IMPLICARE U. R. S. S. ÎN ROMÂNIA

ÎN PERIODA INTERBELICĂ

Adevăratele acţiuni – spionaj, boicot, sabotaj, finanţarea presei de stânga, agentura de influenţă, evaluarea potenţialului politic, social şi economic al României – erau conduse din U. R. S. S şi desfăşurate cu oameni instruiţi acolo. Exista o secţie română în N. K. V. D., care gestiona toate aceste activităţi şi selecta personalul, care era alcătuit în proporţie de 85% din khazari, iar restul din ucrainieni, bulgari, polonezi, unguri şi ruşi.

O parte din fondurile folosite proveneau chiar din România, din activităţile comerciale directe sau mascat, pe teritoriul ţării noastre.

Pregătirea comunizării României a început cu multe decenii înainte, opera de aducere a ţării noastre în sfera de influenţă a marelui conglomerat asiatic, a cunoscut mai multe episoade acute:

trei tentative de asasinat comandate împotriva lui I. C. Brătianu (1878, 1880, 1886);

la răscoalele din 1888 şi 1907, agenţii ruşi au fost implicaţi direct, organizând o revoltă în satele din jurul Bucureştilor, agitând ţăranii în satele de la graniţă, în timp ce dincolo de frontieră au fost masate trupe;

agresiunea de la Tatar-Bunar, din 1924, cu scopul de a declanşa „un proces revoluţionar” în România;

masarea de trupe şi producerea de incidente la frontiera de est a României în momentul loviturii de stat din 7 – 13 iunie 1930;

implicarea în evenimentele din 20 – 23 ianuarie 1941, atât cu fonduri cât şi prin agenţi provocatori. Din nou la graniţă au fost masate trupe.

Prima acţiune pe care o declanşează serviciul de informaţii al unui stat în sfera sa de influenţă, să-l domine politic sau să-l cucerească, este să producă o evaluare cât mai corectă a potenţialului uman al acestui stat.

Pe primul loc al interesului se aflau cadrele proprii de specialitate pentru diferite zone ale puterii şi abia apoi liderii majori sau secundari ai partidului.

Pentru a fi mai bine înţeles, trebuie arătat că în planificările N. K. V. D. şi G. R. U., Gheorghiu – Dej nu făcea nici cât o ceapă degerată, în comparaţie cu Alexandru Nikolsky (Boris Grüneberg).

Un ofiţer G. R. U, infiltrat în armată, era incoparabil mai valoros şi mai important prentru U. R. S. S decât Vasile Luca (Luca Lázslo). Elena Lupescu Wolff, o prostituată ajunsă în patul regelui şi legată sexual pe viaţă de el, era mult mai valoroasă decât Ştefan Foriş, secretarul general al partidului, care de altfel a fost apoi şi îndepărtat, iar apoi asasinat cu o lovitură de rangă în cap, fără nici o emoţie marxistă (Alex Mihai Stoenescu „Istoria loviturilor de stat în România”).

KOMINTERNUL ŞI ANTIFASCISMUL

Pentru toate guvernele care s-au perindat la cârma ţării, în anii domniei lui Carol al II – lea, ca şi pentru aliaţii noştri „tradiţionali”, Franţa şi Anglia, naţionalismul era un păcat capital, care trebuia reprimat cu toată energia. Folosind conceptele cu care KOMINTERNUL a infestat mentalitatea şi gândirea politică occidentală, Mişcarea Legionară era un „partid fascist” . pentru a înţelege gravitatea acestei incriminări să rezumăm accepţiunea pe care comunismul o atribuie acestui concept.

„Fascismul este curentul politic care urmăreşte instaurarea dictaturii fasciste, dictatura teroristă făţişă a celor mai reacţionare mai făţişe, a celor mai reacţionare, mai şovine şi mai agresive elemente ale capitalismului; fascismul este expresia incapacităţii burgheziei reacţionare de a mai guverna cu vechile metode parlamentare, fascismul dezlănţuie teroarea împotriva forţelor democratice şi în primul rând împotriva mişcării comuniste; în acţiunile sale, fascismul îmbină teroarea asasinatelor şi masacrelor, cu demagogia socială şi diversiunea; ideologia marxistă reuneşte obscurantismul, misticismul, rasismul şi şovinismul profesând concepţii filosofice etnice şi politice dintre cele mai retrograde şi mai antiumane”. Dar împotriva acestei avalanşe de grozăvii cu care fascismul ameninţă însăşi existenţa omenirii, kominternul a găsit soluţia: ea se numeşte „antifascism”.

Cine îl ascultă pe Ioan Scurtu, autorul istoriei Partidului Naţional-Ţărănesc, rămâne cu impresia că antifascismul a fost un club select, alcătuit din elitele intelectualităţii, care au aderat la această idee pentru a salva valorile democraţiei ameninţate de agresivitatea şi privitivismul naţionalismului legionar.

Nici o vorbă despre patronii din umbră de la Kremlin, care reuşeau prin mişcarea antifascistă, să-şi extindă influenţa în zonele în care discursul bolşevic, necosmetizat, nu numai că nu se bucura de audienţă, dar chiar oripila auditorul. Ceea ce însă se fereşte să spună deschis cititorilor săi Ioan Scurtu, le spune fără reţineri istoricul francez François Furet în capitolul intitulat „Comunism şi antifascism”, din ampla sa lucrare „Trecutul unei iluzii”, eseu despre ideea comunistă în secolul XX.

„Comuniştii sunt singurii care cunosc dinainte adevăratul sens al acţiunii antzifasciste. Ei sunt în prima linie a acestei bătălii, dar nu-şi imaginează nici o clipă că trudesc pentru restaurarea libertăţii burgheze. Pe de altă parte, însă, lupta lor şi-a schimbat numele. De acum înainte militantul comunist nu mai agita drapelul republicii sovietelor, ci pe cel al antifascismului democratic. . .

prin antifascism, comuniştiişi-au redobândit galoanele democratice, fără ca în fond să renunţe la vreuna din convingerile lor. La ceasul Mari Terori, bolşevismul se reinventează ca libertate prin virtutea unei negaţii. În timp ce scoate noi puteri din ideile pe care le detestă – omagiu adus virtuţii de către viciu – el îşi intimidează adversarii răspândind bănuiala că că anti-sovietismul este anticamera fascismului.

În spaţiul românesc, antifascismul a acţionat în două direcţii complementare: pe de o parte compromiterea naţionalismului românesc, cu accentul pus pe Mişcarea Legionară; pe de altă parte, orientarea politicii externe spre o apropiere de Uniunea Sovietică, în paralel cu o atitudine excesiv de critică faţă de doctrinele politice ale – statelor fasciste -, ca şi faţă de modul care înţelegeau guvernele acestor state să-şi promoveze interesele naţionale.” („Puncte cardinale, februarie 2005).

INTERNAŢIONALĂ COMUNISTĂ SPANIOLĂ

RĂZBOIUL CIVIL DIN SPANIA

Vom cuceri Europa prin locul cel mai vulnerabil, prin sud!

V. I. Lenin

De la dărâmarea Rusiei Ţariste de către francmasoneria internaţională, prin activiştii săi, plecaţi de la New-York şi Berlin şi până la declanşarea celui de al II – lea război mondial, în nici un moment, aceste forţe oculte nu şi-au arătat mai bine forţa lor de influenţă, ca în momentul începerii Războiului Civil din Spania.

Acest război a reprezentat un punct culminant, în lupta dintre Puterile Anonime care care stăteau în spatele unor oameni de stat şi al unor guverne şi al puterilor naţionale care se împotriveau comunismului francmasonic sub orice formă şi sub orice nume se ascundea. La începutul anilor 30’, khazarii reuşiseră să organizeze în Spania, patru grupuri marxiste:

Socialiştii din Confederaţia Naţională a Muncii (Confederation Nacional del Trabajo);

Comuniştii, care erau puţin mai numeroşi, dirijaţi de doi lideri celebri: Passionaria şi Jesus Hernandes;

Proletarii din F. A. I. (Federaţia Anarhistă Iberică –Federation Anarquista Iberica);

Troţkiştii din Poum.

Toate aceste grupuri făceau parte din Internaţionala marxistă (komintern) şi creeau în Spania numeroase tulburări. Primele mişcări au început în 1931, când numeroase Biserici au fost incendiate iar în marile oraşe s-au comis câteva asasinate. Cu ocazia luptelor pentru Universitatea din Madrid, un comunist la asasinat pe Durruti, şeful F. A. I. , ceea ce acondus la dezorganizarea acestei formaţii. Troţkiştii conduşi de khazarul Andrei Nin, au fost îndepărtaţi sub diverse acuzaţii de trădare. Infiltrările masonice din toate angrenajele de guvernare, care au pus la cale aceste mişcări, l-au determinat pe regele Alfonso al II.I- lea să abdice, pentru a procloma republica, iar puterile sale au trecut în numele unui khazar sefard, numit Alcala Zamara. Deşi era khazar şi francmason, pentru a salva aparenţele, acest asista în fiecare duminică la slujba catolică, dar pe ascuns favoriza infiltraţiile comuniste aniticatolice. Mai târziu, înlocuitorul său, francmasonul Largo Cabbalero, care se credea Lenin al Spaniei, a încheiat un pact cu ambasadorul U. R. S. S., la Madrid, khazarul Rosenberg, pentru a activa sosirea consilierilor sovietici în Spania. Imediat, Stalin, i-a trimis pe cei mai buni agitatori, toţi khazari: Illia Ehrenburg, Trimakofff, Gorref, Roza Skoblensky, , Arali Tupolev, Vladimir Bisitky, Bela Kun, I. Artadel, Antonov, Onejenko, Moise Rosenberg, Leo Jahobson, Kleyn Grumzberg, Frielander, Merkas, Ernst Neulander (alias Walter Roman) e.t.c. Wall şi Merksa, se ocupau de procurarea de arme pentru bolşevici. Toate armele treceau prin Franţa, condusă de un grup de khazari francmasoni, în frunte cu primul ministru Leon Blum. Toţi consilierii erau în umbră.

În 1934 a avut loc o nouă răzmeriţă comunistă, în Asturia, care a fost reprimată dur de generalul Franco. În februarie 1935, deputatul Cano Lopez a dezvăluit modul în care francmasoneria se infiltrase în armată pentru a o destabiliza.

În iulie 1936, preşedintele Partidului Catolic Spaniol, Calvo Sotelo, a fost asasinat. Ordinul de asasinare a venit de la Marele Orient de la Geneva şi a fost executat în Spania, de către fratele mason Barcia. Mai târziu, din ordinul noului preşedinte,. Manuel Azana, pederast şi mare maestru mason (gradul 33), a fost asasinat Jose Antonio Primo de Rivera, tânărul comandant al falangei spaniole, considerată fascistă. Partidul Comunist Spaniol, încă slab, nu avea nici militanţi, nici electorat şi a fost luat sub tutela trimişilor Moscovei, cu toate secţşiile Internaţionalei Comunsiste (Komintern).

În Spanaia se formaseră două tabere: militarii şi oamenii bisericii, pe de o parte şi ţăranii cărora li se promitea paradisul pe acest pământ, pe de altă parte. La începutul anului 1931, a ajuns în Spania bolşevicul Alecsandr Orlov, omul G. O. U, care în fapt a organizat asasinarea lui lui Andres Nin. În anul 1936, acesta a format şi condus un guvern sovietic în miniatură,m care primea ordine direct de la Stalin şi le executa prin intermediul unei vaste reţele de instituţii releu şi de asociaţi. Neintervenţia Franţei şi Angliei masonice, i-a oferit mână liberă lui Stalin, care avea ajutor militar şi posibilitzatea de a transforma Spania într-un satelit a U. R. S. S.

Stalin nu şi-a asumat riscul unei intervenţii pe faţă, ci şi-a însărcinat serviciile secrete să livreze arme comuniştilor pe bani lichizi sau aur. Avioane, tancuri, arme şi muniţii au fost plătite cu tezaurul spaniol. Serviciile secrete trebuia să organizeze brigăzile internaţionale comuniste, trimise în Spania de Komintern, să activeze şi să-i menţină în umbră pe numeroşii consilieri sovietici.

În1931 – 1936, republica spaniolă, a cunoscut 28 de schimbări de guvern. În cele din urmă, la 16 februarie 1936 s-au făcut alegeri în care Frontul Popular Socialist a obţinut majoritatea voturilor, preluând puterea în parlament cu 256 din cele 473 de locuri. Alegerile fusese trucate de comunişti. În Marocul spaniol trupele s-au ridicat împotriva noului guvern. Generalul Franco, comandor în Insulele Canare, a venit calea aerului în Maroc şi a preluat conducerea răscoalei.

În nordul Spaniei a avut loc un atac reunit a generalului Mola. În acelaşi timp, generalul Quiepo de la Liano, a reuşit o lovitură prin surprindere, cucerind Sevilla cu 180 de oameni. În alte provincii spaniole, în special la Madrid şi Barcelona, răscoala a eşuat, comuniştii rămânând pe poziţii iar răsculaţii fiind la strâmtoare. Ei aveau două soluţii: fie să capituleze, fie să aducă în Spania trupele marocane din Africa, aflate sub comanda lui Franco. Pentru aceasta lipseau însă mijloacele de transport. Ofiţerii de pe vasele spaniole care doreau să participe la răscoală au fost asasinaţi, fără multă vorbă, flota ajungând în mâna guvernului comunist. Franco s-a adresat lui Mussolini şi lui Hitler cerându-le ajutor, ultimul hotărându-se pentru o intervenţie armată. Mai întâi la trimis la Franco pe generalul Walter Warlimont, cel mai important fiind însă ajutorul Luftwaffei, întrucât flota spaniolă aparţinea guvernului comunist nerămânând decât calea aerului pentru a aduce trupele din Maroc peste Marea Mediterană (12 000 de marocani şi 134 tone de muniţii) ceea ce i-a permis lui Franco să se implice în războiul civil.

După ce avioanele germane au fost atacate de vasele comuniştilor, Luftwaffe a intrat masiv în luptă alături de trupele trimise de Mussolini din Italia.

De partea cealaltă, Stalin, a venit în ajutorul comuniştilor cu oameni şi material de război. În afară de acestea s-a mai dus să lupte voluntari din toată lumea, în funcţie de convingerile lor politice, Spania transformându-se într-un câmp de luptă mondial. La 17 iulie 1936 a intrat în luptă împotriva bolşevismului şi populaţia spaniolă, mobilizată de Biserica Catolică. La început, aceasta a fost condusă de generalul Sanjuro, care a murit în condiţii misterioas, apoi luptătorii au fost înrolaţi în armatele generalului Franco.

În tot timpul iernii, până în mai 1937, pentru Legiunea Condor, punctul de greutate a fost frontul central de la Madrid. Ea a bombardat aeroporturi pe care se aflau aparate sovietice, precum şi porturile Cartagena, Alicante şi Malaga. Pentru prima oară a fost introdusă în luptă o tactică absolut nouă – sprijinirea luptătorilor prin bombardamente şi zboruri la mică înălţime. Cu toate acestea, capitala Madrid nu a putu fi eliberată de comunişti., aici desfăşurându-se un război de poziţii.

La 19 iunie 1937, după lupte violente, Bilbao, a fost cucerit de Franco. Imediat după aceea, Legiunea a dezlănţuit un atac puternic pentru Brunette, unde germanii şi Franco au suferit pierderi grele, întorcându-se înapoi la frontul de nord unde a fost cucerit Santanderul, iar în cele din urmă întreaga Asturie.

În vara lui 1938, pe Ebru, s-au dat lupte grele. A fost cea mai mare confruntare militară după primul război mondial. Legiunea Condor a cucerit superioritatea aeriană, datorită avioanelor germane ME 109. Guvernul comunist, după ce a pierdut pe Ebru 75 000 de oameni, se afla într-o situaţie dificilă. La Crăciunul din 1938, Franco, a început atacul asupra Cataloniei, iar la 9 februarie, generalul, a obţinut victoria, la poalele Pirineilor. La 28 martie 1939, odată cu cucerirea Madridului de către Franco, războiul civil a luat sfârşit. Trei ani la rând, poporul spaniol a suportat un război civil, cu toate atrocităţile şi pustiirile sale. Războiul civil din Spania s-a asemănat foarte mult cu Revoluţia Franceză de la 1789 şi cu Revoluţia Bolşevică din 1917, fiind dirijate de străini şi urmărindu-se aceleaşi oboective, înlăturarea Monarhiei şi lichidarea catolicismului.

În plus, prin instaurarea comunismului în această ţară, se asigura un cap de pod pentru comunismul mondial (Ieronim Hristea De la Steua lui David la steaua lui Rothschild).

DIN CRIMELE KOMINTERNIŞTILOR ÎN

RĂZBOIUL CIVIL DIN SPANIA.

SCISOAREA COLECTIVĂ A EPISCOPILOR SPANIOLI

CĂTRE CEI DIN LUMEA ÎNTREAGĂ, CU PRIVIRE LA

RĂZBOIUL CIVIL DIN SPANIA.

Judecând excesele revoluţiei comuniste spaniole se poate afirma că în istoria popoarelor apusene se găsesc fenomene asemănătoare de sălbăticie colectivă. Hectacomba săvârşită de revoluţia comunistă a fost premeditată. Cu puţin timp înainte de izbucnirea revoluţiei, au sosit din Rusia, 79 de agitatori specializaţi de origine khazară.

Pentru înlăturarea persoanelor considerate împotriva revoluţiei, se stabilise în prealabil „liste negre”. În ele, pe primul loc figurau episcopii. Cu toate că cifrele nu sunt încă definitive, putem socoti că aproape 20 000 de biserici au fost distruse sau prădate. Numărul preoţilor asasinaţi se ridică la aproape 16 000. Revoluţia aceasta a fost mai degrabă crudă, masacrul îmbrăcând forme de barbarie îngrozitoare. Revoluţia a fost barbară, distrugând operele unei civilizaţii seculare, ea fiind esenţialmente anti-spaniolă. Ea a fost însoţită de strigăte precum: Trăiască Rusia Sovietică. Apologia pesoanelor de origine străină, conducerea militară în mâinile şefilor ruşi de origine khazară, jertfirea naţiunii în folosul metecilor, imnul naţional comunist, toate sunt dovezi ale noii orientări, contrare spiritului naţional şi sentimentului patriotic. Dar, mai presus de orice, această revoluţie a fost anticreştină, respectând perceptele Talmudului. Nu credem, în istoria creştinismuli, în răstimp de câteva săptămâni, să se mai fi produs o astfel de explozie de oră, împotriva lui Iisus Hristos şi a sfintei sale religii. Pustiirea atât de nelegiuită a fost confirmată de declaraţia făcută la Moscova de delegatul roşilor spanioli trimis la „Congresul celor fără Dumnezeu”.

Spania a întrecut cu mult opera sovieticilor, căci în Spania, Biserica a fost total nimicită. Şi pentru ca imaginea apocaliptică, oferită de războiul din Spania să fie completă, prezentăm poemul – prefaţă scris de Paul Claudel pentru volumul „Prigoana religioasă în Spania”. „11 episcopi şi 16 000 de preoţi măcelăriţi şi nici o lepădare! Trebuie făcut loc liber pentru Marx şi pentru bibliile imbeciliilor şi urii . . .

Omoară tovarăşe, distruge şi îmbatăte, fă dragoste, căci aceasta este solidaritatea umană! Aduceţi gazul!

Să-l ardem pa Dumnezeu!

Va fi cea mai mare descotorosire.

(Ieronim Hristea, De la Steua lui David la steaua lui Rothschild)

IMPLICAREA LUI NICOLAE TITULESCU ÎN RĂZBOIUL

CIVIL DIN SPANIA, ÎN SPRIJINUL COMUNISMULUI

MONDIAL

Alături de alte state, România a aderat din primul moment la o convenţie internaţională privind neamestecul în evenimentele din Spania. Împins de la spate de şefii săi oculţi pe linie francomasonică, Titulescu, a reuşit o „găselniţă” cu care să arunce praf în ochii proştilor.

Guvernul român, a considerat însă că adeziunea sa la această convenţie este determinată numai de împrejurările excepţionale, ceea ce înseamnă că, în afara acestor împrejurări, el, găseşte legală şi necesară sprijinirea guvernului comunist spaniol. Iar Titulescu nu s-a lăsat rugat.

În anul 1935, România comandase şi plătise105 tunuri la uzinele Schneider – Creuzot şi 20 de avioane MIRAGE la uzinele Desault din Franţa. Manipulat în toate acţiunile sale de forţele oculte masonice, de conspiraţia comunismului mondial, la începutul anului 1936, fără a-l informa pe rege sau pe ceilalţi membri ai guvernului, a sărit în sprijinul comuniştilor care luptau în Spania, şi a dat instrucţiuni furnizorilor francezi, să trimită cele 105 tunuri şi cele 20 de avioane comuniştior, la Barcelona şi la Bilbao. Trebuie menţionat faptul că istoricii lichele, care astăzi îi osanale „domnişoarei” Nicolae Titulescu, ascund cu grijă aceste fapte.

În memoriile prezentate în cartea sa, „ Nicolae Titulescu”, istoricul Ion M. Oprea scria:

„Voluntarii români din brigăzile comuniste, au primit cu deosebit respect şi adâncă recunoştinţă intervenţia lui Titulescu, prin care a cedat armatei comuniste tunurile şi avioanele care iniţial au fost construite pentru România la uzinele franceze.

Ca o expresie a acestei vii recunoştinţei, luptătorii din grupul artileliştilor români (conduşi de Ernst Neulander, fiul unui rabin khazar din Oradea) de pe frontul spaniol, scriau lui Titulescu în iunie 1937:

<În spiritul păcii indivizibile şi al securităţii colective reprezentate cu atâta autoritate de dvs., am venit noi, fii autentici ai poporului român (sic) în Spania Frontului Popular, să apărăm cu arma în mână bunul nostru naţional şi viitorul poporului nostru.

Rezistenţa a tinerei armate populare spaniole, pe frontul faramei şi contaatacul vijelios de la Guadalajara, la care am avut onoarea să participăm şi noi, au fost două victorii în favoarea securităţii păcii noastre şi a indepenţii noastre româneşti. Osteneala dvs., şi sângele românesc vărsat pe ţărâna spaniolă, pentru menţinerea păcii mondiale, trebuie să devină chezăşia victoriei poporului român în lupta sa pentru libertate şi pace>”.

În cartea sa, „U. R. S. S în război” publicată în 1946, kominternistul Ernst Neulander, locotenent – colonel în armata română, tăticuţul preaiubitului nostru „frate” raportor N. A. T. O., Petre Roman, a publicat scrisorile ce i-au fost adresate de Titulescu, după victoria de la Guadalajara a forţelor bolşevice, în lupta împotriva păcii adevărate şi a creştinismului:

„D-lui Ernst – Walter – Roman, comandant de artilerie a Brigăzi XI Internaţionale:

Sincere mulţumiri pentru atenţia d-tale plină de căldură.

Îmi face deosebită plăcere să pot felicita ostaşii români, care acţionând în spiritul echităţii şi dreptăţii, reînvie departe de patrie virtuţuile strămoşeşti. Nicolae Titulesu

(Ieronim Hristea, De la Steua lui David la steaua lui Rothschild;

Nicu Crăcea – Dezvăluiri legionare) bulg