Primul român care a ajuns în Lumea Nouă

„Cine ține toate minte și ar sta să le asculte” …
Un alt român din Rășinari se poate lăuda că a „colindat” din Europa, America de Nord și Mexic până-n Indile Olandeze (Indonezia) și Australia. Este vorba de doctorul militar ( în armata Austriei) Ilarie Mitrea care, alături de un alt român Arsenie, a făcut parte din expediția și apoi tragedia Impăratului Maximilian al Mexicului, fiind decorat de Impăratul Napoleon al III lea. A fost 15 ani doctor și ofițer al sănătății in armata colonială olandeză în Indiile Olandeze unde a avut o contribuție importantă în tratarea populației indigene.
Probabil că cei „vechiu” de zile din Rășinari își mai aduc aminte de doctorul Ilarie Mitrea a cărui colecție de exponate o putem admira în sala omonimă a Muzeului Gtigore Antipa.
In concluzie are și prof. Coja un consătean din Rășinari decorat de austrieci, francezi, olandezi, români ce a călătorit prin lume și a făcut cinste românilor.

APUSUL SISTEMULUI INCHIS, RASARITUL SISTEMULUI DESCHIS
– completare la Teoria Sistemelor – https://ioncoja.ro/teoria-sistemelor-teoria-jocurilor-si-triumful-creativitatii
De CD

Pornind de la fariseii teoriilor Selectiei Naturale si a Teoriri Malthusiene se mai vorbeste incă despre universul guvernat de moarte si dezintegrare, totul fiind supus unei sorti aleatorii. Însăși ideea de Big Bang Cosmology atât de răspândită printre oamenii de știință moderni impune ca moartea să fie trăsătura dominantă a realității.

Această teorie postulează că, din moment ce există mult mai mult material neviu în univers decât există materie vie, și din moment ce toate acestea au apărut doar dintr-un ocean rece infinit de neant, acum 13,7 miliarde de ani, ne vom întoarce din nou la acea stare „naturală” de echilibru la un moment dat în viitorul îndepărtat.

Teoria Big Bang-ului ne obligă printr-un rationament eminamente sofist cu premiză falsă, să presupunem că anumite alte absurdități sunt de necontestat, cum ar fi credința că universul însuși fiind mărginit în timp, trebuie, de asemenea, mărginit în spațiu cu limite fizice exterioare în afara cărora nimicul ne îmbrățișează din toate părțile.

Impunerea unor astfel de granițe în spațiu și timp asupra universului și implicând că toată energia care există în prezent în univers a fost creată ex nihilo la un „moment dat”, înseamnă, de asemenea, că suntem destinați unei morți termice, deoarece sistemul închis numit „univers” ajunge în stări de plictiseală crescută, predictibilitate statistică, haos și în cele din urmă la inghet absolut.

Trebuie de aceea să ne intrebăm cine a dovedit vreodată că entropia și a doua lege a termodinamicii sunt ceva care se pot aplica la întregul univers?
Cine a dovedit vreodată că mutațiile genetice aleatorii foarte mici cauzează apariția unor macro-modificări în timpul si pe parcursul evoluției?

Când ne uităm la concepte transcendentale precum VIAȚA, MINTE sau MORALITATE conținute în munca de cercetare științifică a marelui biogeochimist rus Vladimir Ivanovici Vernadsky, avem tendința de a descoperi că entropia se destramă în cel mai devastator mod.

În loc să vedem vreo dovadă că materia vie a început la entropie scăzută într-un sistem închis în epoca pre-cambriană în urmă cu 500 de milioane de ani și s-a mutat, prin salturi aleatorii în stări de creștere a morții termice/entropie ridicată (alias: potențiale de schimbare în scădere)… vedem exact opusul.

Observațiile ne arată că viața a evoluat de la organisme unicelulare relativ insignifiante la sisteme de autoorganizare din ce în ce mai diferențiate și mai complexe, atât creând cât și consumând stări tot mai mari de energie pentru a-si efectua munca.

Unul dintre cele mai jenante aspecte ale efortului darwinian de a interpreta evoluția vieții în termeni graduali lenți, este că teoria pur și simplu nu poate explica stările evidente de salturi neliniare de la stările inferioare la cele superioare ale vieții care apar din non-viață și de la viața inconștientă la viața conștientă și de la viața conștientă la viața conștientă a gândirii de sine.

Marele biogeochimist rus Vladimir Vernadsky (1863-1945) a remarcat în celebra sa carte din 1926, “Biosfera”, că biosfera (învelișul subțire de pe suprafața globului, care modelează și este modelat de materia vie) nu era un sistem închis, definit de entropie așa cum au presupus darwinienii, ci mai degrabă o formă interactivă a radiațiilor cosmice deschisă pământului, afirmând:

„Biosfera poate fi privită ca o regiune transformatoare care converteste radiațiile cosmice în energie activă sub formă electrică, chimică, mecanică, termică și alte forme. Radiațiile de la toate stelele intră în biosferă, dar noi prindem și percepem doar o parte nesemnificativă din total.

Nu poate fi pusă la îndoială existența radiațiilor care provin din cele mai îndepărtate regiuni ale cosmosului. Stelele și nebuloasele emit în mod constant radiații specifice și totul sugerează că radiația penetrantă descoperită în regiunile superioare ale atmosferei de către Hess provine dincolo de limitele sistemului solar, poate din Calea Lactee, din nebuloase sau din alte stele. Importanța acestui lucru va fi clarificată in ceva timp, dar această radiație cosmică penetrantă determină caracterul și mecanismul biosferei.”

Concentrându-se asupra mecanismului care conduce această creștere pe care el a descris-o în detaliu drept migrația biogenică crescută a atomilor prin biosferă, Vernadsky a declarat: „vedem cum, în cursul epocilor geologice, apar noi forme de viață. Apariția lor duce la o accelerare a curentului atomic prin materia vie și provoacă, de asemenea, în interiorul atomilor, noi manifestări, necunoscute până acum, odată cu apariția unor noi moduri de deplasare”.

Acest curent/flux crescut de materie prin sistemul biosferei devine consacrat ca al doilea principiu biogeochimic al lui Vernadsky, care definește, de asemenea, crearea de noi ecosisteme stabile, cu puteri mai mari de transmitere a atomilor decât sistemele anterioare dispărute:
„Acest principiu biogeochimic pe care îl voi numi al doilea principiu biogeochimic poate fi formulat astfel: Evoluția speciilor, care duce la crearea de noi forme vii, stabile, trebuie să se deplaseze în direcția unei creșteri a migrației biogene a atomilor în biosferă…”

Pentru oricine este confuz de această idee, trebuie doar să ia în considerare diferitele modele metabolice ale reptilelor în comparație cu noile forme de viață caracterizate de mamifere. În timp ce mamiferele necesită mai mult aport de hrană pentru supraviețuirea lor, puterea lor corporală de a transforma hrana în energie este cu mult mai mare decât la reptilele mai primitive, în timp ce mamiferele au, de asemenea, o mai mare libertate de mobilitate, de reglare a căldurii și chiar de exprimare emoțională în comparație cu frații lor cu sânge rece.

Vernadsky urmărește cu îndrăzneală teoria mutațiilor aleatorii a evoluției darwiniste, afirmând că dovezile direcționalității în fluxul materiei vii către grade tot mai mari de complexitate implică o lege superioară de natură creativă.
„Acest al doilea principiu biogeochimic indică, după părerea mea, cu o logică infailibilă, existența unei direcții determinate, în sensul modului în care trebuie să se desfășoare în mod necesar procesele de evoluție. Toate teoriile evoluției trebuie să țină cont de existența acestei direcții determinate a procesului de evoluție, care, odată cu evoluțiile ulterioare în știință, va putea fi evaluată numeric.”

Când umanitatea a apărut în scenă, un nou fenomen a început să se exprime sub o formă pe care marele academician rus Vladimir Vernadsky (1863-1945) a descris-o drept Noosferă, spre deosebire de litosferă și biosferă. Vernadsky a înțeles că această nouă forță geologică este condusă de rațiunea creativă umană și și-a dedicat viața pentru a învăța lumea că legea umanității trebuie să fie în concordanță cu legea naturii, afirmând:

„Noosfera este un nou fenomen geologic pe planeta noastră. În ea, pentru prima dată, omul devine o forță geologică la scară largă. El poate și trebuie să reconstruiască provincia vieții sale prin munca și gândirea sa, să o reconstruiască radical în comparație cu trecutul. În fața lui se deschid posibilități creative din ce în ce mai largi. Se poate ca generația nepoților noștri să se apropie de înflorire”.

În mintea lui Vernadsky, nici noosfera, nici biosfera nu s-au supus unei legi a echilibrului matematic sau a statisticii, ci mai degrabă sunt guvernate de o armonie asimetrică și de progres de la stările inferioare la cele superioare de organizare.

Doar prin înțelegerea principiilor naturii omenirea a devenit aptă din punct de vedere moral și intelectual să îmbunătățească natura, transformând deșerturile in zone verzi, valorificând puterea atomului sau aplicând progresul științific sănătății și agriculturii.

Unele dintre cele mai importante descoperiri ale sale au fost publicate în “Gândirea științifică ca fenomen planetar” (1938), “Evoluția speciilor și a materiei vii “ (1928), “Câteva cuvinte despre noosferă” (1943) și “Tranziția biosferei la noosferă” (1938).
În ciuda contribuțiilor de durată aduse de Vernadsky la cunoașterea umană, ne găsim incă influentati de filozofiile sterile si pur speculative aplicand teoria Incalzirii Tootale si tolerând o politică neștiințifică de decarbonizare în masă care amenință să submineze radical civilizația pentru nenumărate generații viitoare.

Trebuie să fim dea pururi recunoscători propunerii generoase si creative a lui Vernadsky de a reflecta asupra momentului culminant al istoriei evoluției, cand a apărut un nou fenomen care a alterat pentru totdeauna aceste mecanisme biosferice, respectiv Puterea Creatoare de Raționament a umanității, fenomen ce el l-a numit noosferă.

Vernadsky a denumit fenomenul drept „noosfera” pentru cuvântul grecesc ce inseamnă „minte” și a comparat-o cu o forță cosmologică spunând: „Noosfera este ultima dintre multele etape ale evoluției biosferei în istoria geologică. Cursul acestei evoluții începe să ne devină clar doar printr-un studiu al unora dintre aspectele trecutului geologic al biosferei.”

S-ar putea acum avansa idea ca odata cu aparitia Inteligentei Artificiale, noosfera sa nu mai fie ultimua etapă a evolutiei biosferei si că o nouă etapă a noosferei sintetice să-si facă prezenta cunoscută odată cu noile produse aduse in natură.
Sau am putea considera Inteligenta Artificială ea insăsi doar ca un produs al noosferei.

După ce a introdus acest fenomen, nu ca un proces neglijabil în afara naturii, ci ca parte integrantă a naturii și a universului, Vernadsky ridică un paradox: „Aici o nouă ghicitoare a apărut înaintea noastră. Gândul nu este o formă de energie. Cum poate schimba procesele materiale?”

Fără să răspundă direct acestui paradox filosofic, Vernadksy descrie efectul curbării spațiului fizic al timpului, care este o funcție a aplicării gândirii creative la progresul științific și tehnologic, spunând:
„În ceea ce privește venirea noosferei, vedem în jurul nostru la fiecare pas rezultatele empirice ale acelui proces „de neînțeles”. Acea raritate mineralogică, fierul nativ, este acum produsă de miliarde de tone. Aluminiul nativ, care nu a existat niciodată pe planeta noastră in stare liberă, este acum produs în cantităti imense.

Același lucru este valabil și în ceea ce privește nenumăratele combinații chimice artificiale (minerale „culturale” biogene) nou create pe planeta noastră. Numărul acestor minerale artificiale este în continuă creștere. Toate materiile prime strategice aparțin aici. Din punct de vedere chimic, fața planetei noastre, biosfera, este schimbată brusc de om, în mod conștient, și cu atât mai mult, inconștient. Învelișul aerian al pământului, precum și toate apele sale naturale sunt modificate atât fizic, cât și chimic de către om.”

Vladimir Ivanovici Vernadsky a fost un geolog, biochimist și naturalist rus care a dezvoltat ideea biosferei și a noosferei. Legea lui Vernadsky se bazează pe credința sa că materia vie este întotdeauna generată din viața însăși și că materia vie și materia inertă sunt fundamental diferite.

Vernadsky credea că biosfera, sau viața biologică, este una dintre etapele dezvoltării Pământului, că biosfera este responsabilă pentru atmosferă, hidrosferă și depozitele minerale. noosfera, sau cunoașterea umană, este a treia etapă a dezvoltării Pământului.
Apariția cunoașterii umane a transformat biosfera

Procesele geologice ale Pământului funcționează în cicluri biogeochimice, care reciclează constant atomi între materia vie și cea inertă.
Așa cum apariția vieții a transformat fundamental geosfera, apariția cunoașterii umane transformă fundamental biosfera.

În această teorie, principiile atât ale vieții, cât și ale cunoașterii sunt trăsături esențiale ale evoluției Pământului și trebuie să fi fost implicite pe pământ tot timpul. Această analiză sistemică și geologică a sistemelor vii completează și depășește teoria selecției naturale a lui Charles Darwin, care privește fiecare specie în parte, mai degrabă decât relația ei cu un principiu subsumat.

Declarațiile holistice vizionare ale lui Vernadsky nu au fost acceptate pe scară largă în Occident. Cu toate acestea, el a fost unul dintre primii oameni de știință care au recunoscut că oxigenul, azotul și dioxidul de carbon din atmosfera Pământului rezultă din procese biologice. În anii 1920 a publicat lucrări în care susțineau că organismele vii ar putea remodela planetele la fel de sigur ca orice forță fizică. Vernadsky a fost un pionier important al bazelor științifice pentru științele mediului.

Sistemele deschise in perimetrul carora se desfasoară gandirea indrăzneată si fertilă a lui Vernadsky sunt platforme care pot fi modificate și extinse și sunt cunoscute și ca arhitectură deschisă sau open source.
Un sistem deschis este un sistem care are interacțiuni externe. Astfel de interacțiuni pot lua forma transferurilor de informații, energie sau materiale în sau în afara graniței sistemului, în funcție de disciplina care definește conceptul.

Și în timp ce cinicii privesc doar extincțiile periodice în masă împrăștiate în înregistrările straturilor fosile, în care sisteme întregi de viață au fost distruse, adevăratul om de știință observă că un proces superior de creare a unor noi sisteme este în joc, îndreptându-se mereu spre exprimarea unor grade tot mai mari de libertate de acțiune și de complexitate față de exprimarea vieții umane.

Un sistem deschis este în contrast cu conceptul de sistem izolat/inchis care nu face schimb de energie, materie sau informații cu mediul înconjurător. Un sistem deschis este cunoscut și sub numele de sistem de flux.
Astăzi conceptul își are aplicațiile în științele naturale și sociale.

În științele sociale, un sistem deschis este un proces care face schimb de materiale, energie, oameni, capital și informații cu mediul său. Filosoful francez/grec Kostas Axelos a susținut că a vedea „sistemul mondial” ca fiind în mod inerent deschis (deși unificat) ar rezolva multe dintre problemele științelor sociale, inclusiv cea a praxisului (relația dintre cunoaștere și practică), astfel încât diverse discipline științifice sociale ar lucra împreună, mai degrabă decât să creeze monopoluri prin care lumea apare doar sociologică, politică, istorică sau psihologică.

Teoria sistemelor promovează dialogul între domenii autonome de studiu, precum și în cadrul științei sistemelor în sine.

Gândirea sistemică poate data din antichitate, fie că luăm în considerare primele sisteme de comunicare scrisă cu cifrele cuneiforme sumeriene până la numerele Maya, fie realizările de inginerie ca piramidele egiptene. Diferențiat de tradițiile raționaliste occidentale ale filosofiei, C. West Churchman s-a identificat adesea cu I Ching ca o abordare sistemică care împărtășește un cadru de referință similar cu filozofia presocratică și cu Heraclit. 

Acolo unde ipotezele din știința occidentală de la Platon și Aristotel până la Principia lui Isaac Newton (1687) au influențat istoric toate domeniile, de la științele fizice până la științele sociale (vezi, dezvoltarea fundamentală a „sistemului politic” de către David Easton ca construcție analitică), teoreticienii sistemelor inițiale au explorat implicațiile progreselor secolului al XX-lea în termeni de sisteme.

Ni se spune că: „Teoria generală a sistemelor” a fost inventată în anii 1940 de Ludwig von Bertalanffy, care a căutat o nouă abordare a studiului sistemelor vii. Bertalanffy a dezvoltat teoria prin prelegeri începând din 1937 și apoi prin publicații începând din 1946. Potrivit lui Mike C. Jackson (2000), Bertalanffy a promovat o formă embrionară de teorie generală a sistemelor încă din anii 1920 și 1930, dar abia la începutul anilor 1950 a devenit mai cunoscută în cercurile științifice.

Dar Jackson a susținut că lucrarea lui Bertalanffy a fost informată de “Tectologia” în trei volume a lui Alexander Bogdanov (1912–1917), oferind baza conceptuală pentru teoria generală a sistemelor.
O poziție similară o au Richard Mattessich (1978) și Fritjof Capra (1996). În ciuda acestui fapt, Bertalanffy nu l-a menționat niciodată pe Bogdanov în lucrările sale si nici pe Vladimir Vernadsky.

Insă ceva curios, nimeni nu observă pionerul sistemului deschis anti dawinian Vladimir Vernadsky, cel care a deschis/largit biosfera cu fenomenala noosferă.
Dar ignorarea nu este productivă si atrage critica obiectivă relevand micimea celui care ignoră.
Deci Von Bertalanffy nu a inventat teoria sistemelor, el doar a a deschis totusi ceva mai larg și cu o semnificație mult mai mare decât o singură teorie si a creat o nouă paradigmă pentru dezvoltarea teoriilor.

Viziunea sistemelor s-a bazat pe mai multe idei fundamentale. În primul rând, toate fenomenele pot fi privite ca o rețea de relații între elemente sau ca un sistem. În al doilea rând, toate sistemele, fie ele electrice, biologice sau sociale, au modele, comportamente și proprietăți comune pe care observatorul le poate analiza și utiliza pentru a dezvolta o perspectivă mai bună asupra comportamentului fenomenelor complexe și pentru a se apropia de o unitate a științelor. Filosofia sistemului, metodologia și aplicarea sunt complementare acestei științe.

Există multe definiții ale unui sistem general, unele proprietăți pe care le includ sunt: un obiectiv general al sistemului, părți ale sistemului și relațiile dintre aceste părți și proprietăți emergente ale interacțiunii dintre părțile sistemului care nu sunt realizate de nicio parte pe cont propriu.
Derek Hitchins definește un sistem în termeni de entropie ca o colecție de părți și relațiile între părți în care părțile interrelațiilor lor scad entropia.

Economistul Kenneth Boulding, un cercetător timpuriu în teoria sistemelor, a avut preocupări cu privire la manipularea conceptelor sistemelor. Boulding a concluzionat din efectele Războiului Rece că abuzurile de putere se dovedesc întotdeauna cu consecințe și că teoria sistemelor ar putea aborda efficient astfel de probleme.

O lucrare contemporană a lui Peter Senge oferă o discuție detaliată a criticii banale a sistemelor educaționale bazate pe ipoteze convenționale despre învățare, inclusiv problemele legate de cunoștințele fragmentate și lipsa de învățare holistică din „gândirea mașinilor” care a devenit un „model de școală separat de viața de zi cu zi”.

Important este ca teoria Generala a Sistemelor a devenit o alternative mult imbratisata de oamenii de stiina si ca vechile teorii a Jocului la Sumă Zero, ce ne-a implicat pierdant in teoria climatică si a decarbonizării falite sunt deja desconspirate si inlaturate cu jena necesara.

Avem o alternativă generoasă a gandirii creative nemărginite si a unei morale cooperante multilaterale care ne aduc speranta si idealul salvator.
Trebuie doar să le intelegem si să le aplicăm.

Atlanta 02/12/2025