MISIUNEA LUI WILHELM FABRICIUS ÎN 1940

Wilhem Fabricius avea o misiune clară. El trebuia să asigure dominaţia intereselor strategice germane în România, să controleze factorul politic şi mai ales să asigure îndeplinire cât mai repede şi exactă a prevederilor dictatului de la Viena.

Pentru acest din urmă ordin, el avea nevoie de un grup tabil şi hotărât care să supravieţuiască stării de nemulţumire şi de aversiune antigermană a populaţiei, după cedările teritoriale.

S-a orientat către o formulă militară, singura care să facă faţă valului protestatar şi cea mai uşor de atras, prin perspectiva înarmării metodice a Armatei Române de către Germania.

Omul la care s-a oprit iniţial, formulă confirmată şi de jurnalul lui Hudiţă, a fost mareşalul Prezan. Acesta avea atunci 80 de ani. El a refuzat, indicându-i lui Fabricius cu insistenţă formula Ion Antonescu, fostul său colaborator şi prieten, din ultimul sfert de secol.

Cum varianta unui mareşal Pétain în România căzuse, iar generalul Iacobici nu a vrut, Ion Antonescu, în ciuda sentimentelor sale filo-franceze, a devenit rezerva strategică a soluţiei germane.

Oricum, principala misiune a lui Fabricius, între 30 august şi 14 septembrie 1940, a fost găsirea unui om care să asigure îndeplinirea rapidă a prevederilor Dictatului de la Viena, astfel încât trupele germane să aibă acces imediat la zona petrolieră şi să poată reacţiona la o eventuală intervenţie peste Prut.

La acea dată, când Hitler prezentase directiva pentru atacarea U. R. S. S, ideea strategică germană, era că pierderile teritoriale ale României şi imaginea proastă a Germaniei în ochii românilor, sunt vremelnice, iar Hitler le va putea remedia după atacarea U. R. S. S.

Pe acelaşi calapod încearcă să se muleze şi planul lui Carol al II – lea. Considerat vinovat şi urât de popor, el nu va mai putea duce până la capăt proiectul germanilor.

Pentru Germania era nevoie de un om capabil să execute planul german – Ion Antonescu.

ROLUL GERMANIEI ÎN 1940

Trebuie spus că în septembrie 190, Antonescu, ori dădea o nouă lovitură de stat, suprimând imediat Mişcarea Legionară (arestarea liderilor era suficientă) ceea ce ar fi provocat o revoltă populară şi reacţia negativă a Berlinului, ori se înţelegea cu conducerea legiunii, ceea ce era pe placul Berlinului şi evita o revoltă populară de proporţii.

Din această ecuaţie un lucru e sigur – gradul de libertate ala lui Antonescu era limitat în orice direcţie de Germania.

Prin Germania trebuie să înţelegem marea putere, care se instalase deja în poziţia dominantă, în Europa şi în România, economia care rezona cu cea românească, singura armată în stare să oprească invazia sovietică în Europa de Est. Tot Germania însemnă însă şi Marea Putere care răpise Ardealul de Nord şi se înţelesese cu U. R. S. S asupra răpirii Basarabiei, dar oferea speranţa recuceririi (Alex Mihai Stoenescu „Istoria loviturilor de stat în România”).

POLITICA EXTERNĂ: ROLUL FRANŢEI

Pentru noi, cei de astăzi, fascinaţia legăturii ombilicale cu Franţa este de neînţeles. Garanţiile de securitate oferite de ea erau nule, nici nu au funcţionat, iar cele oferite de Anglia au venit târziu şi inutil. În plus, relaţia Franţa-România s-a sprijinit după 1920, exclusiv pe factorul politic, în absenţa cvasitotală a factorului economic: Franţa, marea prietenă şi aliată nu cumpăra nici un produs din România.

În aceste condiţii, care erau intersele Franţei în ţara noastră? Într-o telegramă cifrată trimisă la sfârşitul anului 1930 de ambasadorul Franţei la Bucureşti, Gabriel Puaux, către secretarul permanent al Ministerului de Externe Francez, Philippe Berthelot, se propunea următorul program: „Se prezintă o ocazie favorabilă, acum când România trece printr-o gravă criză financiară şi are nevoie de un împrumut. Pe piaţa Franţei se găsesc capitaluri mari, din lumea întreagă, care au căutat acolo refugiu din cauza crizei internaţionale şi nu găsesc plasament.

România, aflată acum la strâmtoare, nu va refuza nici o garanţie cerută de noi pentru acordare împrumutului. Vom putea deci controla finanţele ţării şi împiedica pe regele Carol al – II lea să calce pe urmele lui Carol I, să înregimenteze România în sistemul economic german, iar Partidul Naţioinal Ţărănesc, încasând un comision substanţial,va rămâne obligatul nostru. Având asigurate ambele partide de guvernământ în România, atât cel liberal cât şi cel naţional-ţărănesc nu ne vom ami teme de surprize dezagreabile din partea lui Carol. Acest program a fost pus în practică, P. N. Ţ. primind un comision ilegal de 5% din împrumutul de 2 miliarde de franci francezi făcut de România, ca uurmare a unui ordin extern al Ministrului de Externe al Franţei către „Banca de Pari set des Pays bas” (director, un anume Finally, khazar ungur).

După comisioanele importante obţinute în afacerea „Skoda”, afcere care ne va costa înarmarea ţării şi dezvăluirea prin spionaj a întregului nostru sistem de apărare, afcere din care Iuliu Maniu a primit 7 milioane lei, sub numele de Palaelibus (săpăligă, de la latinescu pala, palae=sapă), Partidul Naţional Ţărănesc se înscria şi el ferm, pe calea sentimentelor filo-franceze şi pro „Mica Antantă”. Doar că ataşamentul României faţă de Mica Antantă (Mica Înţelegere) era văzut de ministrul de externe al Franţei astfel: „Din punct de vedere politic, Mica Înţelegere este un preţios ajutor Franţei în sânul Ligii Naţiunilor. Din punct de vedere economic, alianţa Franţei cu Mica Înţelegere împiedică sud-estul Europei să redevină un Hinterland economic german şi petrolul să fie la dispoziţia militarismului prusac. Este drept că din punct de vedere militar, alianţa noastră cu Mica Înţelegere, are o valoare mai mică, pentru că Cehoslovacia, după cum spunea şi Ferdinand Foch, are o constelaţie goegrafică extrem de vulnerabilă şi aproape imposibil de apărat. În schimb, forţa militară a României este complet anulată de problema deschisă a Basarabiei. Să nu uităm însă de multiplele litigii teritoriale existente în toate ţările Micii Înţelegeri. Pot servi în momentele grele drept compensaţie pentru salvarea altor poziţii mai importante”. Acest document şocant cere formularea unor concluzii:

Sprijinul acordat României de Franţa nu era determinat de o prietenie de sorginte latină, ci de interese politice proprii;

Nefiind în stare să combată Germania în plan economic, Franţa intervenea politic în statele membre ale Micii Înţelegeri, pentru a le împiedica să întreţină relaţii comerciale normale cu adversara sa; în timpul acesta Germania călca Franţa în picioare, intra în regiunea Renană şi se înarma, trecând peste aproape toate prevederile tratatului de pace;

Franţa nu avea de gând să intervină militar în ajutorul Cehoslovaciei şi României, fapt devenit realitate în 1930 – 1940, Cehoslovacia fiind prima vândută prin acordul de la München.

Pentru Franţa, Basarbia era o „problemă deschisă”, ceea ce demonstrează că tocmai Franţa nu recunoştea integritatea teritorială a României, dreptul istoric asupra acestei provincii româneşti şi rezultatul voinţei române, marşând în continuare pe ideea că Basarabia a fost „dăriută” de marile puteri învingătoare la sfârşitul războiului, motiv pentru care putea fi subiect de negociere;

În telegrama M. A. E francez, către ambasadorul Puaux, se prezenta clar că existenţa litigiilor teritoriale între statele Micii Înţelegeri, este folosită de Franţa în eventualitatea că va trebui să schimbe teritorii ale acestor state pentru alte interese majore ale Franţei (Alex Mihai Stoenescu „Istoria loviturilor de stat în România”).

Unui ziarist francez, care ăi reproşa că nu are păreri prea bune despre Franţa, Corneliu Zelea Codreanu îi dă acest răspuns: „Noi,românii, iubim Franţa, dar nu putem fi de acord cu politica ei actuală. Puneţi-vă în locul nostru. Pentru Franţa, bolşevismul, reprezintă un pericol îndepărtat, pentru noi însă, acest pericol bate la uşă. Imperiul cu ideologia sa internaţionalistă, care se consolidează văzând cu ochii, stă gata din clipă în clipă să ne înghită. Ţara noastră şi ţara dumneavoastră sunt două ţări latine, dar fiecare are geografia ei. Ce putem face noi, oamenii, dacă Dumnezeu a hotărât pentru fiecare locul său sub soare?” (Simion Ghinea „Când cobora cortina de fier”).