Mai este actuală

ISTORIA EVREILOR ÎN ŢERILE NOASTRE

scrisă de Nicolae Iorga în urmă cu mai bine de 100 de ani?

 

„Istoria se repetă!” …De câte ori n-am auzit această propoziție?! Și de cele mai multe ori m-am mirat de cel care o rostea și nu vedea că nu se potrivește deloc! Nu vedea că istoria nu se repetă nicicum, decât cel mult la nivelul unor aparențe care, scoase astfel prea mult în evidență, ascund adevărul, aspectele esențiale, și în felul acesta cele mai multe scapă analizei și înțelegerii noastre. …Am auzit vorba aceasta și deunăzi, când unui coleg i-am spus că se retipărește Istoria Evreilor scrisă de Iorga. S-a bucurat! Și a comentat cam așa: „E foarte bine că se va tipări! Era nevoie, căci, iată, cum bine vezi, istoria se repetă!”

I-am cerut deslușiri, ce anume se repetă? Și nu a reușit să găsească argumentele necesare. Am insistat, precum odinioară Socrate, și până la urmă am ajuns împreună la altă concluzie, probabil cea corectă: nu istoria se repetă, ci persistă în istoria noastră o anumită problemă a cărei soluție încă nu s-a găsit! În cazul de față este problema evreilor, vestita „chestiune” evreiască! De aproape două veacuri această problemă a devenit tot mai preocupantă pentru oamenii de rând, pentru guvernanți, pentru „formatorii de opinie”!… Atât de preocupantă în ultimii ani încât guvernanții noștri, luând pildă guverne așa zis democratice mai occidentale, au legiferat termenii și limitele în care avem voie să discutăm această problemă!… Au pus zăbală și surdină discuțiilor în jurul chestiunii!… Au stabilit chiar și care sunt aspectele tabu ale acestui subiect!

Asta după ce părea, la un moment dat, că problema evreiască s-a rezolvat definitiv prin emigrarea masivă a evreilor din România în Israel. Vestita Alia! Începută chiar de la sfârșitul veacului al XIX-lea, întețită în anii războiului și mai ales după, acest veritabil exod părea că s-a încheiat. În 1989 mai trăiau în România câteva mii, vreo cinci mii de evrei, majoritatea prea bătrâni ca să mai plece din rosturile lor și să-și facă altele, în Țara Sfântă! În Țara Sfântă! Ce poate fi mai atractiv decât să te întorci în Țara din care străbunii tăi au fost nevoiți să plece, au plecat bieții oameni chiar dacă era însăși Țara promisă de Dumnezeu! Pentru poporul ales de Dumnezeu!… Cum să nu te întorci într-o astfel de țară și să nu mai pleci în vecii vecilor?!…

În liniile sale mari, ultimele două veacuri de istorie românească nu pot fi depănate de cronicar fără să atingă această problemă: problemele pe care le-au pus românilor evreii care s-au aciuat pe aici, prin părțile românești, în număr tot mai mare, alcătuind, pentru o bună perioadă de timp, minoritatea etnică cea mai numeroasă din România! Fenomen istoric cu consecințe dintre cele mai variate și complexe, nelipsind nici beneficiile pe care le putem inventaria dacă cercetăm lucrurile cu o minimă obiectivitate și imparțialitate. Ce am avut de câștigat și ce am avut de pierdut de pe urma evreilor nu constituie însă obiectivul însemnărilor de față. Problema pe care ne-o punem se limitează strict la textul lui Nicolae Iorga, în căutarea motivelor care ar putea să facă utilă, chiar necesară republicarea de față. Pentru claritate, vom enumera câteva dintre aceste motive…

1. Principalul motiv pentru care este actuală și azi Istoria Evreilor din țerile noastre scrisă de Nicolae Iorga în urmă cu peste un veac rezultă din faptul ciudat, bizar și neașteptat că după 1990 evreii au început să fie iar interesați de România, interesați să revină în România, să devină cetățeni ai României – firește, cu dublă sau triplă sau quadruplă cetățenie! Motivele acestui nou exod, ca și dimensiunile reale ale procesului, nu sunt făcute publice. Ba chiar fenomenul însuși este ținut departe de ochii și comentariile presei, ale clasei politice, este literalmente ascuns! Ocultat! Tabu. Niciun text oficial, nici măcar Buletinul Oficial al guvernanților nu spune o vorbă pe acest subiect. Strâns cu ușa de subsemnatul, Dorel Dorian, la data aceea reprezentantul evreilor în Parlamentul României, a recunoscut că pe lângă cei vreo șase-șapte mii de evrei, pe care decembrie 1989 i-a găsit în România, mai sunt 300.000 de evrei care vin în România ca la ei acasă deoarece atunci când au plecat din România, când au cerut repatrierea în Israel, nu au renunțat la cetățenia română! (În paranteză fie spus, o minciună sfruntată! Renunțarea la cetățenia română era obligatorie pentru toți care plecau în Israel sau Germania ori Grecia, pentru a se repatria… Prin asta afirmând clar că România nu este patria lor!).

2. Dimensiunile exacte ale acestei noi migrații, post-decembriste, nu sunt încă cunoscute, ea fiind azi în plină desfășurare. Evreii vin, își iau cetățenie română, își cumpără case unde și câte doresc, terenuri, păduri etc. Tot mai multe voci românești rostesc sinistra sintagmă: palestinizarea României. Cu alte cuvinte, în termeni noi, cu o strategie complet nouă, se reia – zic mulți oameni de bună condiție intelectuală, se reia proiectul Israel în România! Un Israel de rezervă, de data asta, dar nu numai. Mulți dintre evrei sunt interesați să plece din Israel în Europa. Iar cetățenia românească îi transformă pe loc în cetățeni ai Uniunii Europene, uniune în care Israelul trage nădejde să intre cât de curând. Până atunci, România este Kerka Porta pentru evrei! Din păcate, sunt semne multe că evreii își caută de fapt un refugiu de rezervă. Statul Israel este din ce în ce mai nesigur! În Israel a apărut și o teorie politică, numită diasporism, care ia în calcul cu toată seriozitatea întoarcerea evreilor veniți din Europa, înapoi în țările de unde au plecat!… Chiar va trebui să-i primim vrând-nevrând? Împotriva voinței noastre?!

3. În paralel cu reluarea exodului evreiesc spre România, tot după 1990 s-a declanșat un alt proces, încă și mai surprinzător pentru noi, românii: culpabilizarea românilor, a lui Ion Antonescu și a regimului său, a autorităților românești din perioada iunie 1940 – august 1944, pentru genocid, pentru holocaustul care ar fi făcut circa 400.000 de victime printre evreii din România. Mă număr printre cei care înainte de 1990 mă simțeam confortabil în sinea mea de român știind că românii nu au participat la Holocaust, că, chiar și cu anumite riscuri conștient asumate, Ion Antonescu nu a marșat la presiunile Berlinului, nu a emis niciun document, nu a ordonat nicio acțiune care să lezeze integritatea și demnitatea de ființă umană a vreunui evreu din România!

Uimirea noastră, a românilor, a fost nesfârșită la început. Apoi am început să pricepem ce se urmărea prin acest fals istoric monstruos: să ne inducă în suflete un sentiment de vinovăție față de evrei, iar acest sentiment, bine cultivat prin mass media mercenară și prin marionetele din clasa politică, să ne facă să acceptăm fără să crâcnim două obiective evreiești, strâns legate între ele: (1) plata unor despăgubiri pentru acele suferințe inventate, și (2) acceptarea revenirii în România a sute de mii de evrei. Acești evrei, revenind cu o susținere materială și logistică nelimitată din partea statului, a Cahalului evreiesc, urmează a se instala ca o pătură socială și etnică superpusă, a societații românești! Nu vin evrei rufoși și zdrențuroși ca pe vremea Regulamentului Organic, ci evreii vin acum ca oameni de afaceri, ca investitori, pe care cuvine-se să-i întâmpinăm cu brațele deschise… Vin să ne binefăcătorească!

Așadar, revine în prim planul existenței noastre românești „chestiunea evreiască”!… Cum am putea spune că istoria nu se repetă?!…

A spune așa, că istoria se repetă, induce în mentalul nostru comunitar, românesc, sentimentul că nu ar fi nimic prea grav, am mai trecut noi prin încercarea asta! Să nu ne repezim să ne alarmăm, să speriem copiii și să ne precipităm spre icoane, rugându-ne la bunul Dumnezeu să ne mai apere o dată!…

Din păcate, istoria, cel puțin de data asta, nu se repetă! Deși este vorba de reluarea unui vechi conflict, datele sunt cu totul altele față de situația în care ne aflam, ca stat și ca popor, la data când marele istoric își ține la Academia Româna conferința sa despre Istoria Evreilor din țerile noastre.

Mai înainte de orice, fac observația că astăzi este de neimaginat ca la Academia Română să se mai poată ține o asemenea conferință! Nu pentru că ne lipsesc academicii cu atâta știință de carte, ci altceva ne lipsește!

Ne lipsește în primul rând clasa politică, liderii politici și spirituali, nu neapărat de talia unui Kogălniceanu și Brătianu, Alecsandri și Negruzzi, Vasile Conta și Hașdeu, Maiorescu și Panu, dar măcar cât de cât normali, care să reacționeze în vreun fel la primejdia de moarte care ne paște! Care să aducă în dezbaterea Parlamentului ori măcar să pomenească într-o interpelare banală, la îndemâna oricărui parlamentar, faptul că Țara intră tot mai adânc sub regimul de ocupație străină!

Ne lipsesc formatorii de opinie, ziariștii care să țină pe prima pagină a ziarelor problema agresiunii la care suntem supuși! Firește, nu cer nimănui, nici măcar bunului Dumnezeu, să mai avem un Mihai Eminescu. Știu bine că un al doilea nu se va mai ivi!… Dar Eminescu nu a fost nici pe departe singurul publicist care a ținut trează în mintea publicului conștiința pericolului evreiesc, nu a fost singurul care și-a complicat existența de dragul cauzei adevărului… Nenumărați au fost ziariștii și publiciștii care au alcătuit, în jurul lui Eminescu, un „context profesional”, o unanimitate de idei și atitudini în „chestiunea israelită”… Unde ne sunt ziariștii aceia, ziariștii d’antan?!…

Ne lipsește chiar și un Carol I, prinț și rege apoi, care, deși provenea dintr-o lume, cea germană, în bună conviețuire cu iudaismul, a sesizat caracterul special, excepțional, pe care-l avea în România prezența tot mai numeroasă și mai greu de suportat, pe toate planurile, a evreilor!… Era clar că urmăreau ceva evreii și curând s-a vădit clar ce anume: o bucată importantă din teritoriul românesc, locuit de români, pe care să-și facă o țară a lor! Un Israel! În România! Teritoriul vizat fiind Moldova întreagă, incluzând așadar Basarabia și Bucovina, precum și o parte din Galiția. Vor fi avut pentru această intenție susținerea țarului? Căci a Occidentului, în frunte cu Statele Unite, au avut-o chiar fățișă, la fel cum va fi și susținerea regimului boșevic instaurat tot de evrei, în Rusia…

Cu alte cuvinte, suntem, ca popor și ca stat, într-o situație extrem de grea, mai vulnerabili ca oricând în istoria noastră!

Întrebare copilărească, adică ingenuă, curată: ce-i de făcut, dacă lucrurile stau așa de rău?

Evident, sunt multe de făcut. Dacă ar fi să le ierarhizăm, după principiul priorității, într-o primă etapă ar fi să conștientizăm primejdia, datele și componentele problemei, ale provocării cu care istoria ne confruntă, ne mai pune o dată la încercare!

Republicarea conferinței ținute de Nicolae Iorga în fața publicului academic se potrivește mănușă în acest sens! Inițiativa editurii Vicovia este nu numai inspirată, dar total adecvată necesităților momentului pe care îl trăim, mulți dintre noi fără să aibă habar de ce le pregătește ziua de mâine!

Editorul s-a văzut însă în fața unor dificultăți pe care Iorga nu le-a resimțit la vremea sa, ca istoric. Mă refer la o serie de afirmații ale lui Iorga care, chiar dacă sunt exacte, citând întocmai surse și documente de odinioară, nu știm cât de mult corespund totuși adevărului, mai ales când este vorba de afirmații care lezează demnitatea unei comunități. Este motivul pentru care am considerat și cu ceva vreme în urmă că nu este simplu să mai publici azi textul lui Nicolae Iorga.

Miza principală a conferinței a fost să respingă pretențiile unor publiciști evrei cam certați cu rigoarea demonstrației științifice potrivit cărora ar exista temeiuri istorice pentru „a reclama drepturile autohtoniei, prezentându-se ca a doua națiune a patriei…”

La o primă lectură, textul pare violent anti-semit! Dar nu avem voie să ne grăbim cu asemenea concluzii. Iorga face o delimitare asupra căreia, din păcate, nu insistă suficient. Insistă subsemnatul, subliniind delimitarea între evreii care veniseră în țară începând cu domnia lui Vasile Lupu și al căror număr rămăsese nesemnificativ, majoritatea fiind evrei sefarzi, pe care Nicolae Iorga îi numește „evreii lui Dimitrie Cantemir”, și evreii cazari, care au dat năvală în Moldova, venind din Polonia, Austria și Rusia, de unde îi alunga fie autoritatea publică, fie legislația căreia acei evrei refuzau să i se supună. Desigur, termenii sefarzi și cazari nu erau folosiți de Iorga. Iată și citatul peste care cititorii sunt invitați să nu treacă cu vederea:

„Dar mai e un argument: evreii lui Dimitrie Cantemir nu vorbiau limba ebraică, dar desigur cea spaniolă, ca şi cei din Ţara Românească, şi o puteau părăsi numai pentru limba ţerii. Evreii lui Mihai Sturza însă, ca şi imensa majoritate a evreilor de astăzi, vorbesc acel jargon german, al cărui caracter arată timpul foarte recent când unele elemente româneşti au pătruns în el. Evrei ca aceia cari în Bucureşti aclamară la 1848 steagul tricolor, pe care Eliad Rădulescu scrisese „emanciparea israeliţilor” – câteva mii în tot Principatul – şi colaborau la „Pruncul Român” al lui Rosetti, un dr. Barasch, un cunoscut scriitor, un Hilel B. Manoach, prezident al Municipalităţii revoluţionare, donator de burse Universităţii, un Iscovici şi Rosenthal, prieteni ai corifeilor mişcării, lipsiau dincolo de Milcov cu desăvârşire (s.n.).”

Consider că este esențială distincția propusă de Nicolae Iorga, ar fi util să operăm și azi cu ea!…

Despre „calitatea” proastă a evreilor de care trebuia să fie ferită Țara vorbește deslușit și Ion Brătianu într-un interview acordat reprezentantului foii „Deutsche Zeitung” la 1877, evrei pentru care „filantropii Apusului” se dădeau de ceasul morții să fie recunoscuți ca cetățeni români cu drepturi depline:

„Sunt evrei de naţionalitate rusească, de calitatea cea mai rea… Din zece contravenitori la impozite, nouă erau evrei… Fiecare evreu din clasa de jos se declară, îndată ce are un conflict cu autoritatea locală, supus austriac. Avem la noi evrei ce au venit din afară pentru a scăpa de conscripţia militară… Nu vreau ca România să devie un refugiu de răi cetăţeni… Intoleranţa religioasă, atât mie cât şi ţerii mele, e ceva necunoscut.”

În sfârşit Costache Negri se exprimă la 1860 astfel despre aceiași evrei:

„Jidovimea, adică a şaptea parte din poporaţia noastră totală, este cea mai tristă lepră cu care ne-a osândit slăbiciunea, neprevederea şi venalitatea noastră”, şi el înţelegea o soluţie numai în favoarea „celor înstăriţi şi vechi din ţară”, cu excluderea miilor de vagabonzi: „după ţara noastră trebue să ne fie şi politica, iar nu după cele străine”. Așadar, în mod clar, nu de toți evreii era vorba, ci de acea categorie de infractori dovediți sau potențiali pe care orice țară îi marginalizează. Ei veneau în România alungați din țara de baștină! Cum să le deschizi porțile Țării unor astfel de indivizi, deloc puțini, sute de mii?!…

Prezența evreilor în mijlocul românilor poate fi luată în seamă abia din vremea lui Vasile Lupu, când „răsboiul de desrobire economică al cazacilor poloni aruncă în Moldova pe unii dintre exploatatorii lor evrei, ca arendaşi şi cămătari, cum a aflat-o un călător sirian din gura unuia din fugari, Iankăl”.

Se dovedește repede a fi o prezență nedorită și respinsă pe motive variate, practic însă niciunul religios, „teologic”! Țăranul român nu-i reproșează evreului aciuat în preajma sa deicidul binecunoscut și mereu invocat, în fals, ca explicație și cauză a anti-semitismului. Ci pricinile adevărate sunt mult mai imediate, ușor de constatat când se ivesc între oameni care ajung să se învecineze și să se cunoască destul de bine. Voi enumera câteva, așa cum reies din documentele prezentate de marele erudit.

(1) Românul, în ipostaza sa moldavă, este neplăcut impresionat de murdăria, apectul fizic neîngrijit, respingător al evreului „imigrant”, sosit în țara noastră pentru că pe unde a mai fost l-au gonit toți. Majoritatea evreilor care au intrat în Moldova și vor face obiectul „chestiunii evreiești” sunt din cea mai joasă extracție socială și, deseori, umană. Probabil nu tocmai reprezentativi pentru neamul evreiesc, dar cu ei va „defila” în Moldova neamul lui Israel! Nu s-au îngrijit să ne trimită niște evrei mai de soi!…

(2) Oripilant pentru român, incestul! Promiscuitatea unor relații intra-familiale unanim respinse în lumea românească, unde păcatul acesta nici nu e pus la socoteală, ca un lucru posibil! E de negândit! Cu atât mai puțin de săvârșit… Li se reproșează și asta evreilor! Nu pare de crezut, dar e sigur adevărat că li se punea pe seamă acest păcat! (Vezi nota 119: „Documentele contemporane îi arată plini de toate păcatele: trec cai de furat tovarăşilor din Iaşi, cumpără mărturii, fac «iscălituri viclene», îşi siluesc fetele etc.”).

(3) Lipsiți de orice virtute bărbătească, militară. De unde expresia „a se lupta jidovește”, sinonimă cu „a da dosul”!… De altminteri, una din cauzele exodului, a puhoiului de evrei care năboiește peste fruntariile de Nord și de Est ale Țării este fuga de incorporare. Când Austria și Rusia încearcă să facă recrutări pentru armata imperială din rândul evreilor, aceștia „dau bir cu fugiții” și se refugiază în Moldova, iar când se încep și aici incorporările obligatorii, găsesc soluția: plătesc pe cineva să facă armata în locul lor… Soluție care nu putea să meargă la nesfârșit, astfel că la Războiul de Independență, din 1877-78, evreii încetățeniți vor lua parte. Chiar și în bilanțul sacrificiilor de vieți… Acest aspect nu mai este însă pomenit de Nicolae Iorga.

(4) Nedoriți necăieri și alungați deseori deoarece „se deosebesc esenţial de ceilalţi locuitori, pentru că sug prin camătă sângele raialelor şi, unde merg, fac mii de supărări subt cuvânt de bani”.

(5) Ca negustori sau meseriași, se dedau, cu ingeniozitate, la tehnici necinstite de a elimina concurența, nu prin calitatea prestației, ci prin diversiune și sabotaj:

„La Botoşani breslele se desfac, din concurenţa lor, şi blănarii se plâng domnului Grigore Ghica, în cuvinte mişcătoare că «de la o vreme naţia evreiască, aceea ce cu semeţie se amestecă fără îndrituire în toate, s-au nărăvit a intra şi în acest meşteşug», smomind calfele, nu pentru a le învăţa, ci pentru a ruina pe patronii lor, «împiedicând alişverişul», aducând pe breslaşi la cerşitorie.”

(6) De răul lor nu se plâng numai moldovenii, domnitori și țărani deopotrivă, ci și observatorii străini cât de cât neutri, inclusiv cumsecadele împărat Iosif al II-lea, care scrie la 19 iunie 1873, după o inspecție la Cernăuți: „Să se urmeze cu evreii acelaşi sistem (de constrângere la agricultură; ei obiectau că sărbătorile lor cad pe vremea celor mai însemnate munci ale câmpului); ori se fac negustori şi meşteşugari cinstiţi, ori se consacră plugăriei, ori trebue scoşi din ţară”.

Ajunși în Austria venind din Galiţia şi Polonia, evreii vagabonzi („rătăcitori”) erau trimişi în Moldova. Aici găseau un tratament pe care guvernatorul Bucovinei îl califică aşa: „în nici o ţară evreii nu se bucură de atâtea privilegii şi drepturi şi nu plătesce mai puţin”.

Tot din Austria avem însemnările generalului Enzenberg: evreii, zice acesta, sunt „neamul cel mai de-a dreptul stricat, dedat trândăviei; se hrăneşte, fără ca cineva să-i împiedice, din sudoarea creştinilor muncitori”. O comisiune, care funcţiona în 1781, arată că „aici în ţară evreii obişnuiesc a cumpăra ţăranului dinainte puiul în ou, mierea în floare şi mielul în pântecele mamei, pe un preţ mic, şi prin această camătă îi sug cu totul pe locuitori şi-i aduc la sărăcie, aşa încât, ţăranii împovăraţi astfel de datorii şi pentru viitor, nu află alt mijloc de mântuire decât să fugă din ţară; cu acest chip evreii dau aici prilej la emigraţie şi sunt deci primejdioşi poporaţiei şi agriculturii. Evreii de aici se hrănesc mai mult cu cârciumele şi dau prilej poporului să bea şi să se strice; prin expulzarea lor ar fi hrana mai ieftină, beţiile s-ar mai opri, înşelătoria în negoţul cu mărfurile ar înceta, preţul arenzilor ar scădea şi satele s-ar păstra”. Consiliul de Răsboi imperial recunoaşte specularea rafinată (s.n.) a populaţiei, acapararea negoţului cu camătă nemăsurată, stricarea prin holercă a sănătăţii şi moravurilor naţiei. Din asemenea motive luminatul împărat refuză la 7 octombrie 1782 să primească „deputații comunității ai Ober-Kahalului”…

Călători occidentali au aceeași percepție despre evreii „din Moldova”: „oameni fără cinste și meșteri proști la tâmplărie, criotorie și ceasornice”. (Contele de Hauterive)

Pentru a rezista în acest context uman plin de adversitate, evreii din Moldova recurg la mită, plătind bani grei celor care, prin funcția lor, trebuia să-i ferească pe autohtoni de răul invadatorilor. Numeroase cazuri sunt semnalate de tineri boieri care conștientizează tot mai mult primejdia de moarte a prezenței în Țară a unor importante efective umane de asemenea calitate. „Cine este acela care a dat proiectul Obșteștei Adunări pentru a se hotărî luarea la oaste și din nația israelită și care, ca să nu puie în lucrare această legiuire, a luat mită de la israeliți 40.000 de galbeni?” …Așadar Mihai Vodă Sturza, susțin autorii memoriului acuzator, a propus o lege dreaptă, care nu le convenea „israeliților”, știind bine cum va reacționa Cahalul…

În alt memoriu este dată-n vileag „o tovărășie de jidani” care dau mită 30.000 de galbeni pentru a nu le fi deranjat „contrabandul rachiului”…

Mai presus de toate aceste consemnări, cea mai grăitoare mi se pare reacția limbii române, a vorbei care sancționează necruțătoare comportamentul inadmisibil al celui de alături. Așa se face că apare în limba română o formulă de jurămînt/blestem bizară, dar teribil de explicită: să mă fac jidan dacă…

Însuși domnitorul Țării, urmaşul lui Vasile, Gheorghe Ştefan, se „blăstămă” într-o scrisoare aşa: „să nu hiu creştin, să hiu jidov, şi de legea mea să hiu scăpat”.

Aceeași formulă de jurămînt o găsește Nicole Iorga consemnată și-n secolul al XVIII-lea: „s-au giurat ca să fie jidan dacă li-a da ogoarile”…

Sentimentul de repulsie avea temeiuri indiscutabile, chiar și atunci când ajungea la asemenea exagerări, destul de expresive pentru orice limbă, trebuie să recunoaștem fără niciun resentiment. Un asemenea temei l-a constituit și convingerea creștinilor că evreii practică omorul ritual al copiilor de creștini, cu al căror sânge rabinii „ung la nașterea copiilor lor ochii, și mai ung și pragul ușilor și-l pun în azimele lor ce fac la sărbătorile Paștilor, și-l au în chip de sfințenie acel sânge.” Ne vine greu a crede azi că asemenea practici au fost scornite de mintea înfierbântată a autohtonilor…

*      *

*

Acuzația de antisemitism planează de la bun început pe orice inițiativă de a repune în circulație acuzațiile aduse evreilor de lumea românească de odinioară, acuzații pe care Nicolae Iorga le-a documentat totuși cu atâta acribie. Subsemnatul a considerat că nu ar fi momentul potrivit pentru a spune pe nume chiar tuturor lucrurilor. În mod evident, păcatele evreilor descrise în documentele citate de Nicolae Iorga aparțin unor vremuri „revolute”, „barbare”. Concluzia aceasta, pe care o propun cititorilor, mi-a fost întărită deunăzi de o lucrare excepțională dedicată la nivel planetar „chestiunii evreiești”: Secolul Evreiesc, a evreului Yuri Slezkine, apărută inițial sub titlul The Jewish Century, la Princeton University Press, New Jersey, în 2004.

Este impresionantă franchețea și luciditatea cu care autorul își asumă, ca evreu, toate tarele și păcatele pe care evreii le-au exhibat de-a lungul secolelor de istorie străbătute de ei cu o voință de a supraviețui copleșitoare! Prezentând cititorilor o documentare impresionantă, dar și o ușurință cuceritoare în a corela informațiile, brodând ipoteze și concluzii pe cât de argumentate, pe atât de neașteptate, autorul evreu demonstrează legătura cauză-efect care există între modul de viață practicat de evrei și defectele, dar și abilitățile de comportament pe care le-a generat nomadismul!… Am fost surprins să constat că autorul are motive serioase să-i considere pe evrei un popor nomad. De capul meu n-aș fi zis una ca asta. Mitul evreului rătăcitor, de unul singur sau în grupuri mici, al familiei, nu aș fi zis că înseamnă nomadism. Yuri Slezkine merge mai departe și dă un contur precis unei tipologii umane atot-cuprinzătoare la nivel etnologic. Conform autorului american, în totalitatea lor popoarele lumii s-ar deosebi unele de altele grupându-se totuși în numai două mari clase: popoare nomade și popoare statornice, pe care, cu termeni adhoc propuși, le numește popoare „apolliniene” și popoare „mercuriene”.

Primii ar fi popoare de țărani și militari, dedicați păstrării și dezvoltării unui spațiu determinat, fetișizat și idealizat ca patrie, ca baștină, ca „vatră”. Ceilalți ar fi persoane care mijlocesc, colportează, se angajează mereu în alte relații, „socializează” ușor și sistematic, se descurcă apelând mai degrabă la inventivitate decât la forță, sunt obligați să nu dea prea mulți bani pe onoare și demnitate, care, de cele mai multe ori „costă”, te împiedică să fii eficient… Nomazii, singuratici și stingheri, sunt persoane vulnerabile și rătăcitoare, de regulă supuse unor persecuții și marginalizări. „Refuză lupta”, spune Slezkine. Evreii, ca popor mercurian, au dezvoltat un mod de comportament al cărui scop urmărit a fost supraviețuirea, evitarea extincției. Rezultatul a depășit așteptările: supremația mondială la care au ajuns și pe care autorul, spre deosebire de ceilalți publiciști evrei, nu o escamotează, nu face din ea un secret, ci o recunoaște cu o satisfacție reținută, acceptabilă pentru cititori.

Spre mirarea mea, autorul stabilește la tot pasul paralele și asemănări între evrei și țigani, alt popor nomad bine cunoscut. Cu deosebirea că strategiile imaginate de cele două popoare, pe cât de asemănătoare sunt în anumite privințe, pe atât de tare se deosebesc în altele, cele mai importante. În final, strategiile imaginate și practicate de evrei le-au adus un maxim câștig de cauză: secolul al XX-lea este „secolul evreiesc”, al supremației evreiești, nu se sfiește s-o spună deschis autorul! Vorbește acesta chiar de o „iudaizare” a planetei, în sensul că strategiile și tehnicile de comportament iudaic au început să fie copiate de ceilalți, inclusiv de „apollinieni”, tentația de a domina pe ceilalți fiind tot mai larg răspândită în lumea modernă!…

În rezumat, autorul consideră că asistăm pe plan global la o paradoxală inversare de roluri și de mentalități: evreii, eliberați de povara și obsesia supraviețuirii, au dat de gustul, de farmecul comportamentului „apollinian”, al celui care se simte puternic, stăpân, gustă acum din bucuriile generozității, ale corectitudinii, pe care ți-o poți permite când ești mai bogat decât ai nevoie să fii… Asta în timp ce întreaga planetă se cam iudaizează, se „mercifică”, cum spunea Ioan Petru Culianu, adică adoptă un comportament mercurian, preocupat de eficiență, de profitul cu orice preț, chiar și cu prețul onoarei…

Din perspectiva acestei viziuni, evreii nu mai sunt deranjați să li se pună în fața nota de plată pentru păcatele înaintașilor! În mare parte s-au plătit de ele și au din ce plăti până la ultima lețcaie… Evreii de azi țin la demnitate, sunt dispuși să răspundă, bărbătește, pentru faptele lor!… Evreii tind, în număr tot mai mare, spre un astfel de comportament!

Doamne, ajută!

Ajută-i, Doamne, pe evrei, să intre în rândul lumii!

 

7 februarie 2013

 ION COJA

Textul de mai sus însoțește studiul lui Nicoale Iorga, publicat de inimoasa editură Vicovia.