Primatul Cetății și al Neamului
 
În Constituția și legislația României există numeroase prevederi privind drepturile minoritarilor etnici. Există chiar legi întregi care au drept scop să detalieze dreptul la identitate al minoritarilor. (Vezi Constituția, art. 6: „Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase.”)
 
 
În general, în fiecare țară, pe lângă minorități, își duce existența și o majoritate etnică, cea care dă, de regulă, numele țării respective, precum și limba de stat, națională. La o lectură atentă, constatăm însă că în Constituția României, ca și în legile țării, nu există nici măcar o singură propoziție al cărei subiect să fie majoritatea românească! Nu există nici măcar o mențiune a acestei majorități! Vag, în Constituția României, s-ar părea că la românii majoritari se referă sintagma „ceilalți cetățeni” din art. 6, alineatul 2: „Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români.” (s.n.)
 
Las deoparte caracterul „ilizibil” al acestui alineat, căruia îi putem da un înțeles, extrem de vag, numai prin deducție, iar nu și prin decodarea obișnuită a unui text. Și mai constat o dată, ca pe un paradox, ca pe o bizarerie nefirească, că despre majoritatea etnică nu se face nicio referire în legile românești, inclusiv în legea supremă: Constituția! Majoritatea românească nu este subiect de drept în România!
 
Nu cunosc legile și constituția din celelalte țări europene, dar sunt gata să pariez că pretutindeni situația este aceeași, dacă nu în toate, măcar în majoritatea statelor europene.
 
Consider așadar că avem de-a face într-adevăr cu o anomalie! Că nu este firesc să vorbim despre drepturile și obligațiile minoritarilor, fără să identificăm deopotrivă care sunt drepturile și obligațiile persoanelor care aparțin majorității etnice, naționale!
 
Este lucrul cel mai firesc din lume să vorbim despre drepturile și obligațiile  tuturor comunităților care alcătuiesc, ca părți componente, întregul care se numește populația unei țări, națiunea respectivă! Dacă avem legi și prevederi constituționale pentru minoritarii etnici, trebuie să avem asemenea prevederi și pentru majoritarii etnici!
 
Semnalând această anomalie unor colegi, aceștia mi-au răspuns mai întâi prin observația că se subînțelege existența majorității, că, deși nu este subiect de drept, deși nu este menționată expressis verbis, existența acestei majorități se deduce din …numele țării și al limbii de stat! Se subînțelege ca reper în mai multe prevederi!
 
O fi așa, dar e prea puțin totuși ceea ce se subînțelege din textul Constituției! Subînțelesul nu poate fi izvor drepturi, de legi.
Se spune că legile Țării nu recunosc și nu acordă minoritarilor „drepturi colective”, ci numai drepturi personale, individuale. Este o naivitate să spui că minoritarii nu au drepturi colective. Ei nu au drepturi politice sau, mai corect, nu ar trebui să aibă drepturi colective politice, fiindu-le suficiente drepturile colective culturale, religioase, lingvistice etc., în vederea conservării („păstrării”) și dezvoltării identității etnice. (Nu este clar ce poate să însemne „dezvoltarea identității etnice”!…) În cazul României, care a legiferat prezența necondiționată în Parlament a unui reprezentant al fiecărei minorități etnice, este clar că în felul acesta se acordă drepturi politice colective! Drepturi care vizează ca întreg, ca entitate, fiecare comunitate etnică în întregul ei… (Cu excepția maghiarilor care nu au un asemenea reprezentant în grupul parlamentar al minorităților… E drept că maghiarilor li s-a permis să-și facă un partid propriu, constituit pe criterii etnice. Dar dacă UDMR nu va reuși să treacă pragul electoral la una din viitoarele alegeri, minoritatea maghiară, cea mai numeroasă din Țară, va rămâne fără reprezentant în Parlament. Vor fi reprezentați italienii și polonezii din România – o mână de oameni, dar nu și maghiarii!… Hal de Constituție și legislație ce avem!…)
Dacă fiecare minoritate este reprezentată în Parlament, prin reciprocitate nu cumva ar trebui să-i asigurăm și majorității etnice o prezență în Parlament corespunzătoare, proporțională cu ponderea majorității la ultimul recensămînt?
Pentru majoritatea românească nu există însă nicio prevedere care să-i ia în considerație pe români, pe etnicii români, ca entitate, ca posibil subiect sau obiect al legilor. Nici ca sumă de indivizi, de persoane, nici ca întreg omogen, ca entitate cu o anumită identitate etnică distinctă și inconfundabilă! Cu interese comune vitale și specifice!
Desigur, ar fi interesant să vedem de ce s-a ajuns la această situație. Trecem însă peste acest aspect, ca și peste altele, nu putem epuiza subiectul acesta în toată complexitatea sa. Cu gândul la viitor, la ce ne așteaptă, la ce avem de făcut, ne vom mulțumi să vedem cum punem capăt acestei situații nefirești, care sfidează orice urmă de democrație. Înainte de a ne gândi la o strategie prin care să-i convingem pe parlamentari și clasa politică de necesitatea urgentă a remedierii acestei situații, este necesar să dezvăluim miezul problemei, să vedem care ar putea fi, în mare, drepturile și obligațiile specifice majoritarilor. Și vom spune din capul locului că principalul drept al majoritarilor este, ca și în cazul minoritarilor, dreptul la identitate, la ceea ce are mai specific și mai de preț această entitate. Și afirm că elementul principal care definește majoritatea etnică din orice stat, din orice țară, este însuși statutul de populație majoritară, de grup etnic definitoriu pentru un teritoriu statal.
Cu alte cuvinte, cuvinte preluate din textul Constituției, grupul etnic majoritar are și el dreptul la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea statutului său de populație majoritară!
Prin reciprocitate, minoritarii au datoria, obligația de a-și păstra statutul de minoritari! De a nu aspira la alt statut, care ar uzurpa statutul majorității!
S-ar putea spune că protecția majorității este o lege ne-scrisă, în termenii propuși de politiologul francez Jules Monnerot. Există astfel de legi. Legi care funcționează prin tradiție și prin sub-înțelegere, așa cum funcționează, bunăoară, și cele două legi ale suveranității franceze care lipsesc din textul Constituției galice. Sunt prevederi atât de importante și atât de definitorii încât toată lumea le cunoaște, le sub-înțelege și le acceptă ca pe niște axiome. În cazul Franței, ar fi vorba de prevederile pe care românii le-au introdus în primul articol de Constituție: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”. Așadar, în mod surprinzător la prima vedere, aceste prevederi considerate de români că de la ele trebuie să înceapă Constituția unei țări, lipsesc din Constituția Franței. În formularea lui Monnerot, ar fi vorba de „l’intégrité du patrimoine (donc du territoire) national et la non-subordination de la volonté nationale à une volonté extérieure”.
De ce lipsesc aceste prevederi din Constituția Franței? Pentru motivul binecuvîntat că Franța a trecut prin altă experiență istorică. De aproape un veac, nimeni acum nu a mai formulat pretenții teritoriale asupra Franței și nici nu s-a atentat serios la suveranitatea sa națională… România însă a fost pusă de mai multe ori la zid, de mai multe ori teritoriul național românesc a fost tăiat felii și împărțit între mai marii istoriei de prin părțile noastre… La fel, în aceleași împrejurări, suveranitatea României a fost serios dijmuită! (Dar niciodată anulată complet, astfel că românii se pot înregistra în Analele lumii cu una dintre cele mai vechi statalități neîntrerupte din Europa: din secolul 13-14 până azi!) 
Cum poate fi definită la volonté nationale – voința națională, altfel decât ca voința majorității? Și ce se întâmplă cu suveranitatea națională, ce sens mai are aceasta, atunci când statutul etnic al majorității se modifică, când majoritatea încetează a mai fi franceză?!… Nu se constituie oare o nouă voință, deloc exterioară, care își va subordona voința națională, o va reformula? Iar faptul că această voință nu va fi exterioară, ci foarte …interioară, nu va face legală și constituțională uzurparea voinței naționale odată cu pierderea de către etnicii franțuzi a statutului de componentă demografică majoritară?
Este puțină neclaritate în aceste întrebări, în felul cum punem problema. Această neclaritate, care se transmite în toată legislația europeană în materie, vine de la ezitarea și sfiala legiuitorului de a defini în termeni clari cuvîntul cheie: național. Trăim de câteva decenii sub teroarea de a nu fi acuzați de rasism, șovinism, anti-semitism etc. Mai nou, se vehiculează și acuzația de naționalism… Lăsăm de ani buni ca funcționarea legii să se bazeze mai mult pe inerție, pe cutumă, pe „sub-înțelesuri”. Fără să băgăm de seamă că se acumulează în spatele acestor cuvinte vagi – și mai ales în „amontele” cuvintelor nerostite, o tensiune și o realitate demografică copleșitoare, explozivă!
Credem că în lumea în care trăim azi și mai ales în cea de mâine nu ne mai putem permite o constituție …romantică, în care ce este mai important să rămână ne scris (non écrit), la latitudinea bunei credințe și a bunului simț cetățenesc. Nu mai trăim de mult într-o Europă în care onoarea și respectul angajamentului verbal să fie mai presus de orice, mai presus de interese sau alte comandamente! N-ar fi rău să vedem de la ce ni se trage această pierdere, această de-clasificare a ființei noastre, dar nu cred că de pe lista cauzelor care au produs acest dezastru moral și instituțional poate lipsi propaganda deșănțată și iresponsabilă a drepturilor, în detrimentul asumării senine a obligațiilor și a îndatoririlor cu care te încarcă condiția umană, norocul de a te naște om! De a te naște franțuz sau român!…
Este cazul să fie identificate toate aceste legi ne-scrise, non écrites, pentru a fi cu grijă introduse în textul constituțional spre a-l face pe deplin univoc și pentru totdeauna valabil. Scripta manent!
Cred că este corectă și inspirată identificarea acestei categorii: prevederi ne-scrise! Legi ne-scrise!… Prevederi care sunt atât de firești, de naturale, încât nu le mai pomenești în scris! O asemenea lege a funcționat dintotdeauna și pretutindeni privind regimul populației majoritare, statutul acesteia! Iar Jules Monnerot ar fi putut identifica și această lege nescrisă, dar respectată cu strictețe până acum: În Franța suveranitatea aparține majorității etnice franceze, și este exercitată în folosul acesteia, în scopul primordial de a se prezerva și spori această majoritate, căreia i se datorează cel mai mult din istoria și avuția Franței!
Sau, în termenii expliciți și mult mai inspirați ai lui Mihai Eminescu, enunțați în urmă cu un veac și jumătate aproape, „Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc (respectiv francez, italian, german, olandez etc., paranteza noastră) să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvînt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare.”
Putem încerca o reformulare generalizatoare:
Chestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a unei țări este ca elementul majoritar să fie și să rămână cel determinant, el să dea tiparul vieții de stat și norma de dezvoltare a țării.
Credem că acest principiu constitutiv, formulat în urmă cu un veac și jumătate, este azi deosebit de actual. Dureros de actual pentru multe state europene…
În momentul de față este foarte probabil că nimeni în Franța, dintre francezii etnici, nu ar avea ceva de zis împotriva acestui principiu, împotriva înregistrării sale ca atare în textul Constituției. Dar dacă nu este înscris acum, peste două generații acest principiu s-ar putea să intre în contradicție cu însăși realitatea demografică, iar înscrierea sa în textul Constituției franceze n-ar mai fi posibilă! Cu alte cuvinte, dacă acest principiu este just, el trebuie înscris în Constituție cât mai repede posibil pentru a produce efectele legislative care se impun! Mai târziu va fi prea târziu…
***
În condiții normale minoritarii aparțin unei etnii care, în altă țară, în alt stat, este etnia majoritară! Respectul minoritarilor față de statutul de populație majoritară este în beneficiul fiecărei etnii, în măsura în care, în chipul cel mai firesc, fiecare grup etnic minoritar menține o relație specifică, aparte, cu țara în care etnia respectivă este majoritară! (Deocamdată nu luăm în discuție situația excepțională a minoritarilor fără „țară mamă”.)
Echilibrul planetar credem că are azi nevoie de această reglementare internațională: menținerea planetei in statu quo nunc est – în starea de acum. Epoca modernă, contemporană, consemnează o anumită repartiție a statutului de minoritate și majoritate etnică. Fiecare țară cu populația ei majoritară și cu minoritățile ei etnice. Consevarea acestei stări credem că este una din condițiile stabilizării politice a planetei, una din condițiile instaurării pe planetă a unui climat de încredere și pace între popoare și țări! Este neîndoielnic justă ideea că avem dreptul, respectiv obligația, de a menține starea actuală, repartiția pe planetă a statutului de populație majoritară sau minoritară. În caz contrar nu facem decât să semănăm vrajba și confruntarea între oameni…
De câteva generații, drepturile omului și ideea de egalitate au făcut o treabă bună pe această planetă! Se poate spune că progresul societății umane a reclamat acțiunea acestor principii, recunoașterea și cultivarea lor. Însă, ca orice lucru pozitiv, principiile respective au și ele un revers negativ, au limite imposibil de ignorat. Acest revers este vizibil prin câteva consecințe produse, care n-au fost totdeauna cele mai dorite! Un bun exemplu în acest sens îl prezintă fenomenul migrațiilor moderne, care, deși nu se produc în masă, au totuși în final acest caracter, caracter de masă, cu efect destabilizator, creind premizele apariției unor stări conflictuale imposibil de evitat și controlat în viitorul apropiat… Dreptul la liberă circulație, la întregirea familiei, și alte drepturi, deși au fost acordate și recunoscute numai fiecărei persoane în parte, ca drepturi individuale, ale Omului, prin cumulare au creat efecte de masă, la nivelul „ginților”, al popoarelor și națiunilor! Cazul câtorva state europene, în care masa emigranților a ajuns să pună în cumpănă statutul de populație majoritară al populației autohtone, al populației gazdă! Evident, nu acesta a fost scopul urmărit de „gazde” atunci când, cu toată generozitatea, chiar dacă și cu anumite interese imediate, au deschis larg porțile țării pentru emigranți!
Nu intrăm în detalii pentru a nu pierde din vedere firul principal al narațiunii noastre. Acest fir ne duce la situația demografică actuală din anumite țări – nu numai europene, care se confruntă cu o schimbare neașteptată a structurii demografice, structură care evoluează spre o răsturnare a raportului dintre majoritari și minoritari. Majorități etnice cu o vechime istorică de sute de ani, de „dintodeauna” majoritari în spațiul geografic dat, se văd în pragul capotării, al pierderii acestui statut!
Nu discutăm cauzele. Sunt multiple și nu ușor de identificat. Credem că este suficient, deocamdată, pentru punerea problemei, pentru lansarea ei în conștiința publică, să constatăm și să nu uităm că principalul efect al acestei emigrații este adâncirea stării de înapoiere culturală și economică a țării din care pleacă emigranții! Atrași de luminile civilizației occidentale, au plecat într-acolo de regulă indivizi întreprinzători, capabili să facă față exigențelor Apusului. În felul acesta s-a produs o veritabilă hemoragie în sînul comunităților părăsite de emigranți, o scădere calitativă (sic!) a potențialului uman din aceste comunități! Ceea ce face ca decalajul dintre țările bogate și țările sărace să crească mereu, chiar prin contribuția persoanelor care pleacă din țările sărace în țările bogate. Ceea ce, în mod evident, nu poate fi considerat un scop, o țintă, ci un efect nedorit, care se cere corectat! Alături de alte efecte!
Un model firesc(sic!) al emigrației îl oferă românii și alți est-europeni din secolul al XIX-lea care „au dat năvală” în Occident, în Franța și Germania îndeosebi, de unde însă majoritatea s-au întors în țara de baștină pentru a contribui la ridicarea nivelului de civilizație al propriei țări… Este regretabil să constați că foarte puțini emigranți afro-asiatici din zilele noastre urmează acest model. Probabil că mulți nici nu-l cunosc… Nici nu le trece prin minte că, pe lângă drepturile de care beneficiază în țara gazdă, ar putea exista și niște obligații față de țara în care s-au născut! Probabil că cea mai îndreptățită să facă educația acestor obligații ar fi trebuit să fie comunitatea internațională, organismele acesteia.
Credem că nu este târziu să se îndrepte această situație! Ba chiar ni se pare că remedierea situației este reclamată de spiritul și perspectiva globalizării, de care se face atâta caz! Să ne înțelegem de la bun început ce vrem să obținem prin globalizare. Dacă vrem să globalizăm bunăstarea și buna înțelegere, nu putem ignora perspectiva deschisă mai sus! În termeni mai clari și mai cuprinzători, considerăm că „religia” drepturilor omului este lacunară, incompletă și devastatoare în ultimă instanță dacă nu este trăită împreună cu „religia” mai veche a obligațiilor cu care te încarcă condiția umană! Așadar, Carta Drepturilor Omului nu poate fi aplicată decât împreună cu Carta Obligațiilor Omului, a Îndatoririlor sale.
De asemenea, s-a mai comis o greșeală, un exces, în aplicarea drepturilor Omului! Aceste drepturi, ale individului, nu pot fi concepute decât în strânsă corelare cu Dreptul Gintelor, cu drepturile popoarelor. Trebuie conștientizată, asumată, discutată și rezolvată de principiu contradicția ce se ivește destul de des între individ și societate sub forma de contradicție dintre drepturile Individului și drepturile Cetății! Recunoști dreptul la libera circulație a individului, dar acest drept nu poate ignora dreptul Cetății de a-și proteja populația majoritară ca populație majoritară, întemeietoare, istoricește constituită, cu continuitate etc., etc. În antichitatea greacă acest drept era cunoscut ca Primatul Cetății! Nu a fost niciodată contestat! Ci doar uitat, în ultimele decenii…
Ca măsură de prevedere, dreptul la liberă circulație asigură numai dreptul individului de a părăsi orice localitate sau orice stat în care s-ar naște ori s-ar afla. Dar individului nu i se recunoaște dreptul de a decide în mod unilateral în ce țară și localitate se stabilește. În mod „ne-scris”, aș zice, se recunoaște fiecărui stat dreptul de a decide pe cine primește în interiorul hotarelor sale. Numai că propaganda drepturilor omului a devenit în ultimii 50 de ani un instrument de presiune asupra „Cetății” atât de puternic încât un număr extrem de mare de persoane „ne-dorite” , „neinvitate”, au reușit totuși să pătrundă în Cetate și să-și perpetueze prezența intra muros, practic eternizând-o! O prezență ilegală și ilegitimă, dar, cu toate acestea, greu de eliminat. Se opun sistematic activiștii drepturilor omului.
În momentul de față este foarte probabil că nimeni în Franța, dintre francezii etnici, nu ar avea de zis ceva împotriva acestui principiu, să fie înscris ca atare în textul Constituției. Chiar dacă unii ar aprecia că este vorba de o lege care poate să rămână în continuare ne-scrisă! Dar dacă nu-l scriem acum, peste două generații acest principiu s-ar putea să intre în contradicție cu însăși realitatea demografică, iar înscrierea sa în textul Constituției franceze n-ar mai fi posibilă! Ar fi caducă(sic!), tardivă și fără efect! Cu alte cuvinte, dacă acest principiu este just, el trebuie înscris în Constituție cât mai repede posibil pentru a produce efectele legislative care se impun! Mai târziu va fi prea târziu!…
De mai mulți ani am intrat într-o epocă istorică nouă din perspectiva drepturilor omului: epoca în care încep să se vadă tot mai clar efectele nescontate de cei care au aplicat cu entuziasm drepturile Omului, ca pe un panaceu al problemelor social-politice! E foarte posibil că, dacă și-ar fi putut imagina aceste efecte, propovăduitorii și activiștii drepturilor Omului ar fi luat distanța cuvenită și ar fi fost mai puțin insistenți, mai puțin zgomotoși! Indiferent care este etiologia acestor efecte extrem de dăunătoare, contracararea lor se impune cu maximă urgență! Nu va fi un proces ușor, rapid și fără mari riscuri și dureri!…
Emigrația în Occident era desigur/probabil necesară, dar în anumite limite și cu o finalitate anume: emigranții să se întoarcă la un moment dat în țara proprie spre a o ridica din sărăcie, din înapoiere! Emigranții trebuiau cuprinși într-un program global de ridicare a nivelului de civilizație planetar!
Procesul emigrării trebuia planificat și proiectat cu altă menire! Nu pentru a dez-europeniza Europa, ci pentru a extinde Europa, valorile europene!…
***
Căci se pune și această întrebare: a existat o planificare a emigrației care se produce după al II-lea Război Mondial? În ce măsură a funcționat asemenea planificare și cu ce finalitate? Situația de azi și cea care se ivește la orizontul viitorului apropiat a fost și ea prevăzută, planificată, scontată?
Întrebări importante, pe care le lăsăm pentru altă dată…
Semnalez însă o ciudată contradicție în concepția globaliștilor despre minoritățile etnice versus națiunile majoritare din statele naționale. Se afirmă cu fiecare ocazie un sprijin călduros și fratern pentru minoritari, ceea ce ni se pare normal! În numele globalizării, al societății „deschise”, se preconizează însă o „fluidizare” a frontierelor până la dispariția acestora, diminuarea atributelor suveranității naționale, crearea de instituții și structuri politice supranaționale, care preiau sarcinile guvernelor naționale. Nici nu se face un secret din scopul urmărit: omogenizarea planetară, sub toate aspectele! Adică, în termeni mai realiști, mai exacți, poate, uniformizarea! Este încurajat metisajul rasial sau inter-etnic, societatea „multi-culturală”, lipsită de o identitate națională inconfundabilă. Se lucrează cu pasiune la „religia unică a viitorului” pentru întreaga planetă! Iar înainte de a se ajunge la această religie, ateismul este susținut cu varii strategii discrete! Moda este tot mai mult aceeași la scară planetară. Și nu numai moda vestimentară!…
Cu alte cuvinte, în interiorul fiecărui stat establishmentul planetar (sic!) încurajează (și chiar impune uneori, peste voința autorităților naționale) conservarea diversității lingvistice, culturale, religioase, a minorităților etnice. Iar pe plan global, diversitatea nu mai este văzută ca o valoare, ci este subminată, descurajată, deservită prin instituțiile supra-naționale! Se lucrează în chip deschis și organizat împotriva tuturor „naționalismelor”! Această contradicție pare să ne dezvăluie o strategie extrem de rafinată și de perversă: încurajarea minoritarilor are ca efect și slăbirea statutului de majoritar, a coeziunii naționale, în virtutea dreptului de a fi diferit! Se produce o atomizare a societății naționale. Inclusiv tendințele separatiste sunt încurajate, iar dacă acestea nu sunt destul de puternice, se inventează sau se impune nevoia de regionalizare a teritoriului național!… Rezultă astfel segmente politice mult slăbite, incapabile să opună o rezistență serioasă la procesul de globalizare, de uniformizare a planetei, a omenirii! Acest efect, care este în mare măsură un efect urmărit, planificat, scontat, nu ne poate lăsa indiferenți. Dacă cumva cădem de acord că nu aceasta este înfățișarea viitoare a planetei care corespunde viziunii noastre, atunci trebuie să acționăm cu fermitate și fără nicio întârziere. Iar acțiunile noastre să le subordonăm principiului enunțat: Primatul Cetății și al Gintei!
Începutul s-a făcut deja, în mod intuitiv aplicându-se acest principiu, fără ca el să fie în-scris sau recunoscut ca atare. S-a aplicat în câteva țări africane, a căror identitate a fost amenințată de prezența unui contingent mult prea numeros de „albi”. S-a aplicat după 1990 în țările baltice, unde efectele sovietizării, ale rusificării, au fost contracarate și în parte diminuate prin legi care au anulat egalitatea între cetățeni, introducându-se o serie de măsuri care i-au discriminat pozitiv pe localnici, pe autohtoni!
Protecția autohtonilor este un slogan, o formulă care ar putea fi luată în seamă în ordinea de idei de mai sus. Mai ales când autohtonii mai sunt încă majoritari! Căci, în multe țări, autohtonii nu mai sunt majoritari!… De la caz la caz trebuie văzut în ce măsură mai pot fi ajutați acești autohtoni să-și revină la statutul de componentă etnică și demografică majoritară, principală!
În regim de urgență trebuie examinată situația din țările occidentale, din țările democratice, care au atras un număr prea mare de emigranți și au ajuns astfel într-o situație neverosimilă: sunt într-un declin demografic al componentei autohtone care pune în discuție păstrarea caracterului de populație etnic majoritară.
Nu considerăm reușită stratagema încercată în statele vest-europene cu țiganii: li s-a oferit fiecărui țigan o sumă de bani ca să se întoarcă în țara de origine. Țiganii și-au însușit banii, dar de întors s-au întors tot în Vestul Europei!… Se pierde din vedere că, de bine, de rău, țiganii sunt o populație destul de veche în Europa! Nu prezența țiganilor pune în pericol statutul de populație majoritară al olandezilor sau francezilor! Țiganii, mai exact spus o minoritate dintre țigani, produc mici evenimente cu caracter penal, mici inconveniente, lipsite de consecințe istorice! Li se dă prea mare atenție și autoritățile, inclusiv cele legiuitoare, pierd din vedere „primejdia de moarte” pe care o reprezintă emigranții afro-asiatici, în marea lor majoritate musulmani.
Dacă țări impozante, ca India sau China, au legiferat controlul demografic, punând pe plan secundar drepturile omului, ale individului, statele europene ar trebui să ia aminte că se cramponează într-o ideologie depășită, a drepturilor omului, puse mai presus de orice! O ideologie care a devenit sinucigașă. Aceste drepturi ale Omului, trebuie urgent subordonate drepturilor Gintei, ale Neamului, ale Națiunii!
„Națiunea – spunea un mare biolog, este o unitate evolutivă”. (Arthur Keith) Este așadar rodul Creației. (Sau, dacă vreți, rezultatul unei evoluții naturale, care încununează principiul parmenideic al diversității.) Dar națiunea este o unitate numai cu condiția omogenității etnice. Nu este rasism – cum s-ar putea să ne catalogheze niscai profesioniști ai vorbelor goale, fără acoperire, nu este rasism să afirmi dreptul etniilor de a-și prezerva identitatea și existența, de a evita metisajul și creuzetul etnologic în care vor să le aneantizeze activiștii globalizării! Ai clonării și uniformizării universale! Etniile, națiunile, fac parte din policromia și polifonia Lumii, a Universului! Este operă Dumnezeiască. Desființarea lor este vis străvechi diavolesc!
Avem deci, încă o dată, ca oameni, ca omenire, de ales între cele două căi: a Domnului sau a Ne-Curatului. Cei care au ales deja, mai au timp să-și revină… Doi-trei ani! Nu mai mulți!
Ion  Coja
27 februarie 2013

Un principe constitutionnel à intégrer : La Protection de la majorité. La Primauté de la Gent.

Un principe constitutionnel qui doit être explicitement formulé :
La Primauté de la Gent ou la Protection de la majorité.
Dans la Constitution et la législation roumaines, comme dans les autres pays Européens, il existe un bon nombre de dispositions concernant les droits des minorités ethniques. Il existe même des lois entièrement dédiées aux détails concernant le droit des minoritaires à l’identité, à la survie et à l’existence en tant que minorité.
À part les minorités, chaque pays comprend une majorité ethnique qui mène son existence et qui donne, de manière générale, le nom du respectif pays. Nous constatons que dans la Constitution roumaine, à l’opposé d’autres pays non Européens, il ne figure pas une seule phrase contenant le sujet de la majorité roumaine ! Cette majorité n’est même pas mentionnée ! Nous avons la conviction que cette situation se retrouve, de nouveau, dans quasiment tous les pays d’Europe !
Il n’y a donc aucune référence sur la majorité ethnique dans les lois roumaines, et surtout dans la loi suprême – la Constitution ! La majorité roumaine n’est pas un sujet de droit en Roumanie !
Je ne connais pas les lois et les constitutions des autres pays européens, mais je suis prêt à parier que la situation est partout la même, pour tous les – ou la majorité des – pays européens.
Il est évident que nous avons là une anomalie (ou, dans le meilleur des cas, une négligence !) car il n’est pas raisonnable de parler des droits et des obligations des minorités, sans identifier à la fois quels sont les droits et les obligations des personnes appartenant à la majorité ethnique, la majorité nationale !
C’est la chose la plus sensée au monde de parler des droits et des obligations de toutes les communautés qui forment, en tant que parties composantes, le tout qui se dénomme «population d’un pays», la nation respective ! Mais si nous avons des lois et des dispositions pour les minorités ethniques, nous devons en avoir pour les majorités ethniques également !
En signalant cette anomalie à de fameux parlementaires, j’ai constaté qu’ils n’ont pas facilement saisi ce que je leur avais souligné. Ils ont commencé par me répondre que l’existence d’une majorité “se sous-entend” puisqu’il existe des lois qui concernent tous les citoyens, donc la majorité ! Ou bien que, même si ce n’est pas un thème de droit, l’existence de cette majorité, pourtant non mentionnée expressis verbis, se déduit du… nom du pays et de la langue d’état ! Et que les droits et devoirs des respectives personnes ne peuvent être autres que celles de n’importe quel citoyen, en général ! … Encore une fois, la majorité se sous-entend, comme repère dans plusieurs lois !
Peut-être, mais ce qu’on sous-entend dans le texte de la Constitution est trop faible ! Le sous-entendu ne peut donner lieu à des droits ou des lois.
Même s’il est dit que les minoritaires ont des droits individuels et non collectifs, la réalité veut qu’il leur soit reconnu le statut d’entité, de partie composante de la société.
Pour la majorité roumaine il n’existe aucune disposition qui prenne en considération les Roumains mêmes, l’ethnie roumaine, en tant qu’entité, comme potentiel sujet ou objet d’une quelconque loi. Ni même en tant que somme d’individus, de personnes, d’un tout homogène, une entité ethniquement identitaire, distincte et non confondue, ayant des intérêts communs, vitaux et spécifiques ! Ayant des droits et des obligations spécifiques !
Et il faut commencer par dire que le droit principal de la majorité est, comme pour la minorité, le droit à l’identité, à ce qu’elle a de plus spécifique et de plus précieux.
J’affirme aussi que l’élément principal qui définisse une majorité ethnique dans un état, dans un pays, est le statut même de population majoritaire, de groupe ethnique définitoire pour un territoire étatique.
Autrement dit, avec des mots prélevés du texte de la Constitution, (1) le groupe ethnique majoritaire a lui aussi le droit „de garder, de développer et d’exprimer son statut” en tant que population majoritaire !
De par le principe de réciprocité, il résulte donc que les minoritaires ont le devoir, même l’obligation de garder leur statut de minoritaires ! De ne pas aspirer à un autre statut qui pourrait usurper le statut de la majorité ! Une telle perspective si venait-elle à apparaître, elle serait évitée à travers des mesures conçues ad hoc !
En résumé, voilà qui serait à dire : le droit de la population majoritaire et le devoir de la population minoritaire sont de respecter et protéger le statut de population majoritaire de ceux qui l’ont acquis, suite à des centaines d’années d’histoire ! En gros, il s’agit de la protection de la majorité ! Voilà la thèse que nous essayons de promouvoir ! Voilà la vérité ignorée jusque-là en Europe, avec des conséquences des plus inacceptables !
À travers ce qui a été proposé par un politologue reconnu, Jules Monnerot, on pourrait dire que la protection de la majorité est une loi non écrite.
Il existe de ces lois. Des lois qui fonctionnent par tradition et par sous-entendu. Ainsi fonctionnent, d’ailleurs, les deux principes de souveraineté française, qui, selon le même auteur, n’apparaissent pas dans les textes de la Constitution gauloise. Ce sont des lois si importantes et tellement définitoires que tout le monde les connaît, les sous-entend et les accepte comme des axiomes.
Pour le cas de la France, ce serait les dispositions que les Roumains ont introduites dans le premier article de la Constitution : “La Roumanie est un état national, souverain et indépendant, unitaire et indivisible”. Donc, de manière surprenante à première vue, les stipulations considérées par les Roumains comme étant le début de la Constitution d’un pays, manquent dans la Constitution de la France. Comme le dit Monnerot, les deux principes seraient „l’intégrité du patrimoine (donc du territoire) national et la non-subordination de la volonté nationale à une volonté extérieure”.
Pourquoi ces stipulations manquent-elles à la Constitution française ? Pour la raison bénie qui fait que la France n’ait pas connu une autre expérience historique. Presque personne n’a exprimé des prétentions territoriales sur la France, ni sa souveraineté nationale n’a été discutée…
La Roumanie a été, quant à elle, mise le dos au mur à plusieurs reprises, le territoire national roumain a été plusieurs fois morcelé et partagé entre les grands de l’histoire des contrées qui nous avoisinent… Pareillement, dans les mêmes circonstances, la souveraineté de la Roumanie a été sérieusement taxée ! (Mais elle n’a jamais été complètement annulée, ce qui fait que les Roumains peuvent s’enregistrer dans les annales mondiales comme ayant l’une des plus anciennes structures d’état ininterrompues d’Europe : depuis le XIVe siècle jusqu’à nos jours !)
Comment peut-on définir la volonté nationale autrement que la volonté de la majorité ? Mais que se passe-t-il avec la souveraineté nationale, quel est son sens, lorsque le statut ethnique de la majorité est modifié, lorsque la majorité cesse d’être, par exemple, française ? Une autre volonté ne s’appliquerait-elle pas ? Une volonté aucunement extérieure, qui, logiquement, subordonnera la volonté nationale et la reformulera ?
Lorsque les minoritaires de France se sont sentis majoritaires au stade, lors du match de football entre la France et un pays nord-africain, les spectateurs, leur majorité, ont hué la Marseillaise !… Qu’y avait-il encore de la volonté nationale, de la souveraineté française, lors de ces moments gênants ?
Dans les termes du politologue Jules Monnerot, était exprimée ainsi, sur ce stade, une autre volonté que celle nationale, mais il n’était pas question là d’une volonté extérieure ! Il était question de la volonté d’une minorité, en plein processus d’émergence démographique, une minorité consciente de sa perspective de changement de statut.
Nous nous posons une question simple : que restera-t-il encore de la volonté nationale une fois que les ethniques français auront perdu le statut de composante démographique majoritaire ?
Et encore une question, clarifiant cela : le processus à travers lequel dans un état, un pays, il existe ou se produise la formation d’une nouvelle majorité ethnique, ce processus serait-il constitutionnel ?
Nous pouvons formuler cette question sous les termes suivants, sans doute un peu plus explicites : Le processus traversé déjà par la France, celui d’usurpation et de perte du statut de population majoritaire, est-il légal et constitutionnel ?
Et je me dépêche de rajouter : en rapport avec l’actuelle constitution de la France et des lois françaises, ce sombre scénario – celui de la perte par les Français de leur statut de composante ethnique majoritaire – ce scénario est, donc, parfaitement constitutionnel, complètement légal, n’enfreint aucune loi et aucun article de loi ou de la Constitution !
Ce scénario a même, Dieu soit loué ! un profond caractère démocratique ! N’en parlons plus des droits de l’Homme, qui ne seront aucunement enfreints lorsque, dans quelques décennies, la population de la France décidera qu’elle ne se reconnaît plus dans les paroles de la Marseillaise !… Elle ne se reconnaîtra plus dans l’histoire de la France !
Il y a un flou artistique dans ces questions, dans la manière dont nous les posons. Ce flou, qui se transmet dans toute la législation européenne dans la matière, vient de l’hésitation et la timidité du corps législatif à définir en termes clairs le mot-clé : national. Nous vivons depuis quelques décennies sous la terreur de ne pas être accusés de racisme, chauvinisme, antisémitisme, etc. Récemment, l’accusation de nationalisme est elle aussi véhiculée !…
Nous laissons faire depuis quelques années, ou peut-être bien depuis toujours, le fonctionnement de la loi basée sur l’inertie, les coutumes, les sous-entendus. Sans nous rendre compte que derrière ces mots vagues, et surtout derrière les mots qu’on ne prononce pas, il s’accumule une tension, une réalité démographique accablante et explosive !
Je pense que le monde dans lequel nous vivons et surtout celui de demain, ne nous permettra plus une constitution… romantique, tel celles européennes, dans lesquelles ce qu’il y a de plus important doit demeurer non écrit, au sort de la bonne foi et du bon sens du citoyen.
Nous ne vivons plus, depuis longtemps, dans une Europe où l’honneur et le respect de l’engagement verbal soient au-dessus de tout, au-dessus des intérêts et au-dessus d’autres commandements ! Il ne serait pas mal de voir d’où nous vient cette perte, cette sous-classification de notre être. Je pense pourtant que de la liste des causes de ce désastre moral et institutionnel il ne devrait pas manquer la propagande déchirée et irresponsable des droits, au détriment de l’acceptation sereine des obligations et devoirs qui nous sont donnés par la chance d’être un Homme ! D’être français, ou roumain !…
Il serait temps d’identifier toutes ces lois non écrites, pour pouvoir les introduire dans le texte constitutionnel et pour le rendre univoque et valable à jamais. Scripta manent !
Je crois qu’il serait judicieux d’identifier cette catégorie : les dispositions non écrites ! Les lois non écrites !… Les stipulations qui sont tellement logiques, naturelles, qu’on ne les mentionne plus à l’écrit ! Une telle loi a fonctionné depuis toujours – concernant le régime de la population majoritaire et son statut ! Et Jules Monnerot aurait pu identifier cette loi non écrite mais toujours strictement observée jusqu’à maintenant, comme étant un constituant élémentaire et fondamental :
En France, la souveraineté appartient à la majorité ethnique française, elle est exercée à son bénéfice, dans le but primordial de préserver et fructifier cette majorité ethnique à qui l’on doit la plupart de l’histoire et de la richesse de France !
Ou, dans les termes explicites et plus inspires de Mihai Eminescu, énoncés il y a un siècle et demi, “la question la plus importante pour l’histoire et la continuité du développement de ce pays, serait que l’élément roumain (respectivement français, italien, allemand, hollandais, etc., notre parenthèse) reste celui déterminant. C’est cet élément ethnique qui doit définir la forme d’état, pour que sa langue, ses inclinations honnêtes et généreuses, son bon sens, en un mot son génie, restent pour le futur la norme de développement du pays et qu’ils perdurent à jamais dans ce développement”.
Nous pouvons tenter une reformulation généralisatrice :
La question la plus importante pour l’histoire et la continuité du développement d’un pays réside dans ce que l’élément majoritaire reste celui déterminant, qu’il donne la voie de la vie d’état et qu’il soit la norme de développement du pays.
Nous pensons que ce principe constitutif, formulé il y a un siècle et demi dans un article de journal, est aujourd’hui très actuel. Douloureusement actuel pour beaucoup d’états européens… Il serait temps qu’il devienne un article de loi!
Au moment présent, il est probable que personne en France parmi les ethniques français n’aurait des oppositions à ce principe, à son enregistrement tel quel dans le texte de la Constitution, dans la législation du pays. Ce principe correspond encore à une réalité, au fait que les ethniques français sont encore majoritaires en France. Mais s’il n’est pas écrit maintenant, le plus tôt possible, d’ici deux ou trois générations ce principe pourrait contredire la réalité démographique même, et son inscription dans le texte constitutionnel pourrait être tardive. Autrement dit, si ce principe est juste, il devrait être inscrit dans la Constitution de tous les pays européenne le plus rapidement possible pour pouvoir produire les effets législatifs attendus! Plus tard ce sera trop tard!…
Mars 2013, Bucarest
ION COJA, ex-sénateur roumain
ionzcoja@yahoo.com — www.ioncoja.ro

A la demande de M. Ion Coja, Dan CULCER a lancé sur Internet en 2013 et envoyé directement aussi cette pétition adressée à Martin Schulz, président du Parlement européen. Sans reponse de la part du président du Parlement.