Premiul Nobel pentru Pace şi foştii deţinuţi politici
12 iunie 2007
de Ion Coja
(interviu inedit din 1993)

– D-le senator Ion Coja, este adevărat că aţi propus în Senat candidatura la premiul Nobel pentru pace a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România?

– Da, am făcut această propunere în comisia de politică externă a Senatului şi colegii care se aflau de faţă au găsit de cuviinţă să accepte această propunere şi s-o înainteze biroului Senatului.

– Ce v-a determinat să faceţi această propunere?

– Nimic altceva decât sentimentul că este propunerea cea mai întemeiată care ar putea să plece de aici, din România. La premiul Nobel pentru pace pot concura şi instituţii, nu numai persoane. Dacă, din păcate, nu putem propune dintre noi nici o persoană demnă de acest premiu, în schimb, dintre instituţii, ne putem gândi la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici ca la o posibilă concurentă la premiul Nobel pentru pace.

– Ce a făcut această Asociaţie în sprijinul păcii?

– A făcut foarte mult pentru pacea şi liniştea din România, şi, implicit, pentru pacea din această parte a lumii în care mulţi s-ar fi bucurat ca după 1989 să se ajungă la o stare de non-guvernabilitate. Foştii deţinuţi au meritul de a se fi constituit într-o organizaţie care nu-şi propune, aşa cum se aşteptau unii dintre noi, să se răzbune pentru suferinţele îndurate, nu vrea să se răfuiască cu foştii călăi, nu vrea „dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”. Ei au avut puterea să-i ierte pe nenorociţii care le-au distrus tinereţile, singura lor pretenţie fiind aceea de a nu se face uitate crimele comuniste! Evident, pentru a nu fi posibilă repetarea acestor crime! Ştiu bine că propunerea mea este surprinzătoare pentru multă lume şi mai ales pentru cei ce s-au lăsat păcăliţi şi şi-au făcut o anumită idee despre aceşti deţinuţi. O idee greşită, indusă în mintea lor, imediat după Decembrie 1989, de televiziunea noastră, care, în primele luni ale lui 1990 s-a străduit cât a putut să răspândească în public portretul fostului deţinut politic însetat de răzbunare, care vrea să-i împuşte pe toţi cei patru milioane de membri ai fostului PCR. Nimic mai fals decât acest portret diversionist!

– Doriţi procesul comunismului?

– Avem nevoie şi de procesul comunismului, dar şi de procesul comuniştilor! Atât cât se mai poate face acesta „ad personnam”.

– Parcă ziceaţi că trebuie iertaţi!

– De iertat, îi iartă ei, foştii deţinuţi. Dar noi, cei care nu am suferit în închisori, nu avem dreptul să iertăm! De aceea avem nevoie de un proces al comunismului şi al comuniştilor deopotrivă, pentru a ieşi din vagul în care ne-am împotmolit, pentru a stabili odată pentru totdeauna cine este şi cât este de vinovat!

– Aţi fost membru de partid?

– Am fost, începând din vara lui 1969. Te rog să notezi aşa: majoritatea oamenilor serioşi din România au fost membri ai PCR. Din păcate însă erau nişte figuranţi. Nu oamenii serioşi din PCR au condus PCR-ul! Dacă PCR nu s-ar fi desfiinţat, eu cred că aş fi rămas mai departe membru al PCR, măcar pentru o vreme, şi aş fi cerut ca PCR-ul să se ocupe de „procesul comunismului”, al comuniştilor! Mă întreb dacă nu cumva desfiinţarea PCR-ului a fost atât de bine regizată pentru a se evita acest proces pe care PCR-ul nu l-ar fi putut evita, iar cei mai mulţi dintre membrii săi l-ar fi dorit cu toată ardoarea! Avem nevoie de acest proces pentru a stabili cu exactitate limitele vinovăţiei! Inclusiv ale vinovăţiei lui Nicolae Ceauşescu!

– Să ne întoarcem la deţinuţii noştri. Ce şanse ar avea la premiul Nobel pentru pace?

– Mai niciuna!… Dar candidatura lor trebuie susţinută, este o ocazie potrivită de a le aduce astfel omagiul nostru, al celor ce n-au suferit alături de ei! În plus, ar fi aceasta o bună ocazie de a face bine cunoscute tuturor dimensiunile reale, adevărate, ale anticomunismului românesc, precum şi dimensiunile halucinante ale represiunii bolşevice! Nicăieri în Europa de Est împotrivirea la comunism nu a fost mai netă ca în România! Această împotrivire a început încă din 1917, din tranşeele primului război mondial, când soldatul român, adică ţăranul român, a respins propaganda bolşevică, considerând-o o blasfemie! De aceea,probabil, românii au fost ţinta cea mai insistent urmărită de internaţionala comunistă.Când aceasta a ajuns la putere, după 6 martie 1945, s-a încercat pur şi simplu „decapitarea neamului românesc”, cum spunea Petre Ţuţea.

– Aveţi în familie foşti deţinuţi politici?

– Un frate al tatii a fost deportat la Bicaz, cam toţi ceilalţi au fost declaraţi chiaburi şi hăituiţi ca nişte infractori doar pentru că fuseseră oameni gospodari… Aş zice că am crescut în nota obişnuită fiecărei familii… Ceva deosebit nu a fost… Simpatia mea pentru foştii deţinuţi provine din norocul ce am avut de a-l cunoaşte pe Victor Smatoc, pe Marcel Petrişor, pe Simion Ghinea, pe Petre Ţuţea, pe Dumitru Bacu, pe Constantin Boceanu, pe Natalia Gheorghiu, pe Nae Cojocaru… Trebuie să fim cu toţii mândri de felul în care neamul românesc a trecut prin examenul atât de dur al închisorilor comuniste. Adică să le fim recunoscători foştilor deţinuţi politici. Ei au scris un capitol glorios de istorie românească! Sunt perfect conştient de asta şi de aceea m-am şi gândit imediat la îndreptăţirea lor de a fi onoraţi prin premiul Nobel pentru pace… De fapt, dacă mă gândesc bine, că unul ca Zaharov a putut fi premiat Nobel pentru pace, atunci mă întreb cine oare nu ar merita acest premiu?! Aproape că-mi vine să mă propun şi pe mine pentru premiul Nobel!

– Cum aşa?

– Foarte simplu: în anii ’50, când membrii de azi ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici putrezeau în închisorile staliniste, tovarăşul Zaharov era făcut academician şi câte şi mai câte, drept răsplată pentru ataşamentul său la politica lui tătuca Stalin, cel mai mare criminal din istoria lumii, căruia Zaharov, marele fizician, îi pusese la dispoziţie bomba cu hidrogen. Eu eram copil în anii aceia, dar ştiam bine cine este Stalin şi ce oameni de valoare erau exterminaţi, după ordinele lui Stalin, în închisorile bolşevice din România. Dacă AFDP va primi premiul Nobel pentru pace, comitetul norvegian care acordă acest premiu îşi va putea spăla astfel multe păcate! Cine ştie? Poate că le vine gândul cel bun! Doamne, ajută!

*

Acest interviu a fost consemnat de mereu regretatul ALEXANDRU SAUCĂ, pentru „Expres Magazin”, în anul 1993. Interviul nu a mai apărut însă. Propunerea pe care ION COJA a făcut-o la Comitetul Internaţional de acordare a premiului Nobel pentru pace a stârnit interesul Comitetului, care a reţinut-o pentru discuţia şi selecţia finală. Nu a lipsit mult ca să se producă marea surpriză. Din păcate autorităţile FSNiste nu au mişcat un deget, iar conducerea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, dl Ticu Dumitrescu în persoană, nu s-a omorît cu firea. Cornel Coposu a încercat un loby să creeze la New York în favoarea foştilor deţinuţi, a premiului, ceea ce a stârnit loby-ul unor evrei mai bine informaţi, care au scris Comitetuluide la Oslo scrisori de protest pe tema că majoritatea foştilor deţinuţi din România sunt membri ai Mişcării Legionare, vinovată de toate relele din România, de pogromuri, holocausturi, gazări în masă etc. Este foarte adevărat că mai toţi deţinuţii politici anti-comunişti din România au fost legionari, dar la fel de adevărat este şi că „legionarii nu au ucis nici un evreu”. Poate data viitoare, ca să nu rămână de minciună atâta propagandă anti-legionară! Chiar, la ceasul care nu poate să nu vină, când români şi evrei deopotrivă vor cădea de acord că au fost minciună povestea cu Abatorul, cu pogromul de la Bucureşti, cu holocaustul din Transnistria şi cei 10 sau 20 de mii de evrei morţi la Iaşi, cine va răspunde pentru suferinţele provocate de aceste minciuni? Vor plăti evreii? Care evrei?, căci vor fi oale şi ulcele evreii nemernici, ca şi cei de treabă şi cumsecade. Chiar şi Harry Culler. Ce să mai zic de Aurel Vainer?! Ori de subsemnatul, acelaşi, al Dumneavoastră, I.C.