală ca factor autonom; ei au contribuit la facerea Istoriei, dar în numele altora: în numele Imperiului Roman sau al Bizanţului, prin împăraţii, ostaşii şi funcţionarii pe care i-au dat cu prisosinţă atât Răsăritului cât şi Apusului. Dar Nicolae Iorga a înţeles admirabil consecinţele îndepărtate ale gestului lui Alexandru Machedon: uriaşul rezervor de oameni, energii şi mituri pe care îl constituia spaţiul balcano-carpatic nu şi-a mai putut găsi de-atunci prilej de a intra masiv şi de-sine-stătător în Istorie. Politiceşte, Thracii au pierit fără urmaşi. “Cel mai numeros popor după Indieni” s-a stins şi s-a amestecat cu alte neamuri înainte de a mai fi avut timp să împlinească, în numele său, un rol major în Istorie.

O mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvînt o catastrofă de incalculabile consecinţe pentru istoria Românilor: Slavii au ocupat Peninsula Balcanică şi s-au întins până la Adriatica. Marea unitate etnică, lingvistică şi culturală pe care în pofida tuturor năvălirilor barbare, o alcătuia romanitatea orientală (care se numea chiar din secolul IV după Christos, Romania), a fost definitiv sfărâmată. Neamul românesc se va forma pe o întindere imensă – din Balcani şi până în munţii Tatrei – dar destinul lor politic va fi limitat la Dacia. Politiceşte, romanitatea sud-dunăreană va fi condamnată; ca şi Thracia după Alexandru Machedon, Romania orientală va servi destinele altora. Posibilităţile unui organism politic unitar, zămislindu-se în spaţiul întregii Romania, au fost definitiv anulate prin aşezarea masivă a Slavilor în Peninsula Balcanică.

De ce am idolatriza, noi, Românii, Istoria? Descindem dintr-unul din “neamurile cele mai numeroase din lume” şi praful s-a ales de el, nici măcar limba nu i se mai cunoaşte. Am făcut parte dintr-o Romanie de trei ori mai mare decât Dacia, şi “vicisitudinile istoriei” au sfărâmat-o definitiv; o mână de Macedoneni trebuie să plătească şi astăzi cu lacrimi şi sânge, nenorocul de a se fi născut Români. Toată lumea e de acord că Dacii se aflau aşezaţi pe pământul nostru cu cel puţin o mie de ani înainte de Christos, şi cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpâni ţara pe care au locuit-o moşii şi strămoşii lui.

Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în vifor. Popor de frontieră, luptam mereu şi muream pentru toţi. Muream, mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora. Căci Occidentul nu recunoştea pe duşman decât dacă îl vedea la el acasă. Iar dacă se întâmpla vreodată să-l recunoască de departe şi se urnea să-l întâmpine, tot degeaba era; căci strategia trecea pe al doilea plan, lăsând locul geloziilor şi protocolului. Singura coaliţie occidentală împotriva Otomanilor s-a transformat, la Nicopole, în catastrofă, pentru că Ducele de Burgundia a cerut pentru cavalerii săi “onoarea” de a ataca întâi. “Onoarea” aceasta nu o putea avea în nici un caz Mircea, un biet principe român, deşi era singurul care cunoştea tactica lui Baiazid, singurul care a luptat cu el şi-l bătuse numai cu doi ani înainte la Rovine.

Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge şi atâta nenoroc datorită în primul rând incapacităţii Occidentului de a vedea dincotro vine primejdia. Pe noi, timp de cinci secole, “ne-a scos din istorie” victoria Imperiului otoman. Timp de secole am luptat singuri. Hărţuiam necontenit armatele turceşti, cu preţul pe care îl ştim: traiul “în afara istoriei”. Istoria se făcea în Apus, fără noi, dar datorită sângelui nostru.

Occidentalii nu şedeau nici ei cu mâinile în sân, ci se luptau; dar se luptau între ei. Evident, lupta aceasta între fraţi, veri şi cumnaţi nu putea avea aceeaşi sângeroasă intensitate ca, prin părţile noastre, lupta cu Turcii şi Tătarii. Se ardeau oraşele şi pe-acolo, prin Apus, dar parcă tot mai rămânea ceva. Occidentul e bogat în ruini, şi toate sunt “istorice”. La noi, nu mai rămânea nimic, nici o urmă. Încă de pe timpul năvălirilor barbare oamenii învăţaseră cum să-şi ardă satele – şi să le refacă, în primăvara următoare. Civilizaţia noastră ţărănească se adaptase nivelului vegetal la care o redusese “Istoria”. Aşezările româneşti dispăreau şi reapăreau cu aceeaşi ireductibilă, misterioasă încăpăţânare a vegetaţiei. În timpul acesta, la o mie, două de chilometri, spre Apus se înălţau catedrale, se îmbogăţeau castelele, se înfrumuseţau mănăstirile, şi oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri, să citească pe sfinţi, pe teologi şi pe poeţi, să înţeleagă că sunt oameni şi să se bucure că trăiesc omeneşte – iar nu ca fiarele sălbatice prin munţi şi prin păduri ca strămoşii noştri, care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut “în calea răutăţilor”.

Amintindu-şi de Evul Mediu românesc, de această “enigmă şi miracol” care este pentru erudiţi supravieţuirea neamului nostru, Lucian Blaga spunea că timp de un mileniu “Românii au sabotat Istoria”. Formula e inexactă şi nedreaptă. Românii n-au sabotat Istoria. Au înfruntat-o şi i-au rezistat din toate puterile lor. Dacă ar fi vrut să o saboteze, n-ar fi purtat câte cincizeci, şaizeci de războaie pe secol. Ar fi deschis larg porţile şi ar fi lăsat duşmanul să treacă mai departe spre centrul şi Apusul Europei. Ar fi lăsat să “mărşăluiască” “Istoria” ca pe vremea lui Attila, până la Orléans şi Milano. Aşa cum s-a şi întâmplat, de altfel, când hemoragia secolelor XV-XVI a început să-şi arate roadele: douăzeci de ani după moartea lui Ştefan cel Mare, Buda era prefăcută în paşalâc; optzeci de ani după moartea lui Mihai Viteazul, Turcii asediau Viena (1683). Dar din fericire pentru Occident, Imperiul Otoman, care se pregătea să-i calce în curte, nu mai avea forţa pe care o avusese cu trei secole în urmă. Forţa aceasta uriaşă se istovise în trecătoarea pe care o alcătuiau ţările româneşti şi vecinii lor; de la Dunărea de Jos până la Viena, le-au trebuit Otomanilor trei sute de ani. Până la urmă au ieşit din trecătoare – dar atât de slăbiţi încât n-au mai avut timp decât să răsufle, ca să mai prindă puteri, şi să se întoarcă acasă, mai ales că acum, la sfârşitul secolului al XVII-lea, Occidentul se întărise considerabil. În aceste trei secole, Europa Occidentală se pregătea pentru hegemonia lumii şi aştepta, încrezătoare, bătălia decisivă. Dar bătălia aceasta nici n-a mai fost nevoie s-o dea. În faţa Occidentalilor nu se mai afla, ca în câmpiile catalaunice oastea înspăimântătoare şi intactă a lui Attila – ci rămăşiţele unei armate de invazie surprinsă într-o trecătoare, hărţuite, decimate şi istovite de trei secole de luptă.

Asta nu înseamnă sabotarea Istoriei. Asta înseamnă, cel mult, nenorocul de a împlini o misiune istorică de sacrificiu, misiune de care nici nu se ţine seama în istoriografie. Căci, din păcate, conştiinţa istorică occidentală n-a valorificat încă misiunea popoarelor de frontieră, care au îngăduit Europei apusene să devină ceea ce a fost până mai ieri: stăpâna lumii. Şi asta nu pentru că lucrurile de care vorbim n-ar fi cunoscute în Occident. Cel puţin o parte din istoricii occidentali cunosc toate aceste fapte şi-şi dau seama de însemnătatea lor; dar nu pot face mai mult decât să le înregistreze în studii şi cărţi. Conştiinţa istorică a totalităţii occidentalilor nu poate însă valorifica o “misiune negativă” a unui popor depărtat, de frontieră.

Mircea Eliade, “Teroarea istoriei” şi destinul României, în “Cuvântul Românesc”, iulie 1984

*

Nota redacției – De mult mă întreb cine, dintre istorici, ar putea să scrie Istoria Nenorocului Românesc?