Post scriptum ianuarie 2013.

 

Domnule profesor, ce vă face să republicați acest text după câți ani? Vreo cinci?

 

Am primit o veste proastă: Alexandru Frâncu, pe numele său brazilian, Franco, este pe moarte! M-am dus la redacția revistei „Permanențe”, la care Frâncu-Franco a colaborat la îndemnul meu în ultimii ani, ca să discut un proiect, o idee ce mi-a venit: să scoatem un volum cu textele acestui năzdrăvan de Frâncu! Tot ce se mai poate recupera din publicistica extraordinară a acestui om atât de rafinat și atât de generos dăruit de Dumnezeu! În curând va face suta de ani!

La redacție, de la domnul Gelu Gheorghiu am primit vestea neîndurătoare: falnicul Alejandro este pe moarte!… Nu-ți pot spune ce disperare m-a luat!…

 

Detaliați, vă rog, motivele „disperării” dumneavoastră.

 

Dragă Petrică, Dumnezeu n-a fost zgârcit cu mine! Mi-a dat destule: M-am născut român, într-o familie de care sunt mândru, sunt încă întreg la minte și la trup etc. Dar mai ales mi-a dat o aleasă însușire: să mă bucur de binele, de bucuria și fericirea altora! Să mă bucur mai ales când dau peste unul mai deștept ca mine, mai frumos, mai cuminte, mai năzdrăvan etc. Să mă bucur de reușita altora!… Iar dacă insul este și român, bucuria mea este și mai mare… Așa a fost și cu Alejandro Franco când l-am cunoscut și, mai apoi, când i-am citit câteva texte: o bogăție de om, cu o biografie fabuloasă… Un aventurier de cea mai bună, cea mai onorabilă calitate, stirpe! Mi-am zis: dacă unul ca Frâncu-Franco a fost și a rămas legionar, nu-mi trebuie semn mai convingător despre legionari ce soi de oameni ne-mai-pomeniți au fost!… Nu-mi trebuie altă dovadă precum că apariția legionarilor, oricât au fost ei de exepționali, a fost, totuși, în ordinea firii, a dezvoltării organice a neamului românesc, a creșterii noastre potrivit sămînței, genei românești! L-am simțit de Alexandru Frâncu ca pe un prototip uman românesc dintre cele mai reușite, mai conforme cu idealul de Făt Frumos! Frumos, dar și mintos, loial, milos, om de cuvînt, altruist fără limite, întruchipare deplină a anticului ideal de kalokagathie! …Și asta în ciuda faptului că la data când l-am cunoscut trecuse de 80 de ani… Impresia a fost teribilă! Când l-am cunoscut era împreună cu Nedei-Adamescu, unchiul lui Dan Zamfirescu. Ce pereche de „înțelepții Neamului”!

 

Văd!… Sună a panegiric ce spuneți! Cine-i Nedei acesta?

 

Nedei este un pseudonim… Cu acest pseudonim a fost semnată o excelentă carte despre neobrăzarea maghiară!… Și alta despre neobrăzarea regală de la 23 august ’44…

 

Reveniți la Franco-Frâncu al nostru!

 

Domnule, după ce Franco al nostru a fost în Țară și apoi s-a întors la Rio de Janeiro, unde locuiește de peste 50 de ani, un coleg, un profesor de la Universitate, de la catedra de Istoria literaturii române, a plecat în Brazilia ca ambasador. Fiind și vecini, l-am făcut atent că printre puținii români trăitori în Brazilia se află unul pe care neapărat trebuie să-l bage în seamă, să-l cheme la ambasadă, să-l filmeze, să-l înregistreze, a fost foarte apropiat de Eliade, de Cioran, de elita emigrației românești, a făcut parte din această elită, a cunoscut foarte bine Franța și Parisul din anii războiului etc. Pe de altă parte, i-am scris lui Alejandro Franco, ce noroc avem să ajungă la Rio un literat român pe postul de ambasador! După o vreme îmi scrie Franco, dezamăgit de persoana ambasadorului și de atmosfera din ambasadă, unde nu s-a simțit bine venit!… La rândul său Mihai Zamfir, căci despre ele este vorba, mi-a vorbit cu reținere despre amicul meu, nu i se părea deloc că ar avea ce „să scoată” de la acesta, interesant pentru istoria literaturii române!… Din vorbele schimbate, am dedus că nici orientarea politică din tinerețe, de la care nu abjurase, nu-l atrăgea la Alejandro… Dar, i-am zis, este un om atât de plăcut, de fain, o plăcere să stai de vorbă cu el!… Degeaba!

Purtarea lui Mihai Zamfir față de Franco, cunoscându-i eu bine pe amândoi, mi-a prilejuit o constatare: Mihai Zamfir nu-i iubește pe scriitori! Trăiește de pe urma literaturii scrise de aceștia, dar nu-i iubește! Și nu este singurul critic literar în aceată postură! Dacă mă gândesc bine, nu-mi vine în minte, dintre criticii pe care-i cunosc, niciun nume de critic literar care să-i iubească pe scriitori.

 

Nicolae Manolescu?

 

Manolescu este, în această ordine de idei, probabil exemplul cel mai bun!… Dar această constatare, pe care o fac acum prima oară, merită aprofundată separat, însă cu altă ocazie… Oricum, n-ar fi de mirare. Criticul literar este o persoană care a încercat să scrie literatură, dar nu i-a ieșit! Cine știe ce complicații sufletești se petrec când te retragi din literatură, dar nu definitiv, rămâi pe margine s-o chibițezi… Să dai note!… Dacă ești mai slab de ânger, îți crește un dinte împotriva netrebnicilor de poeți… Și muști, când ți-e la-nde-mână!… Firește, printre criticii literari sunt și oameni normali la simțire…

Dragă Petrică… Eu știu să trec cu vederea altora, știu că și ei îmi trec mie destule cu vederea. Dar câteodată nu mai pot! Și este cazul acum, când aflu că Alexandru Frâncu este pe moarte, iar viața lui ar fi putut fi mai frumoasă în ultimii ani dacă colegul și vecinul meu Zamfir își făcea ca lumea datoria de ambasador al României, al românilor, al tuturor românilor!… Îi dădea atenție, îi plătea un drum în țară, îl invita la Neptun, la întâlnirile anuale ale scriitorilor români din diasporă… Un ambasador, în relațiile cu conaționalii săi din țara unde prestează servicii publice, nu are voie să afișeze simpatii sau antipatii politice. Mai ales antipatii politice sau să ia distanță de cineva pe asemenea motiv. Nu mă deranjează ideea că Mihai Zamfir păstrează din fragedă pruncie aversiune sau reținere față de legionari. Pentru mine, la nevoie, Mihai Zamfir este un caz tipic de persoană cu handicap: nu are organ pentru a priza mentalitatea și lumea legionară, s-a născut fără. Nu e nimic de condamnat sau blamat! Cum nu e de blamat nici pentru simpatiile adverse, comuniste, de le mai are! Aproape că și uitasem de Mihai Zamfir că a ținut, la ultima adunare generală PCR din facultate, din 18(?) decembrie 1989, ultima luare de cuvînt, avântată, de preamărire a conducerii superioare de partid! Imediat după Mihai Zamfir a luat cuvîntul …Alejandro Melian, care a făcut să înghețe toată suflarea din amfiteatrul Odobescu, spunând pe șleau ce aveam cu toții pe suflet! Colegul Melian avea – și probabil că mai are, ceva de Robespierre în luările sale de cuvînt la adunările de partid! Intransigent și ferm! După Melian a mai luat cuvîntul un profesor și un student, Marian Munteanu, care s-au lansat „cu capul înainte” pe pârtia deschisă de Sandu Melian.

Văzând în ce direcție o ia lumea, secretara de partid, după ce s-a consultat cu cei din prezidiu, prezidiu în care se afla și conu Mihai, a ridicat ședința și ne-a trimis pe toți acasă. Desigur, ca să ascultăm la radio ce se mai întâmplă la Timișoara!…

N-aș povesti toate astea, dacă Mihai Zamfir nu mi-ar fi spus deunăzi că nu mai ține minte acea ședință, că nu ține minte intervenția lui Melian! Că n-o mai ține minte nici pe a sa, e treaba lui?! Dar să nu ți-i minte că, cu o săptămână înainte de 21 decembrie – data exactă ar putea fi aflată, era într-o joi!, un coleg de-al tău a avut curajul pe care l-a avut Alexandru Melian, asta mi se pare grav, este o lipsă de colegialitate care se cere taxată.  Eu întotdeauna am povestit cu plăcere despre colegii care, în adunările de partid, se ridicau și spuneau ce era de spus între oameni serioși și normali. N-au fost puțini. În fruntea lor, Romulus Munteanu! Ciudat! După 1990 Romulus Munteanu a fost marginalizat de anti-comuniștii de operetă!… De alde Pleșu, măgarul! Iar alții, care au beneficiat înainte de 1990 de rectitudinea lui Romulus Munteanu, nu au schițat niciun gest în apărarea celui care îi binefăcătorise și ținuse atât de mult la demnitatea de profesor, de intelectual…

 

Ați vorbit de colegialitate!… Nu cumva sunteți lipsit de colegialitate față de Mihai Zamfir?

 

Bună întrebare! Adică, mă întrebi dumneata, de ce umblu cu bârfa?!…

 

Nici chiar așa! Am zis colegialitate, lipsă de colegialitate!

 

Dragul meu, eu mă simt coleg cu Mihai Zamfir! Dar mă simt coleg și cu Alejandro Franco! Și mai ales mă simt coleg cu cititorii de literatură românească! Aceștia aveau dreptul la memoriile lui Franco, la opera rămasă, probabil, în manuscris. La opera pe care Franco ar fi scris-o dacă ambasadprul României i-ar fi acordat o anumită atenție! Rezum: În Brazilia există așadar un singur scriitor român, de mare calibru intelectual. Și ajunge în Brazilia ca ambasador român un alt scriitor, ba chiar istoric literar, iar acesta din urmă, când se întâlnește cu colegul său, îi cam întoarce spatele, nu-i ascunde antipatia față de ideile politice care l-au ținut departe de patrie pe fermecătorul ins! Nu ține seama de tezaurul de informații și amintiri legate de exilul românesc pe care-l deține co-naționalul său! Informații de toate felurile. Iată, în textul de mai sus, semnat de Alejandro Franco, ni se oferă câteva informații extrem de interesante. Mai întâi că scrierea ghe(i) a consoanei pereche sonoră a consoanei notate prin grupul de litere che(i) o datorăm lui Lazăr Șăineanu! A fost inspirat încă o dată Lazăr Șăineanu! Nu scrie asta în niciun tratat de ortografie a limbii române din câte am citit și eu, desigur nu pe toate!… La fel, ce informție teribilă aceea că un evreu a tradus în idiș cântecele legionare, așa de mult i-au plăcut! Ba mai mult, a considerat că vor plăcea și altor vorbitori de idiș!… A tradus chiar și manualul de comportamnt civic și politic al legionarilor, vestita Cărticică! Ce mai rămâne din anti-semitismul funciar al legionarilor?! Și din anti-legionarismul evreilor?!

Oare câte alte astfel de informații le-am pierdut pe mâna indiferenței lui Mihai Zamfir?!… Mă întreb dacă nu cumva ușa Ambasadei Româmiei, trântită în nas lui Alejandro Franco, Mihai al nostru a deschis-o larg pentru nemernicii soți Bergher! Nu m-aș mira deloc!

Poate că exagerez! Nu-i poți cere omului ce nici Dumnezeu nu i-a dat!…

…Dar, ca să nu fiu înțeles greșit, mai povestesc una cu Mihai: am fost amândoi secretari la o comisie de licență, de examen de stat. În 1966 sau 1967, mai probabil. A ieșit mare scandal că Dumitru Micu l-a trântit pe un candidat despre care nu a știut și nimeni nu i-a spus că era chiar securistul facultății… Nu știa cine este individul nici decanul, G.C.Nicolescu. Eu și Mihai, nici atât! Toți se mirau: cum n-ați știut, domnule, cine este omul?!… S-au purtat discuții aprinse, se făceau presiuni de tot felul spre a se găsi o soluție salvatoare pentru neisprăvit, să-și isprăvească studiile universitare!… A fost un moment de ezitare al celor doi mari profesori, când i-au cerut părerea lui Mihai, care le era asistent. Mihai s-a ținut tare și, cu puținul pe care îl reprezenta, a înclinat totuși balanța în direcția cea bună!… Picatul, picat a rămas! Iar onoarea comisiei și a facultății, întreagă! A salvat-o, pot zice, Mihai Zamfir!

 

Mai puteți da o informație de mare importanță care provine de la acest Franco-Frâncu?

 

Cum să nu?! Mai citește o dată relatarea pe care mi-a trimis-o în urmă cu ani de zile. Și raportează declarația rabinului brazilian la incidentul petrecut la noi, mai prin vară, când evreul, de fapt jidanul Maximilian Katz, a protestat când un politician a recitat poezia lui Radu Gyr. A protestat la fel de prostește, tot ca un dobitoc, ca și soții Bergher! Deci sămânța acelor Bergheri a rămas, n-a dispărut din comunitatea evreiască din România. Din păcate nu s-a găsit evreul din România care să intervină și să pună la punct pe neobrăzat. A tăcut și rabinul șef, demn urmaș al predecesorului său, în loc să declare și el, ca un evreu serios:

„Am fost șocat și tulburat de nefericitul denunț al așa zisei asociații pentru monitorizarea anti-semitismului. Trebuie să protestez cu vehemență contra atitudinii necivilizate adoptată de denunțiatorii Katz & comp. Trebuie să respectăm învățăturile milenare ale iudaismului. Trebuie să respectăm simbolurile naționale ale altor națiuni și să nu le pângărim fără rușine, numai ca să ne promovăm politic pe noi înșine.”  Mă auzi, secătură de Maximilian Katz?! …Nici măcar jidan nu merită să fie numit, avortonul!… Zi-mi, dacă ar fi avut asemenea intervenție vreun evreu, cu atât mai mult un lider evreu, un Aurel Vainer, de pildă, ce bine ne-am fi simțit cu toții! Ce bine ne-ar prinde la București un Blumenfeld de ăsta!… Un evreu normal! Nu un Maximilian Katz sau Aurel Vainer! Niște…

 

Da, vă dau dreptate de data asta!

 

Să-mi mai dai o dată! …Iată, în discuția purtată la București cu amicul Franco, am insistat să facă publică o informație pe care mi-a dat-o oral, prin vorbe. Iar vorbele volant, nu? Am insistat să scrie un text în care să relateze discuțiile sale cu teribilul Goebbels – sper că i-am scris bine numele… Acest Goebbels, la Paris, de față cu toți ziariștii străini acreditați de guvernarea nazistă a Franței, a făcut un elogiu grozav românilor și Mișcării Legionare, afirmând că este cea mai importantă mișcare spirituală – subliniez: spirituală, a secolului…

 

De ce dați atâta importanță acestei declarații? Am impresia că nu le folosește prea mult legionarilor! Când cineva te laudă, contează mult cine este cel care te laudă!

 

Te grăbești!… Goebbels a fost ideologul nazismului! Teoreticianul!… N-a fost un neica nimeni! Făcând Goebbels această declarație constatăm că el vine în totală contradicție cu Hitler! Care Hitler l-a urît pe Codreanu, i-a urît pe legionari! Sunt nenumărate dovezi în acest sens! Și atunci se pune o problemă interesantă: de ce aversiunea lui Hitler față de legionari nu era împărtășită și de ceilalți lideri naziști? Avea un caracter strict personal în ceea ce-l privește pe Hitler!… Care este explicația?… Eu am una, dar o las pentru mai târziu! …Da, când cineva te urăște, așa cum bine spuneai, contează mult cine te urăște! Așadar, pe legionari, inclusiv pe Alejandro Franco, Hitler nu i-a avut la inimă!

 

Nici Hitler, nici domnul Mihai Zamfir!

 

Bine zis! Frumoasă pereche! Rămânem pe această concluzie! Ai haz astăzi! Vezi să nu-ți treacă!

 

 

A consemnat  PETRE  BURLACU

 

19 ianuarie 2013

*

PS 2019 Cred că e timpul să-mi scriu amintirile…