Prea Fericite Părinte Patriarh,
Cu câțiva ani în urmă am aflat despre comportamentul
excepțional al unor tineri români care cu prețul vieții lor au
demonstrat perenitatea vie, activă, a celor mai înalte valori
creștine. Cuvintele mele nu sunt în stare să comenteze faptele
dumnealor VASILE BACIU și ION MOLDOVEANU, așa că mă
grăbesc să vă aduc la cunoștință faptele:
Aidoma biblicului Irod, regele Carol al II-lea, criminalul
cel mai sângeros din Istoria Neamului românesc, în septembrie
1939 a dat ordin să fie uciși, pe loc, fără nicio judecată, toți
legionarii aflați în temnițele regimului, la care să se adauge câte
trei legionari în fiecare județ, luați la întâmplare, numai legionari
să fie! Un total de circa 300 de martiri ai credinței în Iisus și în
Neam au căzut victime ale regelui nelegiuit. O crimă fără egal în
istoria Neamului nostru…
Studentul VASILE BACIU nu a fost ales de poliția din Tecuci
să fie împușcat în mod „exemplar”, la răscruce de drumuri, să
fie văzut de toată lumea: cine va face ca el, ca el s-o pățească!
Nu se număra printre legionarii cei mai cunoscuți, cu vechime în
Mișcare… Poliția a desemnat un grup de trei legionari, i-a târît
prin oraș până la locul execuției și când se pregăteau să ducă
la îndeplinire ordinul, a intervenit tînărul VASILE BACIU, aflat
printre privitorii care se întâmplau a fi de față.
Tînărul s-a apropiat de polițistul mai mare în grad și i-a
vorbit cam așa – cuvinte reconstituite, imaginate de subsemnat:
„Domnule polițist, știu că aveți ordin să ucideți trei legionari,
indiferent cine sunt aceștia. Și eu sunt legionar! Vă rog să mă
luați pe mine în locul camaradului X – al cărui nume nu se mai
știe. Dînsul este tată a trei copii care rămân astfel orfani. Luațimă pe mine în locul său, eu nu am copii…”
…Așa a ajuns VASILE BACIU din Tecuci pe Lista legionarilor
martirizați din ordinul regelui scelerat și sperjur.
Povestea studentului ION MOLDOVEANU din Ploiești este
la fel de minunată, de nemaipomenită: Când cei trei legionari
desemnați de jandarmeria Ploieștiului să fie dați morții fără
nicio judecată, fără nicio vină, au fost aduși în Piața Gării de
Sud, unde circulația este cea mai intensă, s-a auzit de departe
o voce: „Opriți execuția! Stați! Opriți execuția!”… Și s-a văzut un
tînăr alergând disperat spre locul cumplitei execuții! Cu greu
trăgându-și sufletul de cât alergase ca să ajungă la timp, tînărul
arătă spre unul dintre cei trei: „Dumnealui nu este legionar! Este
o confuzie de nume. Eu sunt legionarul ION MOLDOVEANU! Pe
dumnealui îl cheamă la fel, dar nu este legionar! Ați greșit! Pe
mine trebuie să mă împușcați!”
Jandarmul șef nu a avut nimic de obiectat și s-a …corectat,
împușcându-l pe adevăratul legionar ION MOLDOVEANU!
Minune curată a fost și felul cum s-a aflat de cele povestite
mai sus abia în urmă cu un an… Dar acesta este alt subiect!
Vă scriu, Prea Fericite, îndemnat de o informație pe care
am primit-o în ultimele 24 de ore. O informație despre preotul
catolic MAXIMILIAN KOLBE, care, în 1941, la Auschwitz, a fost
eroul unei întâmplări la fel de pilduitoare, pildă de jertfă cristică
zguduitoare pentru orice suflet de om, de creștin. Iată cum
este relatat pe Wikipedia miracolul care l-a avut ca autor pe
MAXIMILIAN KOLBE:

„În ajunul zilei Adormirii Maicii Domnului din anul 1941,
creștinii din lumea întreagă, deși sub apăsarea celui de al II-lea
război mondial, se pregăteau pentru sărbătoarea ridicării cu
trupul și sufletul la cer a Preacuratei Fecioare Maria, sărbătoare
care se celebrează în biserica romano-catolică. Pe când mulțimile
credincioșilor aduceau la altarele Maicii Domnului buchete de
flori, din infernul creat de ura și lăcomia oamenilor, din Oswiecim
(Auschwitz), un suflet curat și curajos se îndrepta către lăcașurile
cerești, spre a depune la tronul Celei fără de pată omagiul unei
vieți jertfite Fecioarei Neprihănite și mântuirii sufletelor.
Era sufletul preotului polonez Maximilian Kolbe, care în
ziua de 14 august 1941, după două săptămîni de înfometare
absolută și în urma unei injecții cu formol a murit în «celula
morții» din lagărul de exterminare, de tristă amintire, Auschwitz.
Maximilian Kolbe, spre deosebire de alții a fost aruncat în celula
morții la cererea sa, în locul unui deținut care, la momentul
începerii procesului de beatificare, a dat mărturie despre
viața exemplară pe care a dus-o preotul. Se afla la lagărul de la
Auschwitz din luna mai, și, cu toate că era aproape o epavă, a fost
supus tratamentului special aplicat preoților. Insultele nu i-au
atins sufletul, iar prin modul în care s-a comportat i-a întărit pe
ceilalți deținuți, spovedindu-i.
Legile lagărului erau foarte dure și prevedeau ca în
momentul în care un deținut evadează și nu este găsit în 48 de
ore, alți deținuți din lotul său erau condamnați la moarte prin
înfometare. La sfîrșitul lunii iulie evadează un deținut din blocul
14, bloc în care se afla și preotul Maximilian Kolbe. Deoarece
nu a fost descoperit în termenul fixat, brigada de deportați este
ținută în picioare pe platou o zi întreagă, apoi sunt desemnați cei
sortiți morții, prin decimare (fiecare al zecelea deținut trebuia
să moară). Între acești deținuți se afla unul care, tată a mai mulți
copii, a început să-și strige pe nume copiii de acasă. Deodată din
rândul celor rămași să supraviețuiască se desprinde silueta firavă
a unui preot slab, cu chipul străveziu, care se oferă să moară în
locul deținutului ce-și striga cu disperare copiii.
„Domnule Comandant, vă rog să-mi permiteți să raportez”
„Ce vrei? ”
„Vă rog să-mi permiteți să merg eu în locul numărului N.”
Era o cerere nemaiauzită, printre deținuți, de neînchipuit,
imposibilă, pentru un om care considera că în fața morții se uită
totul, dar nu și propria existență. Comandantul întreabă:
„Cine ești? ”
„Sunt un preot catolic.”
„Sunt de acord.”
În locul preotului catolic, deținutul care fusese cruțat se
reîntoarce în rândurile brigăzii și va supraviețui celui de al
doilea război mondial. Va da mărturie despre modelul de credință
al preotului catolic Maximilian Kolbe.
Ultima scrisoare din lagăr trimisă de preotul Kolbe după ce
alesese jertfa:
„Dragă mamă, Spre sfârșitul lunii mai am sosit cu un
convoi în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Totul este în
regulă, dragă mamă. Poți fi liniștită în legătură cu mine și cu
sănătatea mea, deoarece bunul Dumnezeu este pretutindeni și
El se gândește cu o iubire mare la toți și la toate. Ar fi bine să nu
îmi mai scrii până nu îți trimit eu o altă scrisoare, deoarece nu
știu cât timp voi mai fi aici. Te salut cu drag și te sărut, Raymond
Kolbe.”
Împreună cu cei nouă care erau trimiși la moarte, Maximilian
Kolbe se îndreptă spre celula în care au fost dezbrăcați și azvârliți
pe podeaua rece. Celula nu avea ferestre și nici aerisire. „Unul
dintre paznici va povesti mai târziu cum după câteva ore, din
mormântul celor îngropați de vii a început să se audă murmur de
rugăciuni și cântări în cinstea Maicii Domnului”. Aceste cântări
au început să se audă din ce în ce mai putin, odată cu trecerea
timpului, pe măsură ce deținuții mureau.
După terminarea războiului, au început demersurile pentru
ridicarea lui MAXIMILIAN KOLBE la cinstea sfintelor altare. În
anul 1974 papa Paul al VI-lea l-a trecut în rândul „fericiților”,
iar la 10 octombrie 1982 papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat
„sfânt”.
… Aceasta este povestea minunată a preotului canonizat!
Cred că Prea Fericirea Voastră, Părinte Patriarh, ați înțeles
rostul celor relatate mai sus. Supun atenției și înaltei judecăți
a Bisericii Ortodoxe Române sacrificiul celor doi studenți
ortodocși întrebându-mă dacă nu cumva merită mai mult decât
să fie încă doi sfinți din categoria atât de numeroasă a sfinților
români neștiuți de nimeni. Vreme de trei sferturi de veac nu s-a
știut nimic despre excepționala lor faptă. A lipsit foarte puțin
ca amintirea lor să se piardă pentru totdeauna, așa cum s-a mai
întâmplat cu atâți și atâți români a căror sfințenie nu a mai apucat
să fie consemnată și înregistrată aici, pe pământ!
Iată însă că voia Domnului a fost ca amintirea celor doi
jertfitori întru Hristos să nu se piardă!
Adresându-mă Prea Fericirii voastre și implicit Bisericii
noastre, îmi îngăduit să trag nădejde că ION MOLDOVEANU și
VASILE BACIU își vor găsi în inima tuturor românilor odihna
sufletului lor, iar Neamul românesc va dobândi astfel doi stâlpi
de credință puternici, de care avem atâta nevoie în zilele de
cumpănă și de încercare pe care le trăim.

Facă-se voia Domnului, Prea Fericite Daniel!

 

Ion Coja