CD
1.823 aprobate
denitsoc@gmail.com
216.131.107.43

RUGĂCIUNEA DIN VINEREA MARE!
De CD

Suntem abia in postul Nasterii Domnului si eu deja vă propun o temă de Pasti, Rugăciunea din Vinerea Mare.
Da este mai bine să intelegem mai din vreme chestiunile evreiesti care intersectează credinta noastră crestină si pană la Vinerea Mare să găsim toate răspunsurile ce merită o considerare istorică si poate chiar religioasă.

Rugăciunea de Vinerea Mare pentru salvarea sufletelor evreilor este o rugăciune anuală în unele liturghii creștine. Este una dintre numeroasele cereri, cunoscute în Biserica Catolică sub numele de Mijlociri Solemne și în Biserica Episcopală (catolicii ce nu-l recunosc pe Papă din UK si Statele Unite).

Aceste rugăciuni sunt cunoscute sub numele de Colecte Solemne, care se fac în slujba de Vinerea Mare pentru diferite clase și stări ale oamenilor: pentru Biserică; pentru papă; pentru episcopi, preoți și diaconi; pentru credincioși; pentru catehumeni; pentru alți creștini; pentru evrei; pentru alții care nu cred în Hristos; pentru cei care nu cred în Dumnezeu; pentru cei aflați în funcții publice; și pentru cei aflați în nevoi speciale.

Aceste rugăciuni sunt străvechi, datând cel puțin dinaintea secolului al VIII-lea, deoarece se găsesc în Sacramentarul Gelasian.
Creștinii originari și-au adresat mai întâi predicile misionare evreilor din regiunea Iudeii și i-au îndemnat să se pocăiască, pentru a le permite să scape de judecata finală așteptată – Faptele Apostolilor 2:38. Noul Testament nu mărturisește o rugăciune specială pentru ei.

După separarea iudaismului de creștinism în jurul anului 100 d.Hr., unii Părinți ai Bisericii, precum Iustin, i-au numărat ocazional pe evrei printre dușmanii pentru care creștinii persecutați ar trebui să se roage conform poruncii lui Isus despre iubirea vrăjmășiei (Matei 5:45) și propriei sale cereri de iertare pe cruce (Luca 23:34). Aceasta a urmat exemplul lui Ieremia, care îi chemase pe evreii exilați în Babilon să se roage pentru binele orașului. (Ieremia 29:7)

De la ascensiunea bisericii la religia de stat romană din anul 380 d.Hr., misiunea creștină printre evrei a avut foarte puțin succes. Doar câțiva teologi, precum Ieronim și Leon cel Mare, i-au îndemnat pe creștini în jurul anului 400 d.Hr. să-i includă pe evrei ca necredincioși în rugăciunile lor, deoarece ei erau rădăcina Bisericii.

Încă din jurul anului 500 d.Hr., se cunoaște o rugăciune pentru evrei specială în Liturghia zilnică. Totuși, acest lucru a fost inclus în unele ordine din Spania doar începând cu anul 586 d.Hr. Liturghiile romane, milaneze și galicane din secolul al VI-lea se rugau pentru evrei, eretici și păgâni doar în Vinerea Mare.

Sacramentarium Gregorianum, în jurul sfârșitului secolului al VI-lea, conținea astfel de rugăciuni de Vinerea Mare. Conform ritului ambrozian din secolul al VIII-lea, acestea au fost formulate în mod egal pentru toate cele trei grupuri și cereau ca toate să includă o îngenunchere.

În jurul anului 800, pentru prima dată în capitolele din Salzburg, apoi în cărțile de liturghie bisericești la carolingieni, lipsea mijlocirea pentru evrei, invitația obișnuită la rugăciuni, altfel obișnuită în toate rugăciunile. Amalarius a justificat acest lucru în jurul anului 820 astfel:

„În toate rugăciunile ne plecăm genunchiul, (…) cu excepția cazului în care ne rugăm «pro perfidis Judaeis». Căci și-au plecat genunchii înaintea lui Hristos, dar au transformat un obicei bun în opusul său, deoarece au făcut acest lucru ca o batjocură.”
Această justificare a prevalat în întreaga Biserică, astfel încât îngenuncherea la rugăciunea pentru evrei a fost omisă.

Prin urmare, sintagma poate fi tradusă doar ca „…din cauza păcatului poporului și din cauza mâniei lor”, deci se referă la evrei, nu la creștini.

De-a lungul Evului Mediu, Vinerea Mare și săptămâna Paștelui au fost, în general, o perioadă de groază pentru evrei, care erau adesea atacați. Măsura în care limbajul folosit în rugăciunile de Vinerea Mare a contribuit la acest lucru este o chestiune de dispută.

Versiunea tridentina – Formularul folosit între 1570 și 1955 suna astfel:
“Să ne rugăm și pentru evreii necredincioși: ca Dumnezeu Atotputernic să le îndepărteze vălul de pe inimi; ca și ei să-L recunoască pe Isus Hristos, Domnul nostru. Nu se răspunde cu „Amin”, nici nu se spune „Să ne rugăm”, sau „Să îngenunchem”, sau „Ridicați-vă”, ci se spune imediat: Dumnezeule Atotputernic și veșnic, care nu excluzi de la mila ta nici măcar necredința evreiască: ascultă rugăciunile noastre, pe care le oferim pentru orbirea acelui popor; ca, recunoscând lumina Adevărului tău, care este Hristos, să fie izbăviți de întunericul lor. Prin același Isus Hristos, Domnul nostru, care trăiește și domnește cu tine în unitatea Duhului Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.”

Biserica nu ezită să ofere o rugăciune pentru urmașii călăilor lui Isus; dar, făcând acest lucru, se abține de la îngenunchere, deoarece acest semn de adorare a fost transformat de evrei într-o insultă la adresa Domnului nostru în timpul Patimilor.

Istoricul francez Pierre Pierrard își amintește că a fost impresionat în tinerețe de această neîndemânare ca o lecție de antisemitism, deoarece evreii erau condamnați la un „ghetou moral”.

În februarie 1926, Franziska van Leer, o evreică olandeză convertită la catolicism, i-a cerut fără succes cardinalului Wilhelmus Marinus van Rossum să lucreze pentru o schimbare a rugăciunii de Vinerea Mare.
La inițiativa lor, a fost fondată Asociația Clericală a Prietenilor Israelului, o organizație clerică catolică, pentru a promova atitudini pozitive față de evrei și pentru a se ruga pentru convertirea lor la creștinism.

Bazându-se pe credința lor că Hristos este „întâiul născut, adevărul și capul lui Israel” și că evreii sunt poporul ales, ei au militat pentru reconcilierea dintre catolicism și iudaism pentru a facilita misiunea evreiască. Prin urmare, au respins conspirațiile tradiționale antiiudaiste despre uciderea lui Dumnezeu, crimele rituale și profanarea ostiilor și au dorit să elimine elementele antievreiești din liturghia catolică.

Dar eliminarea antipatiei fata de evrei nu poate ajunge departe atata timp cat in sroganta lor evreii isi arogă calitatea specială de “alesii lui Dumnezeu”.
Conceptul de evrei ca popor ales este credința că poporul evreu, prin intermediul legămintelor mozaice și avraamice, este selectat pentru a fi într-un legământ cu Dumnezeu. Este un element central al iudaismului, deși sensul său a fost interpretat în moduri diferite și a variat de-a lungul timpului.

În timpurile moderne, cele mai mari trei confesiuni evreiești – iudaismul ortodox, iudaismul conservator și iudaismul reformat – mențin credința că evreii au fost aleși de Dumnezeu cu un scop. Uneori, această alegere este văzută de credincioși ca o însărcinare a poporului evreu cu o misiune specifică – să fie o lumină pentru națiuni și să exemplifice legământul cu Dumnezeu, așa cum este descris în Tora.

Termenul „popor ales” (ebraică: הָעָם הַנִבְחַר hāʿām hanīvḥar) este un termen rabinic, care nu este folosit direct în Biblie. Termenii biblici ʿ”am segullah” și ʿ”am nahallah” înseamnă „oameni ai comorii” și, respectiv, „oameni ai moștenirii”.
în Cartea Deuteronom 7:6 ca verbul baḥar (בָּחַר) și este menționat în altă parte în Biblia ebraică folosind alți termeni, cum ar fi goy kadosh, care înseamnă „oameni sfinți”, Cartea Exodului 19:6.

„Acum, deci, dacă veți asculta cu adevărat de glasul Meu și veți păzi legământul Meu, atunci veți fi o comoară specială pentru Mine dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu.”
Dumnezeu promite că nu-Și va schimba niciodată poporul cu altul:
„Și voi stabili legământul Meu între Mine și tine și urmașii tăi după tine, în generațiile lor, ca un legământ veșnic, ca să fiu Dumnezeu pentru tine și pentru urmașii tăi după tine.”

Sună ca o promisiune electorală a unui zeu care nu avea incă crediciosi, iar cei votati/alesi erau evreii. Complimentel de oameni ai comorii si oameni ai legămantului sună mai mult a ademeniri, complimente atractive. Din rugaciuni reiese că de fapt asa voiau evreii să se vadă si să fie văzuti.

În cartea de rugăciuni evreiască “Siddur”, alegerea este menționată în mai multe moduri. Binecuvântarea pentru citirea Torei spune: „Lăudat ești Tu, Doamne Dumnezeul nostru, Rege al Universului, Care ne-ai ales dintre toate neamurile și ne-ai dăruit Tora Ta.”

În „Kiddush”, o rugăciune de sfințire, în care Sabatul este inaugurat deasupra unei cupe de vin, textul spune: „Căci ne-ai ales și ne-ai sfințit dintre toate neamurile și ne-ai dat Sabatul ca moștenire în dragoste și har. Lăudat ești Tu, Doamne, care sfințești Sabatul.”

Dar aici este o alta problemă, de-a lungul Vechiului Testament numele lui Dumnezeu apare in cateva variante: Savaot, Yahweh si Elohim. Unii istorici spun că de fapt nu sunt variante ale numelui aceluiasi Dumnezei ci ar fi diferiti zei la care israelitii s-au inchinat de-a lungul istoriei si mai mult termenul/numele de Elohim este da fapt o pluritate de zei, pluralul <> si nu un alt nme a lui Dumnezeu.

Deci practic care zeu sau zei i-a ales pe ei să facă un contract – covenant cu ei?
Că sunt alesii domnului nu este incă nimic dar ei merg mai departe cu chutzpach/tupeu si pretind că ei au fost alesi nu doar pentru un contract de loialitate dar chiar pentru a conduce Lumea!

Uneori, această alegere divină este văzută ca o însărcinare a poporului evreu cu o misiune specifică – să fie o lumină pentru națiuni și să exemplifice legământul cu Dumnezeu, așa cum este descris în Tora. Această viziune, însă, nu exclude întotdeauna credința că Dumnezeu are o relație cu alte popoare – căci chiar iudaismul susținea că Dumnezeu a încheiat un legământ cu întreaga omenire și că evreii și neevreii deopotrivă au o relație cu Dumnezeu.

Văzand că tupeul lor i-a dus prea departe au început să dea inpoi si să spună că de fapt Dumnezeu are un contract cu întreagă umanitate, dar ei totusi sunt toți prim contractanți și cu documente consfintite inTora – Pentateuchul lor.
Potrivit rabinilor, „Domnul a oferit Legea tuturor națiunilor; dar toți au refuzat să o accepte, cu excepția lui Israel.” Israel este nu o tara ci Isra= popor, El =Dumnezeu, deci Israel = poporul lui Dumnezeu.

Iudaismul conservator subliniază în Declarația sa de Principii din 1988 că alegerea divină nu este o superioritate înnăscută, ci o responsabilitate prin legământ. Declarația citează Amos 3:2 pentru a arăta că alegerea implică responsabilitate, încadrând-o ca o misiune de a construi o societate dreaptă, în special în Țara Israelului, ca o lumină pentru națiuni.

Rabinul Reuven Hammer a comentat în 2003 propoziția eliminată din rugăciunea Aleinu menționată mai sus, clarificând că nici măcar frazele liturgice polemice din punct de vedere istoric nu erau despre superioritatea etnică, ci despre monoteism asupra păgânismului; alegerea este despre credință și chemare, nu despre valoare intrinsecă.

O interpretare antisionistă a Tanyei a fost oferită de Abraham Yehudah Khein, un proeminent rabin ucrainean Chabad, care a susținut comunismul anarhist și l-a considerat pe Petru Kropotkin un mare Țadik. Khein a citit practic Tanya invers; deoarece sufletele închinătorilor la idoli sunt cunoscute ca fiind rele, conform Tanyei, în timp ce sufletele evreiești sunt cunoscute ca fiind bune, el a concluzionat că oamenii cu adevărat altruiști sunt de fapt evrei, într-un sens spiritual, în timp ce naționaliștii evrei și opresorii de clasă nu sunt.

Conform acestei logici, el a susținut că Vladimir Soloviov și Rabindranath Tagore au probabil suflete evreiești, în timp ce Leon Troțki și alți totalitari nu au, iar mulți sioniști, pe care i-a comparat cu maimuțele, sunt doar „evrei prin certificatul de naștere”.

Tanya conține afirmații care susțin că sufletul evreiesc este calitativ diferit de sufletul neevreiesc. O serie de rabini Chabad cunoscuți au oferit interpretări alternative ale Tanyei, nu au luat această învățătură literal și chiar au reușit să o împace cu ideile de stânga ale internaționalismului și luptei de clasă.

Tanya este o lucrare timpurie a filosofiei hasidice, scrisă de rabinul Shneur Zalman din Liadi, fondatorul hasidismului Chabad, publicată pentru prima dată în 1796. Titlul său formal este Likkutei Amarim, dar este mai cunoscută prin primul său cuvânt, care în aramaică înseamnă „a fost învățată”.

În ianuarie 1928, abatele Benedetto Gariador a înaintat un document Papei Pius al XI-lea, prin care solicita eliminarea sau înlocuirea expresiilor perfidis/perfidia și reintroducerea îngenunchierii în rugăciunea pentru evrei.
Din punct de vedere istoric, creștinii s-au rugat de foarte devreme pentru convertirea evreilor la Hristos.

Expresia „perfidis” era inițial legată doar de încălcări concrete ale legii anumitor evrei, fiind înțeleasă ulterior ca „corupție completă” și fiind astfel reinterpretată ca fiind caracterul imuabil al tuturor evreilor.

Rugăciunea este acum abuzivă ca argument pentru antisemitism, pe care Biserica Catolică însăși îl propagă în slujbele sale.
Ca atare, „perfidiam Judaicam” ar trebui înlocuită cu „plebem Judaicam” („poporul evreu”), așa cum se menționează într-un manuscris al Manuale Ambrosianum din secolul al XI-lea.

Papa Pius al XI-lea ar fi fost în favoarea modificărilor și a cerut Sacrei Congregații a Riturilor să revizuiască problema. Aceștia l-au însărcinat pe abatele benedictin Alfredo Ildefonso Schuster, specialist în liturghie, să evalueze aceste propuneri. El s-a pronunțat fără rezerve pentru implementarea lor și a descris omisiunea îngenunchierii ca fiind nejustificată din punct de vedere biblic.

Congregația a recomandat acceptarea modificărilor solicitate și și-a prezentat opinia Sfântului Oficiu pentru revizuire. L-au consultat mai întâi pe călugărul dominican Marco Sales, considerat apropiat de Pius al XI-lea. Acesta a acceptat inițial că, din punctul de vedere al credinței și al doctrinei, nu exista niciun motiv pentru a obiecta la reformele liturgice propuse. Cu toate acestea, având în vedere tradiția catolică, acestea au fost considerate nepotrivite și inutile și a susținut că:
“Toate părțile criticate ale rugăciunii pentru evrei, inclusiv omiterea îngenuncherii și a rostirii „Amin”, apăruseră deja în Biserica antică. Ca „venerabilă sfântă liturghie, datând din antichitate”, ele scapă oricărei reformabilități.”

Dacă o astfel de interferență în această tradiție ar fi permisă unei asociații private, aceasta nu ar pune capăt și ar putea la fel de bine să se permită eliminarea pasajelor jignitoare din crezul apostolic, a psalmilor care ameliorează și a psalmilor blestematori din liturghie. Acestea conțineau formulări mult mai dure pentru evrei.

„Perfidis” înseamnă întotdeauna o încălcare a cuvintelor și a contractelor: exact asta îi acuză Dumnezeu însuși pe evrei în Biblie. Sales s-a referit la Deuteronom 20:27, 31:16, Psalmul 78:57, 2 Corinteni 17:15 și Faptele Apostolilor 7:5.

Așa cum Dumnezeu făcuse un legământ doar cu poporul evreu, doar cu cei care încălcaseră acest legământ și îl continuaseră în mod constant: prin urmare, expresia „perfidis” este potrivită pentru ei, și nu pentru păgâni, păgânii nu au incalcat per-fides nici un contract cu Dumnezeu.

Nimeni nu l-ar putea acuza pe Papa Pius al V-lea, autorul Missale Romanum, de antisemitism, deoarece acesta a apărat întotdeauna evreii.

Conform lui Matei 27:25, evreii înșiși și-au asumat responsabilitatea pentru răstignirea lui Hristos.

Un critic evreu al alegerii divine a fost filosoful Baruch Spinoza. În capitolul al treilea al Tratatului său teologico-politic, Spinoza prezintă un argument împotriva unei interpretări naive a alegerii lui Dumnezeu asupra poporului evreu. Aducând dovezi chiar din Biblie, el susține că alegerea lui Dumnezeu asupra lui Israel nu a fost unică, alesese alte națiuni înainte de a alege națiunea evreiască și că alegerea poporului evreu nu este nici incluzivă, nu îi include pe toți evreii, ci doar pe cei „pii”, nici exclusivă, include și „adevărații profeți neamuri(neevrei)”.

Sinoza susține că alegerea lui Dumnezeu nu este necondiționată. Amintind numeroasele ocazii în care Dumnezeu a amenințat cu distrugerea completă a națiunii evreiești, el afirmă că această alegere nu este nici absolută, nici eternă, nici necesară.

Cercetătorii musulmani subliniază că acest statut nu le-a conferit israeliților nicio superioritate rasială și era valabil doar atâta timp cât israeliții își mențineau legământul cu Dumnezeu.

Unii creștini, protestantii, cred că evreii au fost poporul ales al lui Dumnezeu, dar din cauza respingerii lui Isus de către evrei, creștinii au primit la rândul lor acest statut special. Această doctrină este cunoscută sub numele de Supersesionism.

Sionismul, deși a apărut ca o mișcare naționalistă în mare parte seculară, a încorporat diverse interpretări ale alegerii divine evreiești, de la pragmatismul politic la mesianismul religios, reformuland ideea ca o justificare atât pentru autodeterminarea evreiască, cât și pentru conducerea morală Globală.

Pentru sioniștii religioși, însă, alegerea a rămas înrădăcinată în decretul divin, făcând controlul evreiesc asupra țării biblice Canaanului nenegociabil și parte a unui proces de răscumpărare ghidat de divin. În această viziune, împărtășită atât de sioniștii creștini, cât și de sioniștii religioși evrei, pământul promis în legământul său cu Avraam aparține exclusiv poporului evreu, palestinienii fiind excluși ca „ismaeliți” nealeși.

Filosoful israelian Ze’ev Levy scrie că conceptul de alegere divină implică etnocentrism, „care nu merge mână în mână cu alteritatea/diferentierea, adică cu respectul necondiționat al alterității”.

Intelegand acum alegerea divină si perfidia din Ruga din Vinerea Mare, nu ne rămane decat să ne rugăm in mod traditional, cristic si pentru dusmanii nostril si să desconsiderăm pretentiile de alesi divini ale evreilor si a altor culte protestante.

Trebuie să intelegem că noi in primul rand trebuie să fim buni, corecti si vrednici credinciosi ca Dumnezeu să ne asculte si să pedepsească pe cei ce ne asupresc si mai vin si cu pretentii absurde si neintemeiate.
Asa să ne ajute Dumnezeu.

Atlanta 4/12/2025