Anonimul MS

Comentariu de pe blog

 

Mă voi referi la cea mai veche atestare a vlahilor în sudul Dunării, dar, pentru că de ea se leagă nişte elemente foarte interesante, povestea va fi un pic mai lungă.
În prima parte a secolului XX, un britanic, Denis Galloway, a făcut nişte călătorii în România. Cum el era din Cardiff şi cum despre welşi se spune că de fapt sunt valahi, urmaşii cohortelor de daci duse în Britania după ocuparea Daciei, era curios să le vadă pe aceste presupuse rude ale lui cum arată la ele acasă. S’a împrietenit cu reputatul etnograf Romulus Vuia, întemeietorul primului muzeu etnografic în aer liber, cel din Cluj. Acesta tocmai se documenta asupra portului popular din Ţara Haţegului, despre care va elabora o lucrare fundamentală. Galloway s’a oferit să facă fotografii în zonă, operaţie dificilă la noi în acea epocă, nu şi pentru el care dispunea de aparatura necesară, de o calitate care uimeşte şi azi.
Ajungând în apusul Ţării Haţegului, în satele ascunse pe după ramificaţiile Munţilor Poiana Ruscă, Vuia şi Galloway au observat la ţăranii de aici un obiect vestimentar insolit, multifuncţional: o mantie-glugă în care omul îşi ducea merindea, cu care se învelea când se culca, pe care şi-o punea pe cap în caz de ploaie ori ninsoare. Numai că straniul obiect îi trimitea pe cercetători la o scenă pe care o mai văzuseră. Unde? Pe Columna lui Traian! Dacii din delegaţia care se înfăţişează înaintea împăratului pentru a cere pace purtau o mantie-glugă absolut identică cu a ţăranilor din Ţara Haţegului.
Şi ca să se convingă că au întradevăr de-a face cu acelaşi obiect surprins la limitele a două milenii, Vuia şi Galloway au aşezat nişte ţărani cu „căciuli” din Lunca Cernii în aceeaşi poziţie cu dacii de pe Columnă. Identitate perfectă!
Urcând de la războaiele dacice încoace pe spirala timpului, ne reîntâlnim cu „căciula” în jurul anului 800. Din timpul tulburărilor produse de iconoclasm, avem o însemnare de la mânăstirea Kastamonitu din Muntele Athos.
În traducere ea sună astfel: „[…] În zilele împăraţilor luptători împotriva icoanelor, neamurile din ţinuturile de lângă Dunăre au găsit o epocă de anarhie, deoarece împăraţii cei nelegiuiţi ai romeilor duceau război împotriva sfintelor icoane. Atunci aşa numiţii rinhini, iar în limba celor simpli vlahorinhini (Βλαχορηχινοι) şi sagudaţi (Σαγουδατοι), au cucerit Bulgaria, s’au întins puţin câte puţin în diferite părţi, au pus mâna pe Macedonia şi, în sfârşit, au pătruns în Sfântul Munte împreună cu toţi pruncii şi femeile lor, deoarece nu se afla nimeni să le stea împotrivă şi să-i înfrunte cu război […]”.
Pentru că în notiţă apărea numele de vlahi, iar aceasta era cea mai veche atestare a lor, ea a fost mult comentată de către cei mai mari specialişti: W. Tomaschek, într’un studiu apărut sub egida Academiei din Viena la 1881, N. Iorga, Th. Capidan, A. Sacerdoţeanu, M. Vasmer, într’un studiu apărut la Berlin, M. Lascaris şi alţii.
De mirare că, trecută pe sub asemenea ochi şi pe sub atât de multe dioptrii, acei „sagudaţi” pe care notiţa îi menţionează au rămas până azi o enigmă, astfel că Fontes Historiæ Daco-Romanæ vol. IV face următoarea trimitere la subsol: „Sagudaţii, trib neidentificat…” Asta pentru că distinşii savanţi nu cunoşteau „căciula” dacică. Totul se luminează dacă îi punem pe „sagudaţi” în legătură cu vlahii, fie că erau ei pe râul Rinhos, fie „în ţinuturile de lângă Dunăre”, aşa cum de altfel textul o cere. Trimiterea de la subsol care îi consideră pe „sagudaţi” „trib neidentificat”, mai spune că numele acestora „a fost pus în legătură cu latinul sagum «manta de lână, glugă», deci «purtători de glugi»”. Notiţa nu menţionează aşadar un „trib neidentificat” ci, cu toată precizia, pe vlahii „sagudaţi”, vlahii „purtători de glugi”, vlahii „căciulari”.
În secolul al XIX-lea, găsim termenul de „sagudaţi”, nu tradus în latină ci în forma originală, dacică, de „căciulari”, la Vasile Alecsandri în poema „Peneş Curcanul”: „Toţi dorobanţi, toţi căciulari,/Români de viţă veche…”
Din când în când trebuie să-l privim mai în profunzime pe fostul Rege al poeziei şi nu cu superficialitatea cu care e tratat de când a fost scos din tron. El foloseşte aici termenul de „căciulari” nu ca pe unul trimiţând la inventarul vestimentar ci ca pe o „pecete” care îi autentifică pe „căciulari” ca fiind „români de viţă veche”. Or, nu căciula de pe cap, comună tuturor populaţiilor din zonele friguroase, poate face aceasta ci numai o „căciulă” aparte, specifică exclusiv românilor şi pe care ei o poartă din cea mai adâncă străvechime. De fapt, poetul şi face această distincţie în versurile următoare când, descriind felul cum se îmbracă dorobanţii, le atribuie acestora şi „cuşma pe-o ureche”, un simplu obiect, altceva deci decât acea „căciulă” specială care le dă numele purtătorilor ei şi le dovedeşte vechimea.