Text primit de la dl Nicu Pîrîu

 

„ÎNSUŞIREA CORECTĂ A DESTINELOR POPORULUI ROMÂN ÎN ISTORIE” CA PREOCUPARE DOMINANTĂ A ACADEMICIANULUI IOAN-AUREL POP

Doctor habilitat în istorie Gheorghe COJOCARU
Institutul de Istorie al AŞM

Motto: „Deocamdată trebuie să fie clar pentru multe generaţii viitoare că „unirea face puterea” (…), dar mai mult decât atât, unirea sub semnul culturii naţionale şi al lui Eminescu ne dă raţiunea de a fi ca popor pe această lume.”
Acad. Ioan-Aurel POP, Eminescu şi Transilvania (sau elogiul culturii naţionale româneşti

Personalitate de excepţie a știinţei, culturii și vieţii publice din România contemporană, academicianul Ioan-Aurel Pop, prin vasta și prodigioasa-i activitate, prin modelul de probitate știinţifică, morală și de atitudine civică, și-a binemeritat încrustarea numelui în galeria marilor intelectuali români, ducând faima și prestigiul știinţei și culturii românești departe peste hotarele ei politico-administrative.
Născut la 1 ianuarie 1955 în localitatea Sântioana din jud. Cluj, profesorul universitar la Universitatea „Babeș-Bolyai”, Catedra de Istorie medievală și istoriografie, directorul Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române (din 1993), rectorul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, autorul și coautorul a peste 50 de cărţi și a peste 300 de studii și articole, membrul titular al Academiei Române, Ioan-Aurel Pop este pe bună dreptate unul din cei mai profunzi și prolifici medieviști români ai momentului, personalitate de vârf a istoriografiei române contemporane, fiind și cel mai tânăr membru al Academiei Române (membru corespondent al Academiei Române din 2001 și membru titular al celui mai prestigios for științific din România din 2010, la doar 55 de ani). Tot din 2010 este și membru al Consiliului Național CNATCU.
În calitate de director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, a iniţiat publicarea unor lucrări ştiinţifice de mare valoare în limbile engleză, franceză, italiană, germană, spaniolă,rusă, maghiară, difuzate în România şi peste hotarele ei, şi care reprezintă principalele referinţe ibliografice pentru specialiştii din străinătate în istoria românilor şi a Europei Centrale. Este redactorul-şef şi editorul publicaţiei Transylvanian Review , revistă indexată ISI (Thomson-Reuters).
Pregătirea știinţifică de excepţie, bunul său renume în străinătate au făcut ca Ministerul Afacerilor Externe să-l coopteze în diplomaţia culturală, Domnia Sa fiind numit director al Centrului Cultural Român din New York (1994 – 1995) și director al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneţia (2003 – 2007).
Academicianul Ioan-Aurel Pop este absolventul Liceului „Andrei Șaguna” din Brașov (1970 – 1974) și al Facultăţii de Istorie – Filosofie (Secţia Istorie, specializarea Istorie medievală) a Universităţii din Cluj-Napoca (1975 – 1979), pe care a încheiat-o ca șef de promoţie. A fost profesor de liceu (1979 – 1984), apoi asistent universitar (1984 – 1990) iar, din 1990 și până în 1996, a parcurs toate treptele didactice universitare. Chiar de la început, activităţile didactice desfășurate de profesorul Ioan-Aurel Pop, au fost primite cu entuziasm și deosebit interes de către studenţi care i-au apreciat inteligenţa, profesionalismul, limpezimea discursului, modernitatea ideilor exprimate, deschiderea umană faţă de colegii mai tineri. În anul academic 1991 – 1992 a fost Fulbright visiting professor la Universitatea din Pittsburgh (SUA) și a efectuat o serie de stagii de documentare și cercetare în Franţa, Anglia, Italia, Ungaria etc.
Are ca domenii de competenţă și preocupare permanentă istoria medievală românească și europeană, instituţiile medievale și paleografia latină, editând de-a lungul anilor lucrări fundamentale în toate aceste domenii, larg acceptate, cunoscute și recunoscute atât pe plan naţional, cât și european și internaţional, titlurile cele mai relevante fiind: Instituţii medievale românești. Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV – XVI. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991; Etnie și confesiune în Transilvania (secolele XIII – XX). Oradea, 1994; The Ethno-Confessional Structure of Medieval Hungary and Transylvania. Cluj-Napoca, 1995; Românii și maghiarii în secolele IX – XIV. Geneza statului medieval în Transilvania. Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1996; Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul. Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1997; Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII – XVI).București, 1998; Istoria, adevărurile și miturile (Note de lectură). București, Editura Enciclopedică, 2002; Contribuţii la istoria culturii românești (Cronicile brașovene din secolele XVII–XVIII). Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003; Istoria Transilvaniei. Cluj-Napoca, 2013 și multe altele.
În accepţia cvasiunanimă a exegeţilor operei acad. Ioan-Aurel Pop, scrisul său se distinge în primul rând prin vastă erudiţie și logică, claritate și dorinţă de a nu spune altceva decât lasă să transpară documentele vremii.
Așa cum afirmă însuși acad. Ioan-Aurel Pop, înţelegerea profundă a trecutului medieval o datorează profesorilor săi de excepţie Hadrian Daicoviciu, Ștefan Pascu, Pompiliu Teodor, dar în primul rând lui David Prodan, graţie căruia tema preferată a Domnului Academician a devenit abordarea problematicii elitei românești transilvane de odinioară (cnezimea) și, mai ales, „pe lângă o adâncă onestitate intelectuală, însușirea corectă a destinelor poporului român în istorie, a unei anumite demnităţi etnice”.
Deloc întâmplător, așadar, faptul că Transilvania a dat istoriografiei române contemporane o personalitate de talia și anvergura acad. Ioan-Aurel Pop, la fel cum deloc întâmplător este și faptul că preocuparea dominantă a acestui mare istoric a devenit istoria Transilvaniei medievale, prin care a ajuns unul din cei mai profunzi cunoscători ai realităţilor medievale românești și europene.
Graţie lucrărilor de anvergură ale acad. Ioan-Aurel Pop, s-a ajuns la relevarea adevărului că Transilvania a fost mereu un spaţiu civilizaţional al Europei centrale, un teritoriu de confluenţă etnică, religioasă și spirituală, o zonă de complementaritate, de fapt o Elveţie sau Europă în miniatură. Mai mult, atât pentru români, cât și pentru maghiari sau sași, Transilvania a reprezentat un leagăn al formării spirituale, religioase și naţionale, o vatră iradiantă de naștere a conștiinţelor culturale și naţionale.
Pentru românii de dincoace de Carpaţi, subjugaţi de turci și obiceiuri fanariote, Transilvania a însemnat un model european de urmat, o civilizaţie central-europeană de integrat. Pentru România mică de la 1918, unirea cu Transilvania a însemnat un mare pas de integrare în Europa culturală și materială.
În calitate de coordonator al Istoriei Transilvaniei în 3 volume, acad. Ioan-Aurel Pop menţionează că „Entitatea transilvană este un dat al trecutului, dar, în același timp, ne însoţește peste tot, astăzi, sub ochii noștri. E singurul loc din Europa unde o biserică bizantină stă lângă bazilică romană, lângă o biserică gotică și lângă alta barocă, toate vecine cu o sinagogă! De asemenea, singurul loc în care un locaș de cult ortodox este la câţiva pași de unul greco-catolic, de altul romano-catolic, de unul calvin, de altul luteran sau unitarian”.
Alături de faptul că a coordonat unul din cele mai originale compendii de Istorie a României din anii ce au urmat după Decembrie 1989, acad. Ioan-Aurel Pop este și autorul unei exemplare sinteze de Istorie a Românilor, recepţionate cu viu interes în cadrul lansărilor din 17-19 noiembrie 2010 la Universităţile „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul, „Alecu Russo” din Bălţi și Universitatea de Stat din Chișinău, care au găzduit și o serie de conferinţe ale distinsului istoric.
Trăsătura caracteristică și, totodată, originală a compendiului de Istorie a României, coordonat de Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan, constă în faptul că, fiind elaborat și editat la un deceniu și jumătate de la căderea comunismului în România, volumul în cauză constituie rezultatul sintetizării celor mai recente cercetări istorice, aducând noi interpretări în legătură cu multe dintre episoadele trecutului românilor. Totodată, compendiul nu pretinde a fi o carte „revoluţionară” și nici una „demitizatoare” cu orice preţ, ci una urmărind reconstituirea trecutului în acord cu criteriul adevărului, atât cât îi este omului dat să-l cunoască.
În aceeaşi ordine de idei, condamnând explicit „naţionalismul comunist”, odios pentru majoritatea românilor, coordonatorii volumului remarcă, pe bună dreptate, că distorsiunile istoriografice de tip naţionalist au venit, totuşi, după cele de tip „internaţionalist”, în cadrul cărora cvasitotalitatea valorilor naţionale fusese abolită în favoarea celor sovietice şi ruseşti.
Unul din conceptele novatoare elaborate și aplicate întâia oară de către acad. Ioan-Aurel Pop îl constituie noţiunea de „naţiune medievală” și pentru reflecţia ei mentală – noţiunea de „conștiinţă naţională medievală”, expusă în lucrarea Naţiunea română medievală (1998). Opinia autorului, întemeiată pe date și documente autentice ale epocii, este că aceste concepte exprimă mai corect și adecvat realitatea medievală, că sunt mai aproape de sensurile sale adânci, pe care noi, ca oameni ai mileniului III de-acum, cu greu le descifrăm. Evident, până prin secolul XV, nu putem vorbi de o imagine de sine globală a poporului român, decât la nivelul unui grup restrâns de învăţaţi, clerici și oameni politici. Și totuși, „unitatea” sa concretă s-a manifestat sub formă de solidarităţi locale, pregătind inconștient marea solidaritate naţională modernă.
Specialist de talie europeană și internaţională în probleme de istorie antică, medievală, modernă și contemporană a Transilvaniei, pe care o definește nu atât geografic, cât mai ales valoric, considerând-o, la fel cum au făcut-o și toţi marii noștri înaintași de-a lungul timpului, drept originea statelor românești, prin voievozii descălecători, originea școlilor în limba română, prin dascălii „descălecaţi” la București și Ia și, dinspre Sibiu, Brașov ori Cluj, leagănul erudiţiei, acribiei și dăscăliei, precum și icoana românismului păstrat nealterat, cu rădăcinile lui daco-romane, cu obsesia latinităţii, cultivată de Școala Ardeleană, academicianul Ioan-Aurel Pop nu a omis niciodată, în preocupările sale știinţifice, spaţiul dintre Prut și Nistru, opera sa istoriografică cuprinzând, după exemplul lui Nicolae Iorga, trecutul românesc de pretutindeni și din toate timpurile, inclusiv „aceste întinse și frumoase ţinuturi, – după expresia aceluiași mare istoric, – care nu aveau, până la 1812, un nume osebitor, și cărora răpitorii s-au grăbit să le dea un nume fals, crezând că-și pot ascunde fapta rea, ceea ce au răpit”.
Nu ca entitate separată, ci ca element al marii unităţi culturale, lingvistice și etnice românești cercetează academicianul Ioan-Aurel Pop diverse aspecte ale trecutului spaţiului dintre Prut și Nistru, demersurile sale certificând o concepţie știinţifică integratoare, în care istoria specifică a tuturor provinciilor românești este privită ca un tot întreg, chiar dacă evoluţiile politice regionale și internaţionale au fost, de cele mai dese ori, neprielnice unităţii românești. La fel ca la Mihail Kogălniceanu, pentru acad. Ioan-Aurel Pop patria noastră este „toată acea întindere de loc unde se vorbește românește”, iar „istoria naţională” este „istoria Moldovei întregi, înainte de sfâșierea ei, a Valahiei și a fraţilor din Transilvania”.
Polemizând cu aserţiunile unor intelectuali, adepţi ai teoriei „inventării naţiunii”, care susţin, cu nepermisă ușurinţă, cum că naţiunea ar fi o construcţie de dată recentă, datorată exclusiv intelectualilor, celor care i-au învăţat pe oamenii simpli că au origine comună, că vorbesc aceeași limbă, că au aceleași credinţe și tradiţii etc., iar cu referire la naţiunea română, – că numai întâmplarea a făcut ca valahii din Ţara Românească să fie plasaţi alături de moldoveni și alături de transilvăneni, cu scopul de a forma România – o construcţie, chipurile, destul de artificială, clădită pe ideile unor intelectuali inteligenţi și nu pe realităţi, – academicianul Ioan-Aurel Pop opune tuturor acestor dileme definirea patriei prin limbă, care vine la noi dintr-un trecut îndepărtat. Căci, dacă înainte de 1800, muntenii, oltenii, moldovenii, ardelenii vor fi fost mase difuze, vorbitoare de limbi variate, cu credinţe și tradiţii divergente etc., pe care intelectualii moderni se vor fi căznit să le unifice cumva, atunci ideea nașterii artificiale și târzii a unităţii românești ar trebui, astfel, admisă.
Pentru lămurirea acestui subiect extrem de important, mai ales în contextul în care astăzi, în multe împrejurări, naţiunile sunt demonizate, acad. Ioan-Aurel Pop consideră, și pe bună dreptate, că nu există decât o singură cale, – cercetarea istorică, studiile specialiștilor care, prin metodele lor specifice, sunt capabili să reconstituie, fie și parţial, trecutul.
Făcând apel la contribuţiile de excepţie ale unor istorici de marcă precum Nicolae Iorga, Gheorghe I. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Ioan Lupaș, Petre P. Panaitescu și ale multor altora, acad. Ioan-Aurel Pop demonstrează, cu probe din cele mai variate, justeţea tezei potrivit căreia limba este ca un organism viu, care se naște, crește, se dezvoltă și moare odată cu poporul care a creat-o și căruia i-a servit drept mijloc de comunicare.
Procedând în același sens și studiind cele mai diverse și probatorii surse istorice, acad. Ioan-Aurel Pop conchide, pe bună dreptate, că până prin secolul al XV-lea, chiar dacă nu a existat o imagine de sine globală a poporului român, această imagine a „unităţii” sale avea, în schimb, un sens mitic, ca amintire ancestrală, despre care istoricul Nicolae Iorga afirma că „Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l-au uitat și unii nu l-au înţeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”; sau, în altă parte: „În timpurile cele mai vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ţinuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Ţara Românească. Ţara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părţile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ţinuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Ţară Românească”.
Chiar dacă, în realitate, Ţările Române aveau, de-a lungul Evului Mediu, numele lor distincte, Moldova era privită, așa cum afirmă acad. Ioan-Aurel Pop, în ciuda numelui său intrat în uz, tot ca o ţară românească. Așa o numeau multe izvoare, inclusiv cele polone, pentru care Ţara Românească propriu-zisă a trebuit să se cheme altfel, anume „Multana”. Însuși Ștefan cel Mare își considera propria ţară „Valahia” și numea ţara vecină de la sud de Carpaţi „cealaltă Valahie”.
O lecţie mereu actuală mai ales pentru realităţile curente din Republica Moldova constă în credinţa mărturisită de academicianul Ioan-Aurel Pop, după care cunoașterea trecutului nu este facultativă, ci obligatorie și necesară, având convingerea că trecutul, cunoscut și asumat, oferă o cheie sigură a înţelegerii prezentului și întrezăririi viitorului.
Privită din această perspectivă, contribuţia savantului Ioan-Aurel Pop la istoria românilor are o inconfundabilă amprentă umană, de vieţuire și convieţuire, de luptă și de creaţie, de ură și iubire, de abandon și de ideal, care merită a fi cunoscută. Altfel spus, după cum subliniază reputatul academician, istoria românilor nu a fost nici pură, imaculată, dar nici oribilă și plină de dezastre, deoarece românii, ca orice alt popor, nu au fost nici îngeri, nici demoni, ci oameni.

http://www.akademos.asm.md/files/Insusirea%20corecta%20a%20destinelor%20poporului%20roman%20in%20istorie.pdf