Publicăm mai jos două fragmente din cartea Preoți cu crucea în fruntea Neamului, pe care o pregătim pentru tipar. Poate că ne amăgim, dar avem convingerea că este vorba de o carte de care sufletul românesc avea nevoie! Drept care ne gândim la o strategie adecvată intenției de a tipări un număr cât mai mare de exemplare, dintre care, cele mai multe, să fie donate la școli, biserici, biblioteci publice, școli etc. La ce anume ne gândim veți afla la sfârșitul textului de mai jos, unde, sub titlul Post scriptum vă vom prezenta planul nostru. Primim cu interes sugestii de ameliorare. Până atunci citiți ce urmează:

 

 

Cap. 1 Preoți cu crucea-n frunte…

 

(………………………………………………………………………….)

 

Poate că nu e rău să povestesc ce anume m-a stârnit să consemnez cele de mai jos. Impulsul l-am primit la o recentă comemorare, unde am auzit – a câta oară?!, un comentariu ușuratec despre preoții noștri ortodocși, cum că lungesc prea mult slujba, fie la biserică, fie în afara ei… Alții, catolicii bunăoară, sunt mai …expeditivi! (Am auzit chiar acest termen!)

N-am încurajat niciodată astfel de vorbe, dar nici nu m-am ostenit să pun la punct lucrurile. Poate că nici nu am știut bine cum s-o fac, cu ce argumente! Deunăzi am primit însă de la inimosul român care este domnul Vasile Șoimaru o cărticică despre tragedia de la COTUL DONULUI 1942, cum se numește opusculul tipărit la Chișinău, 2012… Text dens în revelații și consemnări dintre cele mai interesante.

Pentru mine cea mai cutremurătoare mărturie, culeasă de domnul Șoimaru de la medicul Iosif Niculescu, combatant pe frontul de Est, este următoarea:

 

      „A fost un măcel nemaipomenit. Văd și acum o groapă imensă în care mai târziu au fost aruncați soldații noștri morți cu sutele. Gromki se numea acea loclitate. Groapa s-a făcut în spatele bisericii satului care era mare ca o catedrală, bineînțeles că era cu geamurile sparte, ușile rupte, pereții murdari, era batjocorită. Bietul preot al regimentului, părintele Popescu de la Ștefănești de Argeș, Dumnezeu să-l ierte, n-a vrut să plece săracul până nu le-a făcut morților toate rugăciunile. Noi i-am zis: „Hai, părinte, că te iau rușii prizonier!” N-a vrut să plece și l-au luat prizonier, stând ani și ani la ruși. Dar n-a vrut să plece până nu și-a făcut datoria.” (pag. 20)

 

Episodul este încă o dată povestit la pagina 30-31:

 

      „Acolo, unde era biserica, în dreapta erau mormintele ostașilor noștri. Și era un mormînt mai mare decât blocul ăsta în care locuiesc, un mormînt de 30 de metri lungime și 20 metri lățime. Acolo au fost îngropați morții de la divizia 11, 13 și 14. Și preotul Popescu, era din Ștefănești, Argeș, stătea la marginea gropii uriașe și citea rugăciunile și i-am spus: „Hai, părinte, că se văd rușii!”

      Și el zice: „Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile!”

      Era un om conștiincios. Și l-au luat rușii prizonier. A murit acum 2-3 ani. (…) Acest Popescu era preot la Ștefănești. A scăpat din prizonierat după câțiva ani, m-am dus la el, mi-a povestit ce a îndurat el în prizonierat și a scăpat cu viață. Și acum câțiva ani a murit, era nițel mai în vârstă ca mine.” (Mărturie luată în 2010…)

 

E greu să pui ordine în mulțimea de gânduri pe care le stârnește povestea acestui popă Popescu… Aleg gândul cel mai puternic: a fost un gest de martir, atins de aripa sfințeniei va fi fost acest popă Popescu! Neapărat să aflăm mai multe, tot ce se mai poate afla despre autorul unui asemenea gest: „Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile!…”

Așadar, rușii au atacat exact când românii se pregăteau să-și îngroape morții! Copleșitori prin număr, rușii erau de neoprit, iar trupa de militari români, împuținată după lupte grele, nu mai putea apăra aliniamentul pe care se afla groapa comună a camarazilor morți în luptele din zilele anterioare. Și trupa a început să se retragă, numai că popa Popescu de la Ștefănești de Argeș nu putea să părăsească linia „frontului” său, cel nevăzut. Nu putea să oprească slujba de îngropăciune, nu putea să fie „expeditiv” cu rânduiala cea sfîntă a Bisericii. A stat sub ploaia de „obuze și șrapnele” să-și termine toate rugăciunile rânduite pentru iertarea de păcate și odihna sufletelor celor căzuți pe câmpul de onoare al datoriei față de Țară și Neam… Putea să vină și un Tsunami, nimic nu-l clintea pe preavrednicul preot! Pe prea preotul Popescu!

Teribilă priveliște! Cumplit moment!

E ciudat, dar cel mai mult mă gândesc la soldații ruși! Ce lumină de mult stinsă în sufletul lor se va fi aprins la vederea preotului pe care nimic nu-l poate abate de la împlinirea datinei creștine până la capăt. Vor fi înțeles semnificația a ceea ce vedeau?…

Dar noi? Noi am înțeles-o?…

Va fi să ne lămurim bine de ce un asemenea act de eroism creștinesc a rămas complet necunoscut și uitat în negura indiferenței noastre!…

Norocul nostru cu Vasile Șoimaru! A venit tocmai de la Chișinău ca să recupereze în inima Țării mărgăritarele frumuseții creștinești, ajunse ante porcas! Ce mare păcat ne-am fi făcut dacă se pierdea în neant această clipă pilduitorare pentru toată creștinătatea! Pentru orice om demn de acest nume!

Va fi să ne lămurim bine ce se mai poate face pentru recuperarea semnificațiilor atât de întăritoare pe care ni le lasă moștenire neștiută acest veritabil preot cum cruce in frontem gentis! (………………………………………………………………………)

 

 

*

 

 

  1. În loc de prefață

 

Stimate domnule Coja,

 

(………………………..) Textul „Preoţi cu crucea-n frunte” este atât de dens şi atât de plin de semnificaţii încât trebuie neapărat găsită modalitatea ca el să circule.

Mă bucur că pledaţi cu atâta vigoare (şi ardoare) pentru Biserica Neamului.

Am fost de-a dreptul emoţionat când am citit cele ce le spuneţi în legătură cu Cotul Donului, ce uriaşă pierdere am fi suferit dacă acel episod nu ar fi fost recuperat şi oferit dăinuirii veşnice de către dl Vasile Şoimaru. Şi am făcut această reflecţie. Noi, în perspectiva cotropirii totale a ţării, am depus spre ocrotire unui aliat puternic tot ceea ce ţara avea de valoare şi ceea ce putea fi deplasat, toate bunurile mobile, Tezaurul Naţional (noroc că nu am putut mişca din loc şi pământul că am fi rămas fără ţară). Ei bine, aşa cum se ştie, mai pe faţă sau mai aluziv, mai vehement sau mai potolit, ne luptăm şi azi, fără prea clare perspective, să ne redobândim Tezaurul, adică Ţara în ce consta ea ca bun mobil în 1917. O pierdere atât de colosală încât nu o putem cuprinde nici cu imaginaţia. Dar – asta era reflecţia mea – nu cumva suferim o şi mai mare pierdere, fără să ne fie sechestrat de către străini, prin ceea ce lăsăm neantului din Tezaurul nostru, material şi spiritual, din neglijenţă, din inconştienţă, din lipsa de preţuire a valorilor? Ca exemplu: episodul de la Cotul Donului, pe care, fără actul salvator al d-lui Vasile Şoimaru, îl pierdeam definitiv.

Pentru că episodul e cutremurător în monumentalitatea lui.

Să reconstituim.

Oastea română e divizată în două compartimente: o parte sunt ostaşii căzuţi la datorie aruncaţi ca deşeurile într-o groapă comună şi o altă parte ostaşii învinşi care se retrag în dezordine nemaisperând altceva decât să-şi salveze viaţa. Cine să mai stea în calea unui puhoi de milioane, în stare să cotropească jumătate de Europa, în stare să facă praf Berlinul, până mai ieri stăpânul de necontestat al lumii?

Şi totuşi…

Când oştirea română era pe jumătate sub pământ şi pe jumătate fugea în cea mai mare grabă, ceva din ea a rămas să facă faţă puhoiului dezlănţuit.

Cât din ea?

Un om, un ins, unul singur: preotul.

El s-a solidarizat nu cu cei care se salvau, ci cu cei care rămâneau ai nimănui şi cărora, ca să nu rămână ai nimănui, el le netezea calea către cer. A fost luat prizonier, a fost purtat, cum spune regretatul Grigore Vieru, „prin Siberii fără de sfârşit”, a rămas singur, a suferit enorm. Dar, în această încleştare pe viaţă şi pe moarte, nu el a fost cel învins. El a fost învingătorul.

Este cutremurător, dar, nu numai atât, e înălţător!

Asta a făcut Biserica naţională vreme de două mii de ani, de la crucea în X, ca avertismentele de pericol de la traversarea căilor ferate, a Sfântului Andrei până azi. Când totul părea pierdut, când şi ultima şuviţă de speranţă seca, ieşea ea şi punea piept furtunii. În cei o mie de ani de năvăliri năprasnice am fi pierit fără urmă, unii sub pământ, alţii fugind rupând pământul. Dar a ieşit ea, Biserica, şi ne-a ţinut în viaţă. Şi când, după mia de ani, toată lumea uitase de noi, fericită că am pierit, am ieşit la suprafaţă şi i-am venit de hac.

Evocarea d-lui Vasile Şoimaru mi-a adus în minte o alta. Nu dramatică, petrecută în cu totul alte condiţii, dar, tot aşa, ilustrând acţiunea Bisericii în păstrarea fiinţei neamului.

Mi-a povestit-o Doamna Veturia Goga.

În cadrul Complexului muzeal de la Ciucea există şi o biserică de lemn. Ea are o istorie a ei, interesantă din moment ce i-a impresionat şi pe nişte hinduşi.

În primăvara trecută, fiica mea, artist plastic, la solicitarea Muzeului din Ciucea, a deschis acolo o expoziţie cu ilustraţii la poeziile lui Goga în cadrul „Anului jubiliar Octavian Goga” (jubileu total ignorat în restul ţării – încă o dovadă a acelor pierderi inestimabile din Tezaurul nostru spiritual de care vorbeam adineauri). Într-una din vizitele pe care le-am făcut cu acel prilej, intrând, ca de fiecare dată, în biserica de lemn, am dat înăuntru – surpriză! – peste nişte tineri indieni. Cum nu era nici un ghid prezent, mi-am arogat eu această misie şi le-am povestit biografia venerabilului lăcaş care, cum spuneam, i-a uimit.

Iată cum stau lucrurile în relatarea Doamnei Prim-ministru Veturia Goga (numai sub aceasta formulă admitea să fie adresată).

După ce au cumpărat domeniul de la văduva lui Ady Endre, poetul cu care Goga era prieten şi-l preţuia ca artist, au auzit că într-un sat din Sălaj oamenii îşi demolează vechea biserică de lemn pentru a-şi ridica alta de zid. Goga s-a oferit să le cumpere biserica veche. Oamenii au fost fericiţi pentru că, în loc să pună lemnele pe foc, iau bani buni pe ele, capital ce acoperă ceva din cheltuielile cu noua construcţie.

Goga a dus un camion cu remorcă în care au fost încărcate bârnele bisericii sacrificate. Necazul a fost că, la ieşirea din Zalău, pe panta Meseşului, şoseaua face o sumedenie de serpentine, vreo zece, atât de strânse încât camionul cu remorca nu le puteau lua. Astfel că, la fiecare cotitură, camionul oprea, oamenii descărcau toate bârnele, camionul vira, bârnele erau încărcate la loc, se mai înainta douăzeci de metri, se descărcau bârnele, camionul vira, bârnele se încărcau la loc şi aşa de zece ori. Până la urmă s-a ajuns cu bine la Ciucea, biserica a fost reclădită la loc exact cum a fost, azi e biserica mânăstirii de maici şi totul merge cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Asta a făcut Biserica Neamului vreme de două mii de ani. De fiecare dată, la fiecare piedică ivită, s-a descărcat la pământ, s-a încărcat din nou, s-a descărcat la pământ, s-a încărcat din nou, şi tot aşa, până azi. Nu s-a simţit umilită când a fost făcută o grămadă informă de lemne aruncate la marginea drumului. S-a încărcat din nou şi s-a dus mai departe. Şi, triumfătoare, a fost din nou biserică, aşa ca la început, de lemn, dar cea mai înaltă biserică de lemn din lume! O capodoperă.

Nu vom pieri, asta e concluzia.

Când vom constata că nu mai avem nimic, că nu mai suntem nimic, va fi Biserica noastră!

Şi ea ne va da tăria să fim.

 

Doamne, ajută!

Miron Scorobete

(………………………………..)

 

 

*

 

Post scriptum Propunerea mea este următoarea pentru cei care vor să sprijine editarea în tiraj de masă a cărții:

Cine donează bani în aceste scop va primi în schimb un număr de cărți, la prețul de cost, câte revin pentru suma respectivă. Aceste cărți vor putea fi ridicate de la tipografie – dacă sunt mai multe, sau de la editură. Iar donatorul face cu cărțile ce dorește: le vinde, le donează, le face cadou la prieteni etc.

Alți donatori ne pot lăsa pe noi, pe mine mai exact, să le distribui gratuit unde cred eu sau unde și cui îmi indică donatorul. Bunăoară, la o biserică sau alta, la o mânăstire, în spitale, în unități militare, studenților, elevilor etc.

Alte exemplare, soase pe cheltuiala editurii, vor fi puse de editură în comerț, prin rețelele obișnuite.

Donatorii îmi pot scrie pe adresa ioncoja13@gmail.com pentru a primi numărul de cont la care să trimită banii și alte detalii. Donatorii pot solicita și mai multe fragmente din carte, le vor primi pe Email., nu putem pune pe internet întreaga carte pentru a evita edițiile pirat scoase în scopuri comerciale. Am mai pățit-o până acum. Vom pune cartea pe Internet după epuizarea tirajului tipărit.

Deocamdată facem cunoscut Cuprinsul cărții (numele capitolelor):

 

Cuprins

  1. Preoți cu crucea-n frunte
  2. (În loc de prefață)
  3. Sfinții studenți Vasile Baciu și Ion Moldoveanu
  4. România, grădina Maicii Domnului
  5. Despre Patriarhul Teoctist, numai adevărul
  6. Minunea de la Vorobiev
  7. Părintele prof. Ioan G. Coman
  8. Securitatea a colaborat cu Biserica, și nu invers!
  9. Păcatul cel mai mare
  10. Colinda mea
  11. Un președinte după chipul și asemănarea Neamului! Căci oastea e creștină!
  12. Mulțumescu-Ți, Doamne!
  13. Troița românească – De la Sfînta Troiță la Catedrala Neamului